Fragmente în avanpremieră : Editura LITERA

Capital și ideologie

Capital și ideologie de Thomas Piketty a apărut în luna martie 2021 la Editura Litera, în colecția Kronika. Plecând de la date comparative de o amploare și de o profunzime inedite, această carte retrasează într-o perspectivă deopotrivă economică, socială, intelectuală și politică istoria și devenirea regimurilor inegalitare, de la vechile societăţi trifuncţionale și sclavagiste până la societăţile postcoloniale și hipercapitaliste moderne, trecând prin societăţile proprietariste, coloniale, comuniste și social-democrate.

DESPRE CAPITAL ȘI IDEOLOGIE DE THOMAS PIKETTY

Toate societăţile umane trebuie să-și justifice inegalităţile: trebuie să le găsească motivaţiile, fără de care ansamblul edificiului politic și social ameninţă să se prăbușească. În acest sens, ideologiile trecutului, dacă le studiem îndeaproape, nu sunt mai nebunești decât cele din prezent. Doar prin demonstrarea multitudinii de traiectorii și de bifurcaţii posibile putem să ne punem întrebări despre fundamentele propriilor noastre instituţii și să luăm în considerare transformarea lor. În ciuda abordării hiperinegalitare care s-a impus începând din anii 1980–1990, Capital și ideologie caută să demonstreze că lupta pentru egalitate și pentru educaţie, nu sacralizarea proprietăţii, este cea care a permis dezvoltarea economică și progresul uman. Trăgând învăţăminte din lecţiile istoriei globale, ne putem detașa de fatalismul care a hrănit derivele identitare actuale și ne putem imagina un socialism participativ în acest secol XXI: un nou orizont egalitar de cuprindere universală, o nouă ideologie a egalităţii, a proprietăţii sociale, a educaţiei și a împărtășirii cunoașterii și a puterilor.

CITIȚI UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ DIN CAPITAL ȘI IDEOLOGIE, ÎN TRADUCEREA SILVIEI PALADE

Societățile ternare: inegalitatea trifuncțională

Obiectivul primelor două părți ale acestei cărți este de a încadra istoria regimurilor inegalitare într‑o perspectivă de lungă durată. Mai precis, vom încerca să înțelegem mai bine complexitatea și multitudinea proceselor și traiectoriilor, pornind de la societățile ternare și sclavagiste din vechime și ajungând la societățile de proprietari și societățile coloniale postsclavagiste din secolul al XIX‑lea. Partea întâi analizează cazul societăților europene bazate pe ierarhia stărilor sociale și transformarea lor în societăți de proprietari. Partea a doua analizează cazul societăților sclavagiste și coloniale, precum și modul cum evoluția societăților trifuncționale extraeuropene a fost afectată de întâlnirea lor cu puterile europene. Partea a treia va analiza criza societăților de proprietari și a societăților coloniale din secolul XX, sub loviturile războaielor mondiale și ale provocării comuniste. Partea a patra va analiza condițiile regenerării lor și ale posibilei lor transformări în lumea postcolonială și neoproprietaristă de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.

Logica celor trei funcții: cler, nobilime, starea a treia

Vom începe prin a analiza ceea ce eu propun să numim „societăți ternare“. Acestea constituie cea mai veche și cea mai răspândită formă de regim inegalitar din istorie. Ele au lăsat o amprentă durabilă asupra lumii actuale și ar fi imposibil să analizăm corect evoluțiile politico‑ideologice ulterioare fără să începem prin studierea acestei matrice a inegalității sociale și a justificării sale.

În forma lor cea mai simplă, societățile ternare sunt alcătuite din trei grupuri sociale distincte, fiecare îndeplinind funcții esențiale în slujba întregii comunități și indispensabile pentru perpetuarea sa: clerul, nobilimea și starea a treia. Clerul este clasa religioasă și intelectuală, care are ca misiune împărtășirea valorilor, îndrumarea spirituală și educarea comunității; el dă sens istoriei comunității și devenirii sale, oferindu‑i normele și reperele intelectuale și morale necesare. Nobilimea este clasa războinică și militară; ea mânuiește armele și asigură securitatea, protecția și stabilitatea întregii societăți, evitându‑se astfel căderea comunității într‑un haos permanent și într‑o stare de debandadă generalizată. Starea a treia este clasa muncitoare și roturieră; ea cuprinde restul societății, începând cu țăranii, meșteșugarii și negustorii; prin munca sa, ea permite întregii comunități să se hrănească, să se îmbrace și să se reproducă. Așadar, am putea vorbi despre „societăți trifuncționale“ pentru a desemna acest tip istoric de societate, care, în realitate, capătă, de cele mai multe ori, forme mai complexe și mai diversificate, cu numeroase subclase în interiorul fiecărui grup, dar a cărui schemă generală de justificare – și, câteodată, și de organizare politică – se bazează pe aceste trei funcții.

Regăsim acest tip general de organizare socială nu doar în toată Europa creștină până la Revoluția Franceză, ci și în foarte multe societăți extraeuropene și în marea majoritate a religiilor, mai ales în cadrul hinduismului și al islamului șiit și sunnit, potrivit unor modalități diferite. Nu cu foarte mult timp în urmă, antropologii au lansat ipoteza (contestată) că sistemele de „tripartiție“ socială observate în Europa și în India aveau o origine indo‑europeană comună, identificabilă în mitologii și în structurile lingvistice. Deși incomplete, descoperirile actuale ne fac să credem că acest tip de organizare în trei clase este, în realitate, mult mai general, iar teza originii unice este pusă sub semnul îndoielii. Schema ternară se regăsește în marea majoritate a societăților din vechime și în toate colțurile lumii, până în Orientul Îndepărtat, în China și în Japonia, existând totuși variații substanțiale, care ar merita să fie studiate, fiindcă sunt, de fapt, mai interesante decât similitudinile superficiale. Uimirea în fața a ce este intangibil sau se presupune a fi intangibil trădează adesea un anume conservatorism politic și social, în vreme ce realitatea istorică este veșnic în schimbare și plină de posibilități neprevăzute, de bricolaje instituționale surprinzătoare și precare, de compromisuri instabile și de bifurcații nefinalizate. Ca să înțelegem această realitate și să fim pregătiți pentru transformările viitoare, ar fi bine să analizăm condițiile schimbării socio‑istorice, cel puțin în aceeași măsură ca pe cele ale conservării. Acest lucru este valabil pentru societățile ternare, la fel ca și pentru celelalte societăți. Pentru a aprofunda această analiză, este util să comparăm dinamicile pe termen îndelungat observate în contexte foarte diferite, în special în Europa și în India, și, mai general, dintr‑o perspectivă comparativă și transnațională. Este ceea ce vom încerca să facem în acest capitol și în următoarele.

Societățile ternare și formarea statului modern

Societățile ternare se deosebesc de formele istorice ulterioare prin două caracteristici esențiale, care sunt, de altfel, strâns legate: pe de o parte, schema trifuncțională de justificare a inegalității; iar pe de altă parte, faptul că este vorba despre societăți care precedă formarea statului centralizat modern și în care puterea politică și economică era exercitată inițial la nivel local, cel mai adesea pe un teritoriu de mici dimensiuni, beneficiind de o relativă autonomie față de o putere centrală monarhică sau imperială mai mult sau mai puțin îndepărtată. Ordinea socială era structurată în jurul câtorva instituții‑cheie (satul, comunitatea rurală, castelul, fortăreața, biserica, templul, mănăstirea), într‑un mod descentralizat, cu o coordonare limitată între diferitele teritorii și focare de putere. Acestea din urmă erau, de cele mai multe ori, slab interconectate, având în vedere precaritatea mijloacelor de transport. Această descentralizare a puterii nu exclude, firește, brutalitatea și dominația în cadrul raporturilor sociale, însă acest lucru se produce potrivit unor modalități și configurații care se deosebesc de cele întâlnite în cazul structurilor statale centralizate din epoca modernă.

DESPRE THOMAS PICKETTY

Thomas Piketty, născut în suburbia pariziană Clichy pe 7 mai 1971, este unul dintre cei mai importanţi și apreciaţi economiști francezi contemporani. Este director de studii la École des hautes etudes en science sociale (Școala de Înalte Studii în Știinţe Sociale – EHESS) și profesor la École d’économie (Școala de Economie ) din Paris. Lucrările lui se focalizează pe economia publică, mai ales pe inegalitatea de venituri și de bunăstare. Este autorul bestsellerului Capitalul în secolul XXI (2013), carte tradusă în 40 de limbi, printre care și în română (Editura Litera 2015), și vândută în peste două milioane și jumătate de exemplare. Cartea de faţă, apărută la sfârșitul anului 2019 și care este într-o oarecare măsură continuarea celei dintâi, are în vedere în primul rând inegalităţile de venituri în diferite societăţi de-a lungul istoriei.

Misterul fetei de zăpadă

Misterul fetei de zăpadă de Tracy Rees a apărut la Editura Litera, în colecția Blue Moon. Cartea spune povestea lui Amy, o tânără a cărei viaţă se schimbă brusc.

Lăsată să piară într-un troian când era abia născută, Amy n-a avut niciodată parte de dragostea unei mame. Primește adăpost la Hatville Court, reședința familiei Vennaway, dar și stăpânii și servitorii o disprețuiesc. Singura persoană care îi ia apărarea este tânăra moștenitoare, Aurelia, care devine lumina vieții lui Amy și centrul existenței acesteia.

Dar Aurelia moare de tânără, iar lumea lui Amy se prăbușește. Moștenitoarea îi lasă însă un ultim dar: un teanc de scrisori și un cifru. Astfel începe o vânătoare de comori pe care numai Amy o poate câștiga și la capătul căreia o așteaptă un secret care îi va schimba viața, dacă reușește să dezlege enigma.

CITEȘTE UN FRAGMENT DIN MISTERUL FETEI DE ZĂPADĂ, ÎN TRADUCEREA DIANEI DOROBANȚU

Știu că ei mă urmăresc din priviri în timp ce mă îndepărtez. Drumul care iese din sat e lung și drept. Cale de câțiva kilometri, n-are nici o cotitură care să mă scoată din raza privirii celor care se uită de la ferestrele de sus ale casei impozante. Știu ce văd ei: un nimic, un nimeni. O siluetă măruntă, fermă și solitară, înfruntând frigul în niște haine negre, de doliu, cu fuste rigide care foșnesc în jurul cizmelor. Mai port și o bonetă neagră, țeapănă, bine îndesată pe cap și cu panglicile biciuite de vânt. Cu siguranță că sunt o imagine foarte tristă a unui călător în plin ianuarie!

Câmpurile și drumul înghețate, satul gol și părăsit, cizmele mele lăsând o dâră de pași care se îndreaptă spre infinit. Asta e ceea ce speră ei să fac – să dispar precum urmele de pași care se șterg. Dacă voi putea, le voi face pe plac. Motivul pentru care am stat aici, singura persoană pe care am iubit-o vreodată, se află acum la doi metri sub pământ și sub ramuri groase de tuia, verzi și umbroase, într-un colț retras din curtea bisericii. A fost îngropată acolo ieri.

Aerul e atât de rece încât îmi stoarce lacrimi din ochii despre care credeam că mi-au fost secați pentru totdeauna. După potopul biblic pe care l-am vărsat în ultimele trei zile, am crezut că n-avea să mai rămână nici un fir de apă în trupul meu sleit. Cu toate acestea, se pare că viața, durerea și iarna continuă. Îmi simt degetele de la picioare amorțite în timp ce mă târăsc pe o distanță de kilometri întregi, care mă îndepărtează de mormântul Aureliei și de Hatville Court, singurul cămin, oricât de rău a fost, pe care l-am cunoscut vreodată.

Destul de curând începe să se lase, amenințător, întunericul. Pe un cer cenușiu atârnă, cu marginea ca un brici, cea mai ascuțită lună în formă de seceră pe care am văzut-o vreodată. În fața mea se ivesc siluetele caselor din satul Ladywell. Merg de ore întregi.

Mă opresc aici pentru că știu că trebuie, deși nevoile mele nu sunt unele care să poată fi satisfăcute cu mâncare, bere de casă ori căldură. Frigul din oase nu e nimic în comparație cu înghețul din inimă și nici o tovărășie de pe pământ, oricât de agreabilă, n-ar putea compensa lipsa Aureliei. Dar următorul sat e la zece kilometri depărtare, iar drumurile sunt cufundate în beznă. Ar fi curată nebunie să continui; o tânără singură a fost întotdeauna o țintă ușoară pentru tâlhari. Și, deși mă îndoiesc să mi se mai pară vreodată că viața mea merită trăită, totuși nu vreau să renunț la ea. Aurelia s-a dus, dar încă n-a terminat cu mine. Îi voi îndeplini dorințele de după moarte cu aceeași conștiinciozitate ca atunci când îmi era alături.

Intru la Rose and Crown. Cu cea de-a doua moștenire, secretă, pe care mi-a lăsat-o Aurelia, mi-aș putea permite să stau la White Harte Royal, un hotel oarecum faimos. Dar veștile circulă între Ladywell și Enderby. Dacă s-ar auzi la Hatville Court că Amy Snow a fost văzută închiriind o cameră la Harte, ei ar veni a doua zi după mine cu trăsura, precum zăvozii iadului. Căci atunci și-ar da seama că moștenirea mea e cu mult mai mare decât pare la prima vedere.

Rose and Crown e de ajuns. Conversația din salon poate să nu fie cea mai rafinată pentru o tânără căreia îi pasă de reputația ei, dar eu nu sunt o doamnă; lucrul ăsta mi s-a spus răspicat de nenumărate ori.

Stau în vestibul, șovăind. Ce sunt eu? O tânără respectabilă sau o haimana? Servitoare, soră sau prietenă? Rolul meu în povestea Aureliei Vennaway nu uimește pe nimeni mai mult decât pe mine, mai ales acum, că mi se cere să-l închei.

– Cu ce vă pot fi de ajutor, domnișoară? mă întreabă, cu voce blândă, un proprietar.

Acesta se apropie de mine frecându-și mâinile, ca și când s-ar teme că însăși prezența lui m-ar putea ofensa. Cât de bine cunosc acest sentiment!

– O cameră pentru o noapte, vă rog, domnule, și poate ceva pentru cină – nu prea mult – și o băutură caldă.

– Desigur, domnișoară, desigur. BELLA!

Tonul lui primitor se transformă într-un răcnet, iar pe coridor apare o tânără servitoare, ca un iepure ieșind dintr-o vizuină.

– Bella, aprinde focul din Camera Barley și du acolo geanta doamnei! o instruiește el, revenind la tonul normal de mai înainte. Vă pot recomanda, domnișoară, să luați cina în salon în această seară? Nu v-aș sugera acest lucru dacă acolo n-ar fi aprins focul și dacă n-ar dura ceva timp până când în camera dumneavoastră să fie o temperatură confortabilă. Salonul e liniștit – frigul îi ține pe mulți acasă și, dacă mi-e cu iertare, păreți înghețată bocnă, domnișoară…?

– Snow.

Atunci se uită la mine, înțelegând. Bella îmi ține geanta care îi trage brațul subțire în jos, până aproape de podea, și se holbează cu o curiozitate fățișă, până când el îi poruncește să plece.

– Îmi cer iertare, domnișoară Snow! Dacă salonul e acceptabil, vă voi servi chiar eu, ca să mă asigur că nu sunteți deranjată. Până când veți termina de mâncat, camera dumneavoastră va fi pregătită să vă primească.

Amabilitatea lui îmi aduce în ochi lacrimi proaspete, pe care izbutesc să mi le stăpânesc doar printr-un efort suprem.

Iau cina în salon și, deși nu prea pot mânca, savoarea hranei și căldura sunt cumva înviorătoare. Nu stau prea mult, ci mă retrag într-o cameră mică și simplă, care, după cum mi s-a promis, e îndeajuns de încălzită. Buimăcită, îmi fac o toaletă sumară.

În timp ce mergeam, mi-a venit ideea să țin un jurnal cu călătoriile mele, astfel încât să simt că viața mea înseamnă ceva, că există o mărturie. Rămasă singură și înconjurată de tăcere, sunt apăsată de absența Aureliei, dar acum nu e momentul să cedez, nu de la începutul căutării în care am pornit. Trebuie să fiu cât de puternică e nevoie.

Încep să scriu. Pur și simplu, nu pot să fac nimic altceva.

CE SPUN CRITICII DESPRE MISTERUL FETEI DE ZĂPADĂ

„Acest personaj fermecător m-a cucerit, iar aventurile ei interesante m-au făcut să dau pagină după pagină. O adevărată încântare!” (Kathleen Grissom)

„O poveste captivantă despre puterea prieteniei. Are și elemente de romance și de mister, e dramatică și încărcată de istorie, o carte pe care o veți îndrăgi.” (Library Journal)

DESPRE TRACY REES

Tracy Rees s-a născut în sudul Țării Galilor. După absolvirea Universității Cambridge, a avut o carieră de opt ani ca editor de nonficțiune, urmată de o a doua carieră, aceea de consilier în domeniul relațiilor interumane. În anul 2015, a câștigat concursul de talente literare Richard and Judy pentru cel mai bun bestseller, precum și premiul LoveStories pentru ficțiune istorică.

Fragment în avanpremieră #7

Anomalia, de Hervé Le Tellier (fragment) 

BLAKE

Să ucizi pe cineva e o nimica toată. Trebuie să observi, să supraveghezi, să reflectezi mult, iar în momentul acela să străpungi nimicul. Voilà. Să străpungi nimicul. Să‑ți devină clar că universul se îngustează, se îngustează până când se concentrează în țeava armei sau în vârful cuțitului. Asta e tot. Să nu‑ți pui întrebări, să nu te lași mânat de furie, să‑ți alegi pașii de urmat, să acționezi metodic. Blake știe să facă asta, și încă de atât de mult timp, încât nu mai ține minte când a început să știe. După aceea, restul vine de la sine.

Blake își trăiește viața din moartea altora. Vă rog, fără lecții de morală. Dacă vrem să discutăm etic, el este gata să răspundă statistic. Pentru că — și Blake își cere scuze —, atunci când un ministru al Sănătății reduce bugetul, taie de pe listă aici un computer tomograf, acolo, un medic, dincolo, o unitate de terapie intensivă, bănuiește că scurtează bine de tot existența a mii de necunoscuți. Responsabil, nevinovat, vechea arie. Blake este opusul. Și, de altfel, nici nu trebuie să se justifice, nu‑i pasă.

A ucide nu este o vocație, este o dispoziție. O stare sufletească, dacă preferați. Blake are unsprezece ani și nu se numește de fapt Blake. Este lângă mama lui, în Peugeot, pe un drum departamental, aproape de Bordeaux. Mama nu conduce prea repede, un câine traversează șoseaua, impactul abia se simte, mama țipă, frânează prea brusc, mașina alunecă în zigzag, motorul se blochează. Stai în mașină, dragul meu, Doamne, stai în mașină. Blake nu se supune, își urmează mama. E un collie cu blană cenușie, șocul i‑a zdrobit pieptul, sângele i se scurge pe lateral, dar nu este mort, geme, zici că e un plânset de bebeluș. Mama aleargă de colo‑colo panicată, îi pune lui Blake mâinile la ochi, bâlbâie cuvinte incoerente, vrea să sune la ambulanță, Dar, mamă, e o potaie, e doar o potaie. Collie‑ul gâfâie pe asfaltul crăpat, corpul său răsucit capătă un unghi ciudat, e scuturat de zvâcniri din ce în ce mai slabe, agonizează sub ochii lui Blake, iar Blake urmărește plin de curiozitate cum viața părăsește trupul animalului. S‑a terminat. Băiatul mimează puțin tristețea, mă rog, ceea ce își imaginează el că este tristețea, ca să nu o îngrijoreze pe mama, dar nu simte nimic. Mama rămâne pe loc, înghețată în fața micului cadavru, Blake, nerăbdător, o trage de mânecă, Mamă, haide, n‑are rost să rămâi acolo, e mort, nu vezi, să mergem, voi întârzia la fotbal.

A ucide este, de asemenea, o chestiune de aptitudine. Blake constată că este dotat în ziua în care unchiul său Charles îl ia cu el la vânătoare. Trei lovituri, trei iepuri, un adevărat talent. Țintește rapid și precis, știe să se adapteze la cele mai proaste carabine, putrede, la puștile cel mai prost reglate. Fetele îl târăsc pe la bâlciuri, Hai, te rog, vreau girafa, elefantul, Game Boy‑ul, da, hai, încă o dată!, iar Blake împarte jucării de pluș, console de jocuri, devine teroarea poligoanelor, înainte de a decide să facă asta cu discreție. Lui Blake îi place, de asemenea, ceea ce‑l învață unchiul Charles: să taie gâtul căprioarelor și să tranșeze iepurii. Să fim înțeleși: nu‑i face plăcere să ucidă sau să dea gata animalul rănit. Nu este un vicios. Nu, îi place gestul tehnic, rutina impecabilă, care se instalează cu ajutorul repetiției.

Blake are douăzeci de ani și, sub numele său autentic franțuzesc, Lipowski, Farsati sau Martin, este înscris la o școală pentru hotelieri, dintr‑un orășel din Alpi. Nu este o alegere la întâmplare, atenție, ar fi putut face orice, îi plăceau și electronica, și programarea, era talentat la limbi străine, ehe, engleza, i‑a fost suficient doar un stagiu de trei luni la Lang’s din Londra ca s‑o vorbească aproape fără accent. Însă, mai presus de toate, Blake preferă să gătească, pentru momentele goale din timpul preparării unei rețete, minutele care se scurg fără grabă, chiar în agitația febrilă a unei bucătării, secundele lungi și calme, în care privești cum se topește untul în tigaie, se călește ceapa albă, se bat spumă albușurile pentru sufleu. Adoră mirosurile și mirodeniile, adoră să creeze un aranjament de culori și arome într‑o farfurie. Poate că ar fi fost cel mai strălucit elev din școală. Totuși, la naiba, Lipowski (sau Farsati sau Martin), nu ar strica deloc să te porți puțin mai amabil cu clienții. E în fișa postului, în fișa postului, auzi, Lipowski (sau Farsati sau Martin)!

Într‑o seară, într‑un bar, un tip beat rău îi spune că vrea să omoare pe cineva. Probabil are un motiv întemeiat pentru asta, o chestie la slujbă, vreo femeie, dar lui Blake nu‑i pasă.

— Ai face asta pentru lovele?

— Ești țicnit, răspunde Blake. Complet țicnit.

— Te plătesc, și‑ncă gras. Suma pe care i‑o propune are trei zerouri.

Blake se prăpădește de râs.

— Nu. Glumești?

Blake bea fără grabă, așteaptă momentul prielnic. Tipul s‑a prăbușit pe tejgheaua barului, Blake îl scutură.

— Ascultă, cunosc pe cineva care ar face‑o. Pentru dublul sumei. Nu l‑am întâlnit niciodată. Îți spun mâine cum să dai de el, dar, după, nu‑mi mai vorbești niciodată despre asta, OK?

În acea noapte, Blake îl inventează pe Blake.

Anomalia

Roman distins cu Prix Goncourt 2020

„Un roman 2.0, amețitor și jucăuș, în care Hervé Le Tellier este în cea mai bună formă.” Jérôme Garcin, L’Obs

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependență și, în același timp, concentrează stilurile și tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural și sub semnul unei întrebări nebunești: oare lumea în care trăim este o uriașă simulare pe computer, iar ființele umane sunt programe mai mult sau mai puțin inteligente, cu destinul hotărât din afară?
Președinte al celebrului Atelier de Literatură Potențială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exercițiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec și întregului manifest oulipian.

„În acest sfârșit al lumii, cititorul se dizolvă odată cu autorul. Ultimele rânduri se descompun, amintind de o caligrama a lui Apollinaire, ca sub efectul unui virus în program. Dar despre ce program este vorba?” Philippe Lançon, Charlie Hebdo

„O carte pe care nu o mai lași din mână, un inevitabil bestseller, dar și o lucrare experimentală, ultraliterară, un exercițiu de stil comparabil cu Viața – mod de întrebuințare de Georges Perec.” Frédéric Beigbeder

„O carte strălucitoare, extrem de inventivă. Un fel de scenariu formidabil, un blockbuster american scris de un francez care se distrează.” Olivia de Lamberterie, France 2

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potențială), al cărui președinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referința: Esthétique de l’Oulipo (Estetica Oulipo). De formație matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliștilor din Paris (promoția 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.
Corespondența imaginară dintre autor și președintele Franței, Moi et François Mitterrand (Eu și François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.