„Un nou roman extraordinar!“, spune Stephen King despre Misterul ulmului, de Tana French, cel mai fresh thriller din Armada powered by Nemira.
Bestseller New York Times și declarat NOTABLE BOOK OF 2018 de The New York Times & BEST BOOK OF 2018 de National Public Radio, Amazon, The New York Times Book Review, Vulture, The Boston Globe, Literary Hub, Slate, Elle, Vox, Misterul ulmului are recenzii spectaculoase de la cititori pasionați de thrillere și de la cititori de ficțiune în general, reușind în scurt timp de la publicare să devină un adevărat fenomen.
Povestea pare simplă: Toby este un băiat fermecător care a tras lozul cel mare la muncă, așa că iese cu prietenii pentru a sărbători. Din păcate, întors acasă, dă peste doi necunoscuți care îl bat cu sălbăticie, lăsându-l aproape mort. Și astfel viața i se schimbă pentru totdeauna. Așa că se refugiază la reședința veche a familiei, să aibă grijă de bătrânul său unchi Hugo. Dar, când găsește un craniu în trunchiul unui ulm din grădină și declanșează o investigație, tânărul descoperă secrete care îi pun trecutul într-o lumină cu totul nouă. Oare de ce suntem capabili atunci când nu mai știm cine suntem?
Descoperă în fragmentul de mai jos atmosfera unică construită de Tana French:
Susanna a așezat-o pe Sallie pe șold, l-a apucat pe Zach de braț în aceeași mișcare și i-a târât pe amândoi înapoi spre casă, spunându-le, pe un ton ferm, tot felul de prostii ca să-i liniștească. Sallie încă urla, un urlet zgâlțâit de pașii Susannei. Zach trecuse la țipete sălbatice, atârnat de capătul brațului Susannei și vrând să ajungă înapoi la noi. Când ușa bucătăriei s-a trântit în urma lor, tăcerea a cuprins grădina ca o cenușă vulcanică.
Craniul era răsturnat într-o parte, în iarbă, între peticul de mușețel și umbra ulmului de munte. Una din orbite era înfundată cu un dop de pământ negru, cu rădăcini mici, palide, îmbârligate. Maxilarul era căzut într-un urlet strâmb, imposibil. Bucăți de ceva maroniu, păr sau mușchi, atârnau de os. Noi patru stăteam într-un semicerc, de parcă ne adunaserăm pentru o ceremonie de inițiere de neînțeles, așteptând un semnal care să ne spună cum să începem. În jurul picioarelor noastre, iarba era lungă și umedă, aplecată sub greutatea ploii de dimineață.
– Pare de om, am zis.
– E fals, a zis Tom. Ceva de Halloween…
– Nu cred că e fals, a zis Melissa.
Am înconjurat-o cu brațul. Mi-a luat mâna într-a ei, dar absentă: era concentrată asupra tigvei.
– Vecinii noștri au pus un schelet afară, a zis Tom. Anul trecut. Arăta perfect real.
– Nu cred că e fals.
Nimeni nu s-a mișcat.
– Cum să fi ajuns aici un craniu fals? am întrebat.
– Adolescenți care se prostesc, a zis Tom. L-au aruncat peste zid sau de pe un geam. Cum să fi ajuns aici un craniu real?
– Ar putea fi vechi, a zis Melissa. Să aibă sute de ani, chiar mii. Iar Zach și Sallie l-au scos afară sau poate o vulpe.
– E fals ca naiba, a zis Leon. Vocea lui era ascuțită, tensionată și furioasă. Se speriase de moarte. Și nu mi se pare amuzant. Cineva ar fi putut avea un infarct. Aruncați-l la gunoi, înainte să-l vadă Hugo. Scoateți o lopată din magazie, că eu nu pun mâna pe el.
Tom a făcut trei pași rapizi înainte, s-a sprijinit într-un genunchi lângă chestia aia și s-a aplecat. S-a ridicat repede, inspirând brusc.
– OK, a zis. Cred că-i real.
– Pentru Dumnezeu, a zis Leon. Nu se poate, nu are cum să…
– Uită-te.
Leon nu s-a mișcat. Tom a făcut un pas în spate, ștergându-și mâinile de pantaloni de parcă l-ar fi atins. Sprintul prin grădină îmi făcuse cicatricea să pulseze. Un ciocănel ascuțit îmi dezechilibra vederea cu fiecare lovitură. Mi se părea că tot ce puteam face mai bun era să rămânem nemișcați, cu toții, și să așteptăm până când zbura ceva să ridice obiectul și să-l ducă în lumea cealaltă, de unde venise. Că, dacă mișcam chiar și vârful piciorului, dacă respiram, șansa se pierdea, și un șir de evenimente cumplite, de neoprit, se puneau în mișcare.
– Să văd, a zis Hugo, din spatele nostru.
Am tresărit cu toții. Și-a croit drum printre noi, cu bastonul lovind ritmic iarba, și s-a aplecat să se uite.
– Ah, a spus. Zach avea dreptate.
– Hugo, am zis eu. Mi se părea salvarea, singura persoană din lume care știa cum să scăpăm de asta, ca să ne întoarcem cu toții și să vorbim despre casă, mai departe. Ce facem? S-a întors să mă privească peste umăr, împingându-și ochelarii pe nas.
– Chemăm Garda, firește, a zis el blând. Fac eu asta imediat.
Am vrut doar să văd cu ochii mei.
– Dar, a zis Leon și s-a oprit.
Hugo l-a privit o secundă, fără expresie, și s-a aplecat iar peste craniu.
Mă așteptam la detectivi, însă au apărut polițiști în uniformă: doi tipi cam de vârsta mea, cu fețe indescriptibile, cu ceafa lată, asemănători de parcă erau frați, amândoi cu accent de Midlands și veste galbene, fluorescente, și genul de politețe meticuloasă despre care înțelege toată lumea că este condiționată. Au ajuns repede, însă după ce au văzut ce și cum, n-au părut încântați.
– Ar putea fi de animal, a zis cel mai masiv, urmându-ne pe mine și pe Melissa pe hol. Sau niște rămășițe vechi. Arheologice.
– Ați făcut bine că ne-ați sunat, a zis celălalt. E mai bine decât să vă pară rău.
Hugo, Leon și Tom erau încă în grădină.
– Deci, a zis cel mai masiv, arătând spre ei, hai să aruncăm o privire, și el și colegul lui s-au lăsat pe vine lângă craniu, cu pantalonii întinși pe coapsele groase. Am văzut când s-au privit. Cel mare a luat un pix din buzunar și l-a vârât în orbita goală, înclinând cu grijă craniul într-o parte și în alta, examinând fiecare unghi. A folosit apoi pixul să dea la o parte iarba din maxilar, ca să inspecteze dinții. Leon își rodea nervos unghia de la degetul mare. Când polițistul a ridicat privirea, avea chipul și mai inexpresiv.
– Unde l-ați găsit? a întrebat.
– L-a găsit strănepotul meu, a zis Hugo.
Dintre noi toți, era cel mai calm. Melissa își strângea mijlocul, Leon tremura de încordare, și chiar și Tom era palid și părea uluit, cu părul ridicat de parcă și-ar fi trecut degetele prin el.
– Într-un copac, a continuat el. Cred că ăsta, dar nu știu sigur.
Ne-am uitat cu toții la copac. Era cel mai mare din grădină și cel mai bun pentru cățărat, o prăjină înaltă, noduroasă, cenușiu-maronie, poate de vreun metru și jumătate diametru, cu cioturi aspre care creau sprijin natural perfect pentru mâini și picioare, până în punctul în care, la vreo doi metri și jumătate, se despărțea în crengi groase, pline de frunze imense, verzi. Din același copac sărisem și îmi rupsesem glezna, când eram copil; cu o tresărire oribilă, mi-am dat seama că acel craniu ar fi putut fi acolo tot timpul, că m-aș fi putut afla la câțiva centimetri de el.
Polițistul masiv s-a uitat la colegul lui, care s-a ridicat și, cu o agilitate surprinzătoare, s-a cățărat pe trunchi. S-a agățat cu mâna de o creangă, scoțând o lanternă subțire din buzunar. A îndreptat-o spre crăpătura din trunchi, a mișcat-o de colo până colo, privind cu gura căscată. Într-un târziu, a sărit înapoi în iarbă, icnind, și i-a făcut semn din cap celuilalt.
– Unde e acum strănepotul? a întrebat cel mare.
– În casă, a răspuns Hugo, cu mama și cu sora lui, care era cu el când l-a găsit.
– Așa, a zis polițistul.
S-a ridicat, băgând pixul în buzunar. Fața lui era distantă. Mi-am dat seama, șocat, că era entuziasmat.
– Să mergem să discutăm rapid cu ei. Haideți cu toții cu mine. Și spre colegul lui: Ia legătura cu detectivii și cu biroul. Tipul a încuviințat. Ne-am îndreptat spre casă, iar eu am privit peste umăr: polițistul, cu picioarele depărtate, își butona telefonul. Ulmul de munte, vast și luxuriant, cu coroana lui bogată, de vară. Și între ei, pe iarbă, forma mică, maronie, abia vizibilă dintre margarete.
Uneori, maturizarea înseamnă să-ți înfrunți demonii
Jamie Conklin este singurul copil al unei mame singure și nu-și dorește decât o copilărie normală. Dar el nu e un copil oarecare. S-a născut cu o abilitate nenaturală pe care mama îl convinge să o țină secretă. Dar prețul pentru capacitatea de a vedea ceea ce nu vede nimeni altcineva îl va costa mai mult decât își imaginează – când un detectiv îl atrage în căutarea unu criminal care amenință să facă rău și de dincolo de mormânt. O poveste despre inocența pierdută și dilemele care ne debusolează ideile despre bine și rău.
Dacă v-a plăcut Străinul, Doctor Sleep, Shining, Institutul , această carte este perfectă pentru voi, Mai târziu este un thriller în care un copil vede morți, asta i-a adus multe probleme, deși a ajutat persoane datorită acestui dar ciudat. La final ți se dă o explicație despre cum a căpătat Jamie acest dar periculos, dar eu cred că e vorba de Strălucire, nu ar fi prima dată când copii din cărțile lui Stephen King au abilități supranaturale.
Da, văd oameni care au murit. Din câte-mi aduc aminte, i-am văzut mereu. Dar nu e ca în filmul ăla cu Bruce Willis. Câteodată, e interesant și palpitant, alteori, înfricoșător ( cum a fost cu tipul din Central Park) sau poate să fie doar o chestie enervantă.
Totul merge bine, deși el și mama lui au avut niște probleme financiare, totul se complică de când cu moartea unui autor important pentru mama lui Jamie, ea fiind agent literar, datorită darului lui Jamie, aceasta face rost de toată povestea autorului, asta a fost salvarea lor. Prietena mamei lui ascunde ceva, asta le-a despărțit, eu m-am bucurat că a scăpat de ea, dar Liv se întoarce, îl ia pe Jamie cu ea, aceasta îi cere ajutorul, iar ca un copil ascultător și care vrea să salveze vieți, el acceptă, ei și după această întâmplare viața lui Jamie se complică. Un criminal îl bântuie, deși un spirit ar fi trebuit să dispară după câteva zile, dar acesta nu îl lasă în pace, e un demon, apare și o informație care a apărut și IT. Reapare în viața lui, Liv, polițista care i-a cerut ajutorul lui Jamie în legătură cu criminalul denumit Bateristul, ea a fost prietena mamei lui, dar vai ce mai se complică lucrurile pentru Jamie. Ca de obicei, Stephen King vrea să ne sperie, să ne temem pentru viețile celor din carte, realitatea e crudă, iar SK se ne arată asta, fiecare persoană este pedepsită pentru răutățile făcute, el face dreptate pentru toți. Mi-a fost milă de Jamie în ultimele capitole. Liv a luat-o razna de tot, e nebună…îl șantajează pe Jamie, efectiv femeia crede că are o șansă de a face bani datorită lui Jamie, are nevoie urgentă de bani, deși a fost polițistă care a fost prinsă cu droguri la ea, ea tot vrea droguri, iar în acel moment cineva este chemat.
Mi-a plăcut cartea, deși nu se compară cu Străinul sau Institutul, dar e un thriller bun, deci vi-l recomand dacă sunteți fan Stephen King sau dacă vreți să citiți un thriller scurt. Ați reușit să citiți cartea? Cum vi s-a părut? Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Nemira.
Gândurile lui nu erau înecate în sângele scurs dintr-un vas care i se spărsese în creier, dar tot înecate erau.
EDITURA LITERA : Cabinetul albastrude Simona Preda completează colecția „Biblioteca de proză contemporană”, coordonată de scriitoarea Doina Ruști. Cartea spune povestea unei femei care se îndrăgostește de trei ori, iar de fiecare dată lucrurile se repetă.
Povestea se derulează în Bucureștiul artistic, văzut cu ochii provincialei și revizuit în cabinetul unei psihologe. Actualitate, viziune feminină, o poveste cu emoție și suspans.
Tot barul era plin cu fum. Sau fumul locuia de fapt în bar, nu am știut cui să dau întâietatea spațială, barului sau fumului, cine își putea aroga dreptul de supremație. Oamenii erau figuranți, niște măști umblătoare cu rictusuri care de care mai expresive. Discuții. Mult prea multe discuții. Număr în gând mesele, constat că sunt vreo cincisprezece. La fiecare masă minimum trei persoane. Ba nu, undeva, în dreapta, e o fată singură. În fața ei stă neatinsă o sticlă de bere cu gât subțire.
— Să știi să alegi e cel mai important, a conchis Bogdan și și-a aruncat geaca de blugi pe spătarul scaunului.
Iubitul meu îl aprobă cu un gest teatral și spune că alegerile ne definesc.
Mă așez cu grijă la masa de lemn care se dovedește instabilă. Iar voi asculta dialoguri interminabile despre nimic și despre tot. Uneori, îmi lipsesc prietenii din provincie și banalitatea lor dulceagă și sensibilă. Filme aiuritoare și senzaționale, mașini furate din Germania, pălăvrăgeli fără finalitate, fără sens și fără scop. Mi-e dor câteodată de încântarea lor inocentă în fața noului. Fata din dreapta scrie ceva pe o foaie. Pe o jumătate de foaie.
— Bere, da, îi confirm iubitului meu care m-a întrebat din ochi ce vreau.
— Mi se pare normal, aici nu e atmosferă pentru vin, râde Bogdan. Vinul e cultură. Berea e pentru vulg. Pentru pleavă, pentru sclavi…
— Tu te visezi la banchete, cu tot Olimpul alături. Sau mă rog, cu presocraticii. Sau că cu cei mari.
— Da și nu… conchide Bogdan serios, de parcă cineva chiar ar putea să-l readucă pe Platon în barul de la Drept. M-ar spulbera, aș rămâne mut, m-aș simți mic, nesemnificativ, sclav…
— Da, i-a răspuns iubitul meu, dar nu ai fi în mijlocul mediocrității.Te-ai situa în dialog, te-ar fi provocat.
— Nu. Aș fi fost un sclav. Și nu-mi place sclavia, nici măcar cea sentimentală.
— Îndrăgostirea e o formă de sclavie?
— Este.
Prin fumul dens îl privesc pe Bogdan. Îmi dau seama că nu îl cunosc din ipostaza lui de îndrăgostit, nu l-am văzut niciodată cu vreo femeie. Ca și iubitul meu, e tot un bărbat frumos, înalt, seducător și enervant de cult și de speculativ. Mă amuz și situația îmi mângâie orgoliul. Ei sunt așa, în altă zonă, sunt titanii, ei pot avea tot ce-și doresc. Nu i-aș vedea jos de pe piedestale. Ce bine de ei. Iau o gură de bere și mă uit la fata aia… Fată care se uită atentă la Bogdan, ba chiar îi urmărește gesturile cu privirea. Și nici măcar nu e discretă. Se holbează pur și simplu. Disperato!
— Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întâi sufletul? Cum spunea Socrate.
Iar filosofie… Mereu filosofie, băieții ăștia nu pot sta la o bere fără Platon. Sau fără Socrate.
— Și pe urmă restul? râde iubitul meu. Se referea la Alcibiade? Iubitul meu stinge țigara și apoi zâmbește. Îți place blonda?
— Nu, mon cher, prietenii laudă frumusețea lui Charmides și Socrate răspunde. Și da, îmi place. Dar de unde știu eu că nu mă va plictisi în zece minute?
— Nu te va plictisi, sar eu în apărarea fetei din solidaritate feminină, mirată că deja o observaseră.
— De unde știi?
— Pentru că e poetă. Sau scriitoare.
— Așa, și?
Mă simt prost, în mintea mea credeam că e un argument suficient, care ar putea pleda magistral în favoarea unei persoane. Oamenii interesanți scriu. Nu contează dacă prost sau bine, dar scriu. Și mai scriu și în public. Deci au curaj. Și dacă o fac teatral, înseamnă că tot curaj au. Oamenii curajoși sunt interesanți. În plus, femeile nu prea scriu… deci ori scrie foarte bine, ori e un pic țicnită și nu-și dă seama de ridicol. Ceea ce n-o face mai puțin interesantă. Și mai e și blondă. Și blondele au un farmec aparte…
— E o sclavă. Că tot vorbeam de sclavi, spune serios Bogdan.
— Demonstrează-mi că e o sclavă, îl provoacă iubitul meu. Eu cred că este doar o mare nefericită.
— Asta n-o face mai puțin sclavă. Fii atent, un sclav merge desculț. Iau trei țigări din pachet și revin mai târziu. Nu foarte târziu, să nu plecați fără mine.
Bogdan agață sticla de bere cu un gest manierist, se ridică de la masă și se îndreaptă către fata din dreapta. Ea îi zâmbește și se pare că prezența lui o bucură.
— O seduce? îl întreb curioasă pe iubitul meu.
— Nu, o umilește.
— Dar de ce? Ce i-a făcut ea?
— Nu i-a făcut nimic. El trebuie să îmi demonstreze că ea e o sclavă. Ea e un mijloc al silogismului. La drept vorbind, ea nu contează. Bogdan trebuie să se întoarcă învingător.
— Tu nu ești așa…
Iubitul meu ridică din umeri:
— Bogdan are organul pentru filosofie. Este analitic, cinic, insensibil. Este un învingător. Într-o zi, va ajunge un mare profesor. Dar niciodată filosof.
— Dar tu, tu nu vei ajunge? Tu ce vei ajunge?
— Eu… Voi ajunge. Sau voi rata. Cum vrea Dumnezeu.
— Lui Bogdan nu-i pasă de Dumnezeu?
— În ecuația lui, Dumnezeu nu e nici măcar o constantă. Fără să întorc spre el capul, îți spun sigur că o atinge pe blonda respectivă.
Mă uit și, într-adevăr, Bogdan o mângâie pe păr și îi vorbește. Convingător. Berea din fața ei e neatinsă.
— Și-a realizat copul deci, zâmbesc.
— Nu. Nu încă.
Mă uit la iubitul meu. Cu capul în palme, șoptește versurile din Otherside, iar piesa se aude din ce în ce mai tare în barul plin de fum. „Once you know, you can never go back… I’ve got to take it on the otherside…” Acum, întoarce capul acum, îmi spune el…
Mă uit în dreapta. Blonda și-a scos ghetele. Acum își scoate niște șosete negre. Rămâne cu picioarele goale pe podeaua jegoasă. Bogdan o sărută pe frunte.
Iubitul meu cântă în continuare după Red Hot Chili Peppers. Eu beau bere.
CE SPUN CRITICII DESPRE CABINETUL ALBASTRU DE SIMONA PREDA
„Simona Preda creează romanul unei voci feminine pe care o auzi în minte spunându-și povestea cu un soi de autenticitate ce amintește de amprenta literaturii interbelice românești.” (Cristina Bogdan)
DESPRE SIMONA PREDA
Simona Preda (n. 4 decembrie 1978), cu un doctorat în istorie și o prodigioasă activitate științifică, este totodată autoarea mai multor monografii și studii. Dintre cărțile sale, amintim Patrie română, țară de eroi! (2014) și Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea (2018). Este cunoscută și ca publicistă, prin articolele din „România literară”, „Orizont”, „Ramuri”.
Capital și ideologiede Thomas Piketty a apărut în luna martie 2021 la Editura Litera, în colecția Kronika. Plecând de la date comparative de o amploare și de o profunzime inedite, această carte retrasează într-o perspectivă deopotrivă economică, socială, intelectuală și politică istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la vechile societăţi trifuncţionale și sclavagiste până la societăţile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societăţile proprietariste, coloniale, comuniste și social-democrate.
DESPRE CAPITAL ȘI IDEOLOGIE DE THOMAS PIKETTY
Toate societăţile umane trebuie să-și justifice inegalităţile: trebuie să le găsească motivaţiile, fără de care ansamblul edificiului politic și social ameninţă să se prăbușească. În acest sens, ideologiile trecutului, dacă le studiem îndeaproape, nu sunt mai nebunești decât cele din prezent. Doar prin demonstrarea multitudinii de traiectorii și de bifurcaţii posibile putem să ne punem întrebări despre fundamentele propriilor noastre instituţii și să luăm în considerare transformarea lor. În ciuda abordării hiperinegalitare care s-a impus începând din anii 1980–1990, Capital și ideologie caută să demonstreze că lupta pentru egalitate și pentru educaţie, nu sacralizarea proprietăţii, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul uman. Trăgând învăţăminte din lecţiile istoriei globale, ne putem detașa de fatalismul care a hrănit derivele identitare actuale și ne putem imagina un socialism participativ în acest secol XXI: un nou orizont egalitar de cuprindere universală, o nouă ideologie a egalităţii, a proprietăţii sociale, a educaţiei și a împărtășirii cunoașterii și a puterilor.
CITIȚI UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ DIN CAPITAL ȘI IDEOLOGIE, ÎN TRADUCEREA SILVIEI PALADE
Societățile ternare: inegalitatea trifuncțională
Obiectivul primelor două părți ale acestei cărți este de a încadra istoria regimurilor inegalitare într‑o perspectivă de lungă durată. Mai precis, vom încerca să înțelegem mai bine complexitatea și multitudinea proceselor și traiectoriilor, pornind de la societățile ternare și sclavagiste din vechime și ajungând la societățile de proprietari și societățile coloniale postsclavagiste din secolul al XIX‑lea. Partea întâi analizează cazul societăților europene bazate pe ierarhia stărilor sociale și transformarea lor în societăți de proprietari. Partea a doua analizează cazul societăților sclavagiste și coloniale, precum și modul cum evoluția societăților trifuncționale extraeuropene a fost afectată de întâlnirea lor cu puterile europene. Partea a treia va analiza criza societăților de proprietari și a societăților coloniale din secolul XX, sub loviturile războaielor mondiale și ale provocării comuniste. Partea a patra va analiza condițiile regenerării lor și ale posibilei lor transformări în lumea postcolonială și neoproprietaristă de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.
Logica celor trei funcții: cler, nobilime, starea a treia
Vom începe prin a analiza ceea ce eu propun să numim „societăți ternare“. Acestea constituie cea mai veche și cea mai răspândită formă de regim inegalitar din istorie. Ele au lăsat o amprentă durabilă asupra lumii actuale și ar fi imposibil să analizăm corect evoluțiile politico‑ideologice ulterioare fără să începem prin studierea acestei matrice a inegalității sociale și a justificării sale.
În forma lor cea mai simplă, societățile ternare sunt alcătuite din trei grupuri sociale distincte, fiecare îndeplinind funcții esențiale în slujba întregii comunități și indispensabile pentru perpetuarea sa: clerul, nobilimea și starea a treia. Clerul este clasa religioasă și intelectuală, care are ca misiune împărtășirea valorilor, îndrumarea spirituală și educarea comunității; el dă sens istoriei comunității și devenirii sale, oferindu‑i normele și reperele intelectuale și morale necesare. Nobilimea este clasa războinică și militară; ea mânuiește armele și asigură securitatea, protecția și stabilitatea întregii societăți, evitându‑se astfel căderea comunității într‑un haos permanent și într‑o stare de debandadă generalizată. Starea a treia este clasa muncitoare și roturieră; ea cuprinde restul societății, începând cu țăranii, meșteșugarii și negustorii; prin munca sa, ea permite întregii comunități să se hrănească, să se îmbrace și să se reproducă. Așadar, am putea vorbi despre „societăți trifuncționale“ pentru a desemna acest tip istoric de societate, care, în realitate, capătă, de cele mai multe ori, forme mai complexe și mai diversificate, cu numeroase subclase în interiorul fiecărui grup, dar a cărui schemă generală de justificare – și, câteodată, și de organizare politică – se bazează pe aceste trei funcții.
Regăsim acest tip general de organizare socială nu doar în toată Europa creștină până la Revoluția Franceză, ci și în foarte multe societăți extraeuropene și în marea majoritate a religiilor, mai ales în cadrul hinduismului și al islamului șiit și sunnit, potrivit unor modalități diferite. Nu cu foarte mult timp în urmă, antropologii au lansat ipoteza (contestată) că sistemele de „tripartiție“ socială observate în Europa și în India aveau o origine indo‑europeană comună, identificabilă în mitologii și în structurile lingvistice. Deși incomplete, descoperirile actuale ne fac să credem că acest tip de organizare în trei clase este, în realitate, mult mai general, iar teza originii unice este pusă sub semnul îndoielii. Schema ternară se regăsește în marea majoritate a societăților din vechime și în toate colțurile lumii, până în Orientul Îndepărtat, în China și în Japonia, existând totuși variații substanțiale, care ar merita să fie studiate, fiindcă sunt, de fapt, mai interesante decât similitudinile superficiale. Uimirea în fața a ce este intangibil sau se presupune a fi intangibil trădează adesea un anume conservatorism politic și social, în vreme ce realitatea istorică este veșnic în schimbare și plină de posibilități neprevăzute, de bricolaje instituționale surprinzătoare și precare, de compromisuri instabile și de bifurcații nefinalizate. Ca să înțelegem această realitate și să fim pregătiți pentru transformările viitoare, ar fi bine să analizăm condițiile schimbării socio‑istorice, cel puțin în aceeași măsură ca pe cele ale conservării. Acest lucru este valabil pentru societățile ternare, la fel ca și pentru celelalte societăți. Pentru a aprofunda această analiză, este util să comparăm dinamicile pe termen îndelungat observate în contexte foarte diferite, în special în Europa și în India, și, mai general, dintr‑o perspectivă comparativă și transnațională. Este ceea ce vom încerca să facem în acest capitol și în următoarele.
Societățile ternare și formarea statului modern
Societățile ternare se deosebesc de formele istorice ulterioare prin două caracteristici esențiale, care sunt, de altfel, strâns legate: pe de o parte, schema trifuncțională de justificare a inegalității; iar pe de altă parte, faptul că este vorba despre societăți care precedă formarea statului centralizat modern și în care puterea politică și economică era exercitată inițial la nivel local, cel mai adesea pe un teritoriu de mici dimensiuni, beneficiind de o relativă autonomie față de o putere centrală monarhică sau imperială mai mult sau mai puțin îndepărtată. Ordinea socială era structurată în jurul câtorva instituții‑cheie (satul, comunitatea rurală, castelul, fortăreața, biserica, templul, mănăstirea), într‑un mod descentralizat, cu o coordonare limitată între diferitele teritorii și focare de putere. Acestea din urmă erau, de cele mai multe ori, slab interconectate, având în vedere precaritatea mijloacelor de transport. Această descentralizare a puterii nu exclude, firește, brutalitatea și dominația în cadrul raporturilor sociale, însă acest lucru se produce potrivit unor modalități și configurații care se deosebesc de cele întâlnite în cazul structurilor statale centralizate din epoca modernă.
DESPRE THOMAS PICKETTY
Thomas Piketty, născut în suburbia pariziană Clichy pe 7 mai 1971, este unul dintre cei mai importanţi și apreciaţi economiști francezi contemporani. Este director de studii la École des hautes etudes en science sociale (Școala de Înalte Studii în Știinţe Sociale – EHESS) și profesor la École d’économie (Școala de Economie ) din Paris. Lucrările lui se focalizează pe economia publică, mai ales pe inegalitatea de venituri și de bunăstare. Este autorul bestsellerului Capitalul în secolul XXI (2013), carte tradusă în 40 de limbi, printre care și în română (Editura Litera 2015), și vândută în peste două milioane și jumătate de exemplare. Cartea de faţă, apărută la sfârșitul anului 2019 și care este într-o oarecare măsură continuarea celei dintâi, are în vedere în primul rând inegalităţile de venituri în diferite societăţi de-a lungul istoriei.
Misterul fetei de zăpadă de Tracy Rees a apărut la Editura Litera, în colecția Blue Moon. Cartea spune povestea lui Amy, o tânără a cărei viaţă se schimbă brusc.
Lăsată să piară într-un troian când era abia născută, Amy n-a avut niciodată parte de dragostea unei mame. Primește adăpost la Hatville Court, reședința familiei Vennaway, dar și stăpânii și servitorii o disprețuiesc. Singura persoană care îi ia apărarea este tânăra moștenitoare, Aurelia, care devine lumina vieții lui Amy și centrul existenței acesteia.
Dar Aurelia moare de tânără, iar lumea lui Amy se prăbușește. Moștenitoarea îi lasă însă un ultim dar: un teanc de scrisori și un cifru. Astfel începe o vânătoare de comori pe care numai Amy o poate câștiga și la capătul căreia o așteaptă un secret care îi va schimba viața, dacă reușește să dezlege enigma.
CITEȘTE UN FRAGMENT DIN MISTERUL FETEI DE ZĂPADĂ, ÎN TRADUCEREA DIANEI DOROBANȚU
Știu că ei mă urmăresc din priviri în timp ce mă îndepărtez. Drumul care iese din sat e lung și drept. Cale de câțiva kilometri, n-are nici o cotitură care să mă scoată din raza privirii celor care se uită de la ferestrele de sus ale casei impozante. Știu ce văd ei: un nimic, un nimeni. O siluetă măruntă, fermă și solitară, înfruntând frigul în niște haine negre, de doliu, cu fuste rigide care foșnesc în jurul cizmelor. Mai port și o bonetă neagră, țeapănă, bine îndesată pe cap și cu panglicile biciuite de vânt. Cu siguranță că sunt o imagine foarte tristă a unui călător în plin ianuarie!
Câmpurile și drumul înghețate, satul gol și părăsit, cizmele mele lăsând o dâră de pași care se îndreaptă spre infinit. Asta e ceea ce speră ei să fac – să dispar precum urmele de pași care se șterg. Dacă voi putea, le voi face pe plac. Motivul pentru care am stat aici, singura persoană pe care am iubit-o vreodată, se află acum la doi metri sub pământ și sub ramuri groase de tuia, verzi și umbroase, într-un colț retras din curtea bisericii. A fost îngropată acolo ieri.
Aerul e atât de rece încât îmi stoarce lacrimi din ochii despre care credeam că mi-au fost secați pentru totdeauna. După potopul biblic pe care l-am vărsat în ultimele trei zile, am crezut că n-avea să mai rămână nici un fir de apă în trupul meu sleit. Cu toate acestea, se pare că viața, durerea și iarna continuă. Îmi simt degetele de la picioare amorțite în timp ce mă târăsc pe o distanță de kilometri întregi, care mă îndepărtează de mormântul Aureliei și de Hatville Court, singurul cămin, oricât de rău a fost, pe care l-am cunoscut vreodată.
Destul de curând începe să se lase, amenințător, întunericul. Pe un cer cenușiu atârnă, cu marginea ca un brici, cea mai ascuțită lună în formă de seceră pe care am văzut-o vreodată. În fața mea se ivesc siluetele caselor din satul Ladywell. Merg de ore întregi.
Mă opresc aici pentru că știu că trebuie, deși nevoile mele nu sunt unele care să poată fi satisfăcute cu mâncare, bere de casă ori căldură. Frigul din oase nu e nimic în comparație cu înghețul din inimă și nici o tovărășie de pe pământ, oricât de agreabilă, n-ar putea compensa lipsa Aureliei. Dar următorul sat e la zece kilometri depărtare, iar drumurile sunt cufundate în beznă. Ar fi curată nebunie să continui; o tânără singură a fost întotdeauna o țintă ușoară pentru tâlhari. Și, deși mă îndoiesc să mi se mai pară vreodată că viața mea merită trăită, totuși nu vreau să renunț la ea. Aurelia s-a dus, dar încă n-a terminat cu mine. Îi voi îndeplini dorințele de după moarte cu aceeași conștiinciozitate ca atunci când îmi era alături.
Intru la Rose and Crown. Cu cea de-a doua moștenire, secretă, pe care mi-a lăsat-o Aurelia, mi-aș putea permite să stau la White Harte Royal, un hotel oarecum faimos. Dar veștile circulă între Ladywell și Enderby. Dacă s-ar auzi la Hatville Court că Amy Snow a fost văzută închiriind o cameră la Harte, ei ar veni a doua zi după mine cu trăsura, precum zăvozii iadului. Căci atunci și-ar da seama că moștenirea mea e cu mult mai mare decât pare la prima vedere.
Rose and Crown e de ajuns. Conversația din salon poate să nu fie cea mai rafinată pentru o tânără căreia îi pasă de reputația ei, dar eu nu sunt o doamnă; lucrul ăsta mi s-a spus răspicat de nenumărate ori.
Stau în vestibul, șovăind. Ce sunt eu? O tânără respectabilă sau o haimana? Servitoare, soră sau prietenă? Rolul meu în povestea Aureliei Vennaway nu uimește pe nimeni mai mult decât pe mine, mai ales acum, că mi se cere să-l închei.
– Cu ce vă pot fi de ajutor, domnișoară? mă întreabă, cu voce blândă, un proprietar.
Acesta se apropie de mine frecându-și mâinile, ca și când s-ar teme că însăși prezența lui m-ar putea ofensa. Cât de bine cunosc acest sentiment!
– O cameră pentru o noapte, vă rog, domnule, și poate ceva pentru cină – nu prea mult – și o băutură caldă.
– Desigur, domnișoară, desigur. BELLA!
Tonul lui primitor se transformă într-un răcnet, iar pe coridor apare o tânără servitoare, ca un iepure ieșind dintr-o vizuină.
– Bella, aprinde focul din Camera Barley și du acolo geanta doamnei! o instruiește el, revenind la tonul normal de mai înainte. Vă pot recomanda, domnișoară, să luați cina în salon în această seară? Nu v-aș sugera acest lucru dacă acolo n-ar fi aprins focul și dacă n-ar dura ceva timp până când în camera dumneavoastră să fie o temperatură confortabilă. Salonul e liniștit – frigul îi ține pe mulți acasă și, dacă mi-e cu iertare, păreți înghețată bocnă, domnișoară…?
– Snow.
Atunci se uită la mine, înțelegând. Bella îmi ține geanta care îi trage brațul subțire în jos, până aproape de podea, și se holbează cu o curiozitate fățișă, până când el îi poruncește să plece.
– Îmi cer iertare, domnișoară Snow! Dacă salonul e acceptabil, vă voi servi chiar eu, ca să mă asigur că nu sunteți deranjată. Până când veți termina de mâncat, camera dumneavoastră va fi pregătită să vă primească.
Amabilitatea lui îmi aduce în ochi lacrimi proaspete, pe care izbutesc să mi le stăpânesc doar printr-un efort suprem.
Iau cina în salon și, deși nu prea pot mânca, savoarea hranei și căldura sunt cumva înviorătoare. Nu stau prea mult, ci mă retrag într-o cameră mică și simplă, care, după cum mi s-a promis, e îndeajuns de încălzită. Buimăcită, îmi fac o toaletă sumară.
În timp ce mergeam, mi-a venit ideea să țin un jurnal cu călătoriile mele, astfel încât să simt că viața mea înseamnă ceva, că există o mărturie. Rămasă singură și înconjurată de tăcere, sunt apăsată de absența Aureliei, dar acum nu e momentul să cedez, nu de la începutul căutării în care am pornit. Trebuie să fiu cât de puternică e nevoie.
Încep să scriu. Pur și simplu, nu pot să fac nimic altceva.
CE SPUN CRITICII DESPRE MISTERUL FETEI DE ZĂPADĂ
„Acest personaj fermecător m-a cucerit, iar aventurile ei interesante m-au făcut să dau pagină după pagină. O adevărată încântare!” (Kathleen Grissom)
„O poveste captivantă despre puterea prieteniei. Are și elemente de romance și de mister, e dramatică și încărcată de istorie, o carte pe care o veți îndrăgi.” (Library Journal)
DESPRE TRACY REES
Tracy Rees s-a născut în sudul Țării Galilor. După absolvirea Universității Cambridge, a avut o carieră de opt ani ca editor de nonficțiune, urmată de o a doua carieră, aceea de consilier în domeniul relațiilor interumane. În anul 2015, a câștigat concursul de talente literare Richard and Judy pentru cel mai bun bestseller, precum și premiul LoveStories pentru ficțiune istorică.
Să ucizi pe cineva e o nimica toată. Trebuie să observi, să supraveghezi, să reflectezi mult, iar în momentul acela să străpungi nimicul. Voilà. Să străpungi nimicul. Să‑ți devină clar că universul se îngustează, se îngustează până când se concentrează în țeava armei sau în vârful cuțitului. Asta e tot. Să nu‑ți pui întrebări, să nu te lași mânat de furie, să‑ți alegi pașii de urmat, să acționezi metodic. Blake știe să facă asta, și încă de atât de mult timp, încât nu mai ține minte când a început să știe. După aceea, restul vine de la sine.
Blake își trăiește viața din moartea altora. Vă rog, fără lecții de morală. Dacă vrem să discutăm etic, el este gata să răspundă statistic. Pentru că — și Blake își cere scuze —, atunci când un ministru al Sănătății reduce bugetul, taie de pe listă aici un computer tomograf, acolo, un medic, dincolo, o unitate de terapie intensivă, bănuiește că scurtează bine de tot existența a mii de necunoscuți. Responsabil, nevinovat, vechea arie. Blake este opusul. Și, de altfel, nici nu trebuie să se justifice, nu‑i pasă.
A ucide nu este o vocație, este o dispoziție. O stare sufletească, dacă preferați. Blake are unsprezece ani și nu se numește de fapt Blake. Este lângă mama lui, în Peugeot, pe un drum departamental, aproape de Bordeaux. Mama nu conduce prea repede, un câine traversează șoseaua, impactul abia se simte, mama țipă, frânează prea brusc, mașina alunecă în zigzag, motorul se blochează. Stai în mașină, dragul meu, Doamne, stai în mașină. Blake nu se supune, își urmează mama. E un collie cu blană cenușie, șocul i‑a zdrobit pieptul, sângele i se scurge pe lateral, dar nu este mort, geme, zici că e un plânset de bebeluș. Mama aleargă de colo‑colo panicată, îi pune lui Blake mâinile la ochi, bâlbâie cuvinte incoerente, vrea să sune la ambulanță, Dar, mamă, e o potaie, e doar o potaie. Collie‑ul gâfâie pe asfaltul crăpat, corpul său răsucit capătă un unghi ciudat, e scuturat de zvâcniri din ce în ce mai slabe, agonizează sub ochii lui Blake, iar Blake urmărește plin de curiozitate cum viața părăsește trupul animalului. S‑a terminat. Băiatul mimează puțin tristețea, mă rog, ceea ce își imaginează el că este tristețea, ca să nu o îngrijoreze pe mama, dar nu simte nimic. Mama rămâne pe loc, înghețată în fața micului cadavru, Blake, nerăbdător, o trage de mânecă, Mamă, haide, n‑are rost să rămâi acolo, e mort, nu vezi, să mergem, voi întârzia la fotbal.
A ucide este, de asemenea, o chestiune de aptitudine. Blake constată că este dotat în ziua în care unchiul său Charles îl ia cu el la vânătoare. Trei lovituri, trei iepuri, un adevărat talent. Țintește rapid și precis, știe să se adapteze la cele mai proaste carabine, putrede, la puștile cel mai prost reglate. Fetele îl târăsc pe la bâlciuri, Hai, te rog, vreau girafa, elefantul, Game Boy‑ul, da, hai, încă o dată!, iar Blake împarte jucării de pluș, console de jocuri, devine teroarea poligoanelor, înainte de a decide să facă asta cu discreție. Lui Blake îi place, de asemenea, ceea ce‑l învață unchiul Charles: să taie gâtul căprioarelor și să tranșeze iepurii. Să fim înțeleși: nu‑i face plăcere să ucidă sau să dea gata animalul rănit. Nu este un vicios. Nu, îi place gestul tehnic, rutina impecabilă, care se instalează cu ajutorul repetiției.
Blake are douăzeci de ani și, sub numele său autentic franțuzesc, Lipowski, Farsati sau Martin, este înscris la o școală pentru hotelieri, dintr‑un orășel din Alpi. Nu este o alegere la întâmplare, atenție, ar fi putut face orice, îi plăceau și electronica, și programarea, era talentat la limbi străine, ehe, engleza, i‑a fost suficient doar un stagiu de trei luni la Lang’s din Londra ca s‑o vorbească aproape fără accent. Însă, mai presus de toate, Blake preferă să gătească, pentru momentele goale din timpul preparării unei rețete, minutele care se scurg fără grabă, chiar în agitația febrilă a unei bucătării, secundele lungi și calme, în care privești cum se topește untul în tigaie, se călește ceapa albă, se bat spumă albușurile pentru sufleu. Adoră mirosurile și mirodeniile, adoră să creeze un aranjament de culori și arome într‑o farfurie. Poate că ar fi fost cel mai strălucit elev din școală. Totuși, la naiba, Lipowski (sau Farsati sau Martin), nu ar strica deloc să te porți puțin mai amabil cu clienții. E în fișa postului, în fișa postului, auzi, Lipowski (sau Farsati sau Martin)!
Într‑o seară, într‑un bar, un tip beat rău îi spune că vrea să omoare pe cineva. Probabil are un motiv întemeiat pentru asta, o chestie la slujbă, vreo femeie, dar lui Blake nu‑i pasă.
— Ai face asta pentru lovele?
— Ești țicnit, răspunde Blake. Complet țicnit.
— Te plătesc, și‑ncă gras. Suma pe care i‑o propune are trei zerouri.
Blake se prăpădește de râs.
— Nu. Glumești?
Blake bea fără grabă, așteaptă momentul prielnic. Tipul s‑a prăbușit pe tejgheaua barului, Blake îl scutură.
— Ascultă, cunosc pe cineva care ar face‑o. Pentru dublul sumei. Nu l‑am întâlnit niciodată. Îți spun mâine cum să dai de el, dar, după, nu‑mi mai vorbești niciodată despre asta, OK?
„Un roman 2.0, amețitor și jucăuș, în care Hervé Le Tellier este în cea mai bună formă.” Jérôme Garcin, L’Obs
Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară? Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.
„În acest sfârșit al lumii, cititorul se dizolvă odată cu autorul. Ultimele rânduri se descompun, amintind de o caligrama a lui Apollinaire, ca sub efectul unui virus în program. Dar despre ce program este vorba?” Philippe Lançon, Charlie Hebdo
„O carte pe care nu o mai lași din mână, un inevitabil bestseller, dar și o lucrare experimentală, ultraliterară, un exercițiu de stil comparabil cu Viața – mod de întrebuințare de Georges Perec.” Frédéric Beigbeder
„O carte strălucitoare, extrem de inventivă. Un fel de scenariu formidabil, un blockbuster american scris de un francez care se distrează.” Olivia de Lamberterie, France 2
Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l’Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris (promoția 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru. Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.
Vara lui Ever Wong ia o turnură neașteptată atunci când este trimisă de părinți în Taiwan, să învețe mandarina alături de adolescenți din toată America. Printre aceștia se află și Rick Woo, fostul copil-minune deja intrat la Yale, etalonul după care Ever a fost judecată toată viața de către părinții ei. În locul unui program educațional strict, așa cum se aștepta să fie tabăra din Taiwan, Ever găsește acolo Loveboat – locul în care adolescenții preferă să danseze în club, în loc să studieze caligrafia, și să bea sake îndoit cu sânge de șarpe, în loc să facă turul templelor sfinte. Liberă pentru prima dată în viață, Ever își pune în cap să încalce toate regulile superstricte ale părinților ei. Dar până unde va merge până să i se frângă inima?
„Loveboat, Taipei este o radiografie sinceră și explicită a primei iubiri, a obligațiilor familiale și a acelui limbo straniu dintre liceu și facultate, în care nu prea știm cine suntem și deci ni se poate întâmpla orice. O poveste unică, spusă de o voce încântătoare și autentică.” – Sabaa Tahir, autoarea seriei Elias și spioana Cărturarilor
Așteptam de multă vreme să citesc această carte, e recomandată celor care au 14 +, mi-a adus aminte de serialele asiatice pentru adolescenți, dar și de un film pe care vi-l recomand Crazy Rich Asians. Deci dacă vă uitați la seriale asiatice, mai ales cele sud-coreene, cartea asta este perfectă pentru voi. Loveboat mi-a adus aminte multe seriale sud-coreene, cu puști bogați, care nu au tot ce vor.
Când dansez, se întâmplă ceva. Dacă m-ar întâlni cineva pe străzile din Chagrin Falls, ar bănui că sunt genul tăcut, studios și muncitor. Este latura pe care o afișez pentru majoritate. Dar când dansez devin muzică în mișcare. O zeiță. Eu însămi.
Ever Wong încearcă să le facă pe plac părințiilor ei, au multe așteptări de la ea, nu s-au sacrificat pentru ca ea să devină dansatoare. Trebuie să facă Facultatea de Medicină, dar Ever nu prea îi place asta, mai ales că are o problemă cu sângele. Este în ultimul an de liceu, o nouă viață o așteaptă, dar ea se simte așa de bine dansând, dar obligația față de părinții ei pun presiune asupra ei. Părinții ei au decis deja pentru ea, mai ales că au aflat unde vrea ea să dea, un loc pentru cei ca ea, cei care adoră să danseze. Dar nu se poate una ca asta, ea este obligată să meargă într-o tabără din Taiwan, o șansă pentru ea ca să învețe, dar această devine și șansa ei de a trăi mai liber, de a se îndrăgosti, Ever are parte de vara vieții ei, dar are parte și de surprize neplăcute, am urât-o pe una dintre fete pentru ce i-a făcut lui Ever, mă refer la anumite poze, gelozia este un sentiment oribil.
Universul a conspirat să-mi smulgă dansul încă înainte să calc în campusul de la Northwestern. Dacă Tisch… Dar nu am voie să mă gândesc la Tisch. Trebuie să găsesc un studio de dans.
Aici, în Taiwan, Ever are șansa de a simți multe sentimente, e ca un vârtej de sentimente pentru aceasta, se distrează, suferă, e mereu cu gândul la părinții ei, care sunt foarte stricți, pe parcurs această tabără devine eliberatoare pentru ea, poate să se simtă și ea liberă, să danseze, să se bucure de tot îi oferă acest loc. Taiwan devine pentru ea un oraș magnific, plin de istorie și de momente frumoase alături de ceilalți adolescenți, care fiecare se zbate să ajungă undeva, să își facă părinții mândri. Deși toți par să aibă viața perfectă, aceștia se zbat ca Ever, să ajungă undeva, cât mai sus posibil, repuțația este totul pentru ei , au familii stricte și țin la tradiție. Dar în aceste luni, pot să fie cine vor ei, este un loc de relaxare, deși sunt urmăriți și pedepsiți pentru anumite lucruri.
Între timp, Ever are parte și de niște admiratori, hehehe, nu lipsesc momentele romantice, mi-au plăcut momentele dintre ea și Rick, dar faza e că acesta este într-o relație, plus că totul se complică pe parcurs, apare în viața ei și Xavier, deci ce v-am zis de drame, ea încearcă să se descopere, într-un final ea poate să danseze acolo, în Taiwan, m-am bucurat că a luat acest pas, Ever arată-le de ce ești în stare. Ever este mereu puternică, a trecut prin multe în această tabără. Dar ce a mai făcut Ever în această tabără? Oare ce părere au părinții ei? Ce se va mai întâmpla în continuare? Veți afla asta citind cartea. Vă o recomand. Dacă ați citit cartea Crazy Rich Asians, vă va plăcea. În anumite momente din carte m-am regăsit. Loveboat, Taipei, este o carte în care Ever se caută pe sine, adoră dansul, începe să se lupte pentru visele ei, ea demonstrează de ce este în stare pentru dans, iubește și suferă. Nu este singura care se luptă cu morile de vânt. În acest roman s-a spus și despre problemele pe care cei de culoare le au în alte țări, prin ce trec copii de imigranți, se vorbește despre identitate și sacrificii.
Mulțumesc Libris pentru acest volum, mi-a plăcut enorm de mult. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?
Cântecul popular taiwanez din seara asta se țese ca o panglică printre faldurile minții mele. Un dans i se alătură: un cerc dublu de fete în rochii colorate, ținându-se de mână și rotindu-se în direcții opuse în jurul unei perechi de îndrăgostiți. Trupul meu vrea să danseze. N-am nicio șansă la somn când sunt așa.
„Loveboat, Taipei este o lectură superbă, iar eu simt că încă păstrez ecourile ei în suflet. Are multe de spus despre ce înseamnă să fii copil de imigranți, despre gen și sexualitate și despre identitate, dar și despre locul în care te simți acasă. Căutarea de sine a lui Ever, cu identitățile ei care se intersectează într-o lume care dorește să o definească, este superb construită. Anne Ursu, autoarea The Lost Boy, aflată pe lista lungă pentru National Book Award „Un debut amuzant și plin de emoție, care poartă cititorii într-un montagne russe de romantism și auto-explorare.” — Kirkus Reviews
NEMIRA : Editura Nemira lansează un imprint dedicat exclusiv cărților de nonficțiune: ORION, coordonat de Laura Câlțea.
O lume întreagă în cărţile noastre: ORION vă aduce cele mai noi și mai provocatoare cărți despre lumea în care trăim: cărți și idei care deschid ochii și mințile către spațiu, oameni, societate, corpul și mintea umană, cultură și civilizație. Explorează, descoperă, înțelege, acceptă noi provocări – asta face ORION și la asta îi invităm pe cititorii cărților noastre.
Laura Câlțea: „Sunt o cititoare avidă de nonficțiune și cred cu tărie în puterea nonficțiunii bine scrise de a schimba vieți, dar și lumea în care trăim. Cred că trebuie să fim în permanență în căutare, să vrem mereu să cunoaștem și să înțelegem cât mai mult despre univers și despre noi. Fie că ne uităm spre cer, fie că ne uităm spre tehnologie sau spre mișcările politico-sociale, fie că ne uităm în adâncul oceanelor sau în micro-universul celulelor noastre, ORION vă propune o călătorie de cunoaștere, curajul de a explora și plăcerea de a descoperi lucruri noi.”
Ana Nicolau, director al editurii Nemira: „Cred că nu a fost niciodată mai important ca acum ca publicul larg să aibă acces la cărţi nonfiction pe teme de interes care pot crea o bază de cunoaştere atât de necesară pentru a naviga în lumea de astăzi. Cu lansarea ORION ne propunem să aducem constant în România cele mai actuale titluri din mai multe domenii de interes, de la actualitate politică la pop science și memoirs, precum și proiecte românești comisionate de noi cu autori în care credem, așa cum este noua carte de astronomie a lui Adrian Șonka.”
Imprintul ORION se lansează cu șapte volume, care se adresează unei mari diversități de cititori:
Lumea în care trăim. O scurtă introducere, de Richard Haass
Profesorul Richard Haass are o experiență impresionantă în relații internaționale, este președintele Council of Foreign Affairs și fost consultant senior al președintelui George W. Bush pentru Orientul Mijlociu. Lumea în care trăim este un scurt ghid pentru cetățeni globali bine informați despre istoria conflictelor și alianțelor actuale, despre probleme presante precum ecologia, terorismul și multe altele. Într-un cuvânt: despre actualitate.
Inovația: cum funționează și de ce-i priește libertatea, de Matt Ridley
Cum arată și de unde vin ideile care ne schimbă viețile? Cum putem fi mai creativi? Cum va arăta viitorul? Matt Ridley arată cum au apărut și au circulat inovații în cele mai diverse domenii, de la știință la tehnologie și social, pentru a trasa o linie a însemnătății acestui fenomen al inovațiilor care are o imensă contribuție în viața întregii omeniri.
Odiseea genelor. Aventura speciei umane, de Evelyne Heyer
O extraordinară istorie colectivă despre evoluția genetică a omenirii care trasează premize originale ale identităților noastre, dar și ale viitorului omului ca specie.
O plimbare prin Univers. Carte de relaxare astronomică, de Adrian Șonka
Astronomul Adrian Șonka își invită cititorii într-o plimbare prin Universul cunoscut: de pe planeta pe care o cunoaștem cel mai bine îi conduce spre alte obiective „turistice” cosmice, trecând prin cum ar fi să trăiești pe Lună sau să faci „scuba-diving” pe planetele joviene.
Prima teorie a lui Darwin. Fascinanta călătorie a lui Darwin în căutarea unei teorii a Pământului, de Rob Wesson
Fascinanta călătorie a lui Charles Darwin la bordul navei HMS Beagle, în căutarea unei teorii a Pământului precede faimoasa teorie a evoluției speciei și relevă o gândire originală și revoluționară, precum și date interesante despre geologia planetei pe care locuim.
100 de femei afurisite. O istorie, de Hannah Jewell
Jurnalista Hannah Jewell documentează cu mult umor negru viețile spectaculoase a 100 de femei din istorie care au marcat perioade sau domenii pe care le-au revoluționat, de la împărătese bizantine sau luptătoare din China Antică, până la astronaute și artiste neconvenționale.
Istoria Evului Mediu. 1000 de ani de splendoare și ticăloșie, de Georges Minois
Cum au arătat cei 1000 de ani ai Evului Mediu? Istoricul Georges Minois face o panoramă a vieții de zi cu zi, politicii, societății și culturii celei mai pasionante perioade din istoria omenirii.
Până la finalul anului, în imprintul ORION vor mai apărea autobiografiile președintelui SUA, Joe Biden, Promisiuni de îndeplinit și a vicepreședintelui SUA, Kamala Harris, The Truths We Told. An American Journey; o nouă carte inspirațională de la Matt Haig, The Confort Book; H is for Hawk, de Helen MacDonald – un memoir splendid despre frumusețea naturii și a literaturii, despre suferință, dar și despre cât de incredibil de minunată poate fi viața, inclus în nenumărate topuri și tradus deja în 30 de țări; Istoria lecturii, de Alberto Manguel, un volum despre evoluția cărților și a lecturii în diferite culturi și perioade istorice, mult-așteptat de mulți cititori; o nouă carte de jurnalistul cultural Marius Constantinescu, dar și o istorie a lui Dumnezeu, semnată de Karen Armstrong și În căutarea pisicii lui Schrödinger, de John Gribbin (o carte ce face fizica cuantică pe înțelesul tuturor).
EXPLOREAZĂ, DESCOPERĂ, ÎNȚELEGE LUMEA ÎN CARE TRĂIM!
AVANPREMIERĂ: 100 de femei afurisite. O istorie, de Hannah Jewell
100 de femei afurisite, de Hannah Jewell, apare în imprintul ORION de nonficțiune al editurii Nemira, care aduce cele mai noi și mai provocatoare cărți despre lumea în care trăim, cărți și idei care deschid ochii și mințile către spațiu, oameni, societate, corpul și mintea umană, cultură și civilizație.
Tarabai Shinde 1850-1910
Dacă ești o lady, o doamnă, o gagică, o puicuță, o fată sau o persoană care se consideră feministă, poate ai simțit la un moment dat o furie de necontenit, o supărare justificată, o furie arzătoare și atotcuprinzătoare sau o indignare legate de acțiunile unor bărbați. Ori de câte ori vi se întâmplă asta, nu există prea multe remedii pentru durerea sufletului vostru, decât un țipăt în abis, metaforic sau nu. În 1882, Tarabai Shinde își gestiona furia scriind o cărticică mânioasă, sarcastică, usturătoare, cu titlul Comparație între bărbați și femei și subtitlul Eseu care arată cine e cu adevărat nemernic și imoral, femeia sau bărbatul? Spoiler: răspunsul era bărbatul. Tarabai venea dintr-o familie de elită din micuțul oraș Buldhana, acum Maharashtra, din India. Furia ei din 1882 se datora știrii că o femeie a fost condamnată la moarte prin spânzurare pentru că-și omorâse copilul avut în afara căsătoriei. Femeia era văduvă, iar văduvele nu aveau voie să se recăsătorească sau să aibă alți copii după moartea soțului. Pedeapsa femeii în cauză și discuțiile publice care au urmat puneau accentul, în general, pe imoralitatea și răutatea femeilor.
Lucruri care au scos-o din minți pe Tarabai. Era sătulă de bărbați. Bărbați care se vindeau coloniștilor britanici, lideri religioși care inventau reguli opresive pentru femei, toată societatea patriarhală care le împiedica pe femei să aibă acces la educație sau să se miște libere, care le forța să intre în căsnicii groaznice. Era sătulă să nu aibă voce, sătulă de convențiile care o încarcerau în cămin, sătulă de cum se scria despre femei în romane, piese de teatru sau ziare, sătulă ca femeile să fie învinovățite pentru lucruri pe care nu le puteau controla. Așa că a scris despre toate astea în lucrarea ei polemică și înflăcărată Comparație între femei și bărbați, considerată una dintre primele declarații feministe, deși cine poate spune că India secolului al XIX-lea nu era plină de feministe pe care nu le-am descoperit încă? Repede, toată lumea să caute în spatele dulapurilor vechi!
OK, să ne delectăm cu câteva fragmente din opera ei. Sunt încântător de dubioase: În fiecare zi trebuie să vedem noi și oribile exemple de bărbați cu adevărat îngrozitori și acțiunile lor pline de minciuni și păcăleli nerușinate. Și nimeni nu zice absolut nimic.”, spune în introducere. „În schimb, oamenii continuă să dea vina pe femei tot timpul, de parcă tot ce e rău pe lume e vina lor! Când văd asta, mintea îmi ia foc și tremur pentru onoarea femeilor. Așa că m-am dezbărat de toată frica. Nu m-am putut opri să scriu în limbajul ăsta mușcător. De fapt, aș fi putut găsi cuvinte și mai dure să descriu cum toți bărbații se coalizează, se acoperă unul pe altul. Le-aș fi folosit în felul meu stângace. Pentru că toți bărbații sunt la fel, plini de minciuni și de păcăleli murdare. Tarabai scrie că e „doar o femeie sărmană, fără inteligență reală” și, vorbind direct cu bărbații pe care-i acuză, vedem că sarcasmul adevărat încă funcționează, 140 de ani mai târziu: Cu intelecte profunde ca ale voastre nu faceți decât să criticați totul la fiecare nivel și să găsiți moduri prin care să vă lăudați între voi…
Într-un alt fragment, care pare scos din descrierea unui birou în care am lucrat eu, Tarabai pur și simplu distruge bărbații care se laudă nerușinat fără să aibă ce să demonstreze. Își condamnă compatrioții care cred că modernizează India și că se luptă cu britanicii, dar care, de fapt, nu reușesc nimic: …și cine face de fapt ceva? Țineți niște reuniuni mărețe, unde vă prezentați în șaluri elegante și cu turbane brodate, băgați în voi tone de supă supari, căruțe de frunze de betel, vă dați unii altora ghirlande, folosiți butoaie de apă de trandafiri, apoi vă întoarceți acasă. Cam asta e. Asta e tot ce faceți. Adunările astea reformatoare ale voastre sunt o minciună de peste 30, 35 de ani. Ce folos au ele? Stați acolo și vă bateți pe spate, dar, dacă ne uităm mai atent, ce faceți valorează cât a cincea roată la căruță. Așa cum știm toți, nu prea ai ce face cu a cincea roată la căruță. Un băiat care locuia în orașul lui Tarabai și-o amintea mai târziu ca pe o bătrână arțăgoasă. Știți genul ăla de femeie care citește prea mult și nu e material moale, de cloșcă, cum ar trebui să fie o femeie. „Avea o personalitate focoasă”, spunea el. (Să mori tu!) „Când vedea copii mici, îi alerga și îi lovea în spate cu bastonul.” Nu se știe însă dacă acei copii pe care-i gonea Tarabai nu erau cumva niște derbedei. Tarabai s-a expus criticii din cauza celor scrise de ea și nu a mai publicat niciodată altceva, din câte știu istoricii. Poate că zisese tot ce avea pe suflet. Poate că o mie de proto-comentatori de internet au dat buzna la ea acasă și au insistat, cu intelectele lor superioare, că, de fapt, a cincea roată la căruță e foarte folositoare. Oricum, femeia își încheie eseul într-o notă pozitivă, fără să îndemne deloc la alergatul copiilor: „Mă rog ca viețile femeilor din lumea asta să devină dulci până la urmă și ca fiecare să-și găsească oaza de fericire, în lumea asta sau în alta.” Apoi îi mulțumește lui Dumnezeu, se semnează și se retrage din cariera ei scurtă, dar impecabilă, de scriitoare, ca să petreacă mai mult timp cu copiii din cartier.
Lumea în care trăim. Scurtă introducere, de Richard Haass. AVANPREMIERĂ
Lumea în care trăim. Scurtă introducere apare în imprintul ORION de nonficțiune al editurii Nemira, care aduce cele mai noi și mai provocatoare cărți despre lumea în care trăim, cărți și idei care deschid ochii și mințile către spațiu, oameni, societate, corpul și mintea umană, cultură și civilizație.
Dr. Richard Haass este președintele Council of Foreign Affairs. Diplomat cu experiență și consilier politic, a fost consultant senior al președintelui George W. Bush pentru Orientul Mijlociu și a lucrat împreună cu secretarul de stat Colin Powell. A primit numeroase medalii și premii.
Prefață
Fiecare carte își are propria poveste, care explică de ce autorul a investit timp și efort în a o scrie. În cazul acesta, povestea începe într-o zi de vară, cu mai bine de zece ani în urmă, pe când pescuiam împreună cu un amic în Nantucket. Pe barcă ne-a însoțit și nepotul prietenului meu; l-am întrebat ce școală urmează. „Standford“, mi-a răspuns. Își pregătea diploma, cu o specializare în informatică, și tocmai urma să înceapă ultimul an. Am continuat să îl descos despre ce anume mai studia, pe lângă chestiunile de codare. Economie? Istorie? Politică? Răspunsurile lui mi-au arătat că, pe lângă specializarea lui principală, alesese un număr minim de discipline și cele pentru care totuși optase aveau puțin de-a face cu o bază a cunoașterii. Era clar însă faptul că acest tânăr inteligent avea să absolve curând una dintre cele mai bune universități, cu o înțelegere foarte mică, dacă nu complet absentă, a propriei țări sau a lumii. Și urma să o facă într-un moment când soarta țării sale și a lumii aveau să fie legate inextricabil și multe aspecte urmau să fie prinse în acest colimator — cele mai multe de la al Doilea Război Mondial încoace și din anii de după.
Situația este și mai gravă în licee, pentru că foarte multe dintre ele nu oferă nici măcar cursuri de bază legate de relațiile internaționale și de problemele globale. Scopul meu nu este să explic cum anume s-a ajuns în această situație, deși aș spune totuși că liceele au restrâns ponderea cursurilor legate de studiile sociale și civice din cauza resurselor limitate și a presiunilor de a satisface cerințele legate de știință, tehnologie, inginerie și matematică, adunate toate sub acronimul STEM. O altă explicație ar fi dificultatea de a se pune de acord cu privire la ce anume ar trebui să se predea. Reticența instituțiilor de învățământ superior în a afirma o poziție proprie cu privire la ce anume ar trebui să aibă la îndemână un absolvent este doar o altă consecință nefastă. Ar fi fost mult mai util dacă ar fi făcut-o, și atunci tinerii s-ar fi putut îndrepta spre instituțiile de învățământ care rezonează cel mai bine cu interesele și obiectivele lor. Mai trebuie să menționăm și faptul că o treime dintre americanii care absolvă liceul nu își continuă studiile și doar 40% dintre cei care totuși o fac ajung să aibă o diplomă. Toate acestea însă reprezintă subiectul unei discuții distincte. Ceea ce contează aici și acum este că un foarte mare număr de tineri din Statele Unite și de pretutindeni sunt, în fond, neinformați cu privire la lumea în care se pregătesc să intre. Acestea fiind spuse, cartea aceasta se adresează femeilor și bărbaților de toate vârstele. Mulți dintre noi, cei care am urmat un colegiu sau o universitate, nu ne-am concentrat pe aceste aspecte sau, chiar dacă le-am studiat, am uitat multe din cele care ne-au fost predate. Mai mult, ceea ce au învățat cei din generația mea, cu zeci de ani în urmă, a devenit inadecvat sau chiar irelevant. Foarte multe lucruri legate de istorie au ieșit la iveală în ultimii ani. Războiul Rece, care fusese acceptat ca un fapt incontestabil în anii 1950-1960, când am crescut eu, și care a definit lumea vreme de patru decenii după al Doilea Război Mondial, s-a terminat, la fel cum Uniunea Sovietică a luat sfârșit. China este o putere a lumii. Au apărut noi tehnologii și problematici, de la internet și inteligența artificială la schimbările climatice. A sosit vremea să nu ne mai gândim la educație ca la ceva primit în tinerețe, care ia sfârșit pe la mijlocul celei de-a doua decade a vieții noastre și cu care trăim apoi în următorii cincizeci de ani. Trebuie să completăm în permanență acest rezervor intelectual, pe măsură ce înaintăm pe autostrada vieții.
Scopul meu, cu această carte, este să vă ofer informațiile de bază pe care trebuie să le cunoașteți despre lume, pentru a deveni alfabetizați global. „Alfabetizați global“ nu se referă la numărul de oameni care știu să citească (în cazul în care vă interesează, se pare că undeva spre 85% din adulții planetei știu să citească, un număr care sună mai bine decât realitatea pe care o reflectă, și anume că aproape 750 de milioane de bărbați și femei nu știu nici acum să citească). Alfabetizarea globală, în ceea ce ne privește, are de-a face cu cât de mult (sau de puțin) cunosc și înțeleg oamenii lumea.
Alfabetizarea globală este esențială pentru că trăim într-o perioadă când ceea ce se petrece în afara unei țări contează foarte mult. Granițele nu sunt impermeabile. Statele Unite sunt flancate de două oceane — dar oceanele nu sunt tranșee de apărare. De bine, de rău, regula Vegas — ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas — nu se aplică în lumea actuală globală. Lumea, cartea de față, este gândită să ne ajute să construim o bază cu ajutorul căreia să navigăm în siguranță printre titlurile orei și să filtrăm potopul de știri care vine spre noi. Unul dintre obiectivele cărții este ca cititorii să devină mai puțin vulnerabili la manipulările oamenilor politici, cu agende partizane, sau în fața celorlalți, care se pretind a reprezenta autoritatea, când, de fapt, nu o fac. Fiecare dintre noi luăm decizii și emitem opinii — ca votanți, studenți, elevi, profesori, părinți, prieteni, consumatori sau investitori — care afectează relațiile țării noastre (și deci ale noastre) cu restul lumii. Cu o mai bună înțelegere a lumii și a provocărilor care se ivesc, vei fi un cetățean mai informat, unul care-i va putea trage la răspundere pe reprezentanții aleși și care va ajunge să aibă judecăți libere și sănătoase.
Nu există o limită a numărului de întrebări care pot fi puse cu privire la lume și ale căror răspunsuri pot avea consecințe profunde asupra vieții noastre. Trăim un moment când istoria tocmai se scrie. Faptul că descriem prezentul în termenii trecutului — de pildă, trăim într-o lume post-Război Rece — ne spune doar unde am fost, nu și încotro ne îndreptăm. Plăcile tectonice ale relațiilor internaționale se mișcă. Istoria nu a luat sfârșit odată cu colapsul Uniunii Sovietice. Acesta este un moment critic pentru a înțelege ce se petrece în lume, din ce cauză și cum anume vor fi afectate viețile noastre. Un al doilea motiv să cunoști mai multe despre lume este că orice țară, și Statele Unite în special, datorită rolului și responsabilității tot mai mari, pretinde ca cetățenii să fie familiarizați cu lumea și să poată opera cu succes dincolo de granițele țării. Acești bărbați și femei ar putea fi la propriu pedestrașii armatei propriei țări sau ar putea fi implicați în diplomația internațională, în inteligența lumii, în forțele de ordine, în ajutorul străin și în siguranța statului. Vorbim despre jurnaliști, academicieni, oameni de afaceri, precum și despre cei care lucrează pentru unul dintre numeroasele ONG-uri care se implică în promovarea educației, sănătății sau dezvoltării.
Lumea în care trăim vorbește despre idei, probleme și instituții esențiale înțelegerii lumii. Am încercat, de asemenea, să luminez toate regiunile lumii, puterile dominante, provocările asociate globalizării și aspectele relevante ale istoriei. Cartea ar putea să nu pară deloc scurtă, dar fiecare capitol și, de multe ori, părți ale capitolelor ar putea reprezenta o carte în sine. Ceea ce rămâne la capătul ei este puțin din majoritatea manualelor scrise cu titlu de curs introductiv în domeniile vizate, din simplul motiv că teoriile care domină cercetarea academică a domeniului sunt prea abstracte și prea îndepărtate de viața reală a fiecăruia dintre noi.
Dacă ar fi să găsesc o paralelă cu ceea ce oferă această carte, atunci aceasta s-ar regăsi în studiul limbilor. Această carte nu vă va face „fluenți“ în chestiunile legate de relațiile internaționale, dar vă va oferi un nivel conversațional, vă va permite să detectați schimbările din lume și direcțiile dinapoia lor, care le dau formă. Deși detaliile cotidiene referitoare la ceea ce se petrece se vor schimba inevitabil, multe dintre cele discutate în capitolele următoare rămân relevante. Cartea este astfel gândită încât să fie valabilă pe termen nelimitat, să fie utilă chiar și atunci când istoria continuă să se desfășoare, așa cum, fără greș, o va face.
“When we read a story, we inhabit it. The covers of the book are like a roof and four walls. What is to happen next will take place within the four walls of the story. And this is possible because the story’s voice makes everything its own.”– John Berger, Keeping a Rendezvous
“Isn’t it odd how much fatter a book gets when you’ve read it several times?” Mo had said…”As if something were left between the pages every time you read it. Feelings, thoughts, sounds, smells…and then, when you look at the book again many years later, you find yourself there, too, a slightly younger self, slightly different, as if the book had preserved you like a pressed flower…both strange and familiar.”– Cornelia Funke, Inkspell
“A reader lives a thousand lives before he dies… the man who never reads lives only one.”– George R.R. Martin
“What really knocks me out is a book that, when you’re all done reading it, you wish the author that wrote it was a terrific friend of yours and you could call him up on the phone whenever you felt like it. That doesn’t happen much, though.”– J.D. Salinger
“In the end, we’ll all become stories.”– Margaret Atwood
“I read a book one day and my whole life was changed.” – Orhan Pamuk
“Reading is essential for those who seek to rise above the ordinary.” – Jim Rohn
The Sagittarius's Books 