EDITURA NEMIRA : În imprintul Armada, apare Imagini ascunse, de Jason Rekulak, un nou thriller captivant și infricoșător despre o fată ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Tedy, puștiul de cinci anișori al unui cuplu.
Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Tedy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață, Teddy dând dovadă de o măiestrie care îi depășește cu mult vârsta. Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva acelea sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.
Mi-a plăcut la nebunie!Stephen King
Pură perfecțiune paranormală!Booklist
Fragment în avanpremieră:
Am dormit prost și mă trezesc simțindu-mă îngrozitor. Caroline Maxwell m-a tratat mai bine decât aș fi meritat – m-a primit în casa ei, mi-a încredințat copilul, mi-a dat tot ce aveam nevoie ca să încep o viață nouă – și nu pot să suport gândul că e supărată pe mine. Zac în pat, imaginându- mi o sută de moduri de a-mi cere scuze. În cele din urmă, nu mai pot amâna. Trebuie să mă ridic din pat și să dau ochii cu ea.
Când ajung la casa principală, Teddy e sub masa din bucătărie, îmbrăcat în pijama, jucându-se. Caroline spală vasele în chiuvetă, așa că mă ofer să fac eu asta.
— Și, de asemenea, mai vreau să-mi cer scuze.
Caroline oprește apa.
— Nu, Mallory. Eu îmi cer scuze. Băusem prea mult și a fost o greșeală să mă răstesc la tine. Toată dimineața mi-a părut rău.
Își deschide brațele, ne îmbrățișăm și ne cerem scuze, amândouă în același timp. Apoi râdem, iar eu știu că totul va fi bine.
— Ești în continuare binevenită în casa asta, îmi reamintește ea. Poți să iei camera de lângă cea a lui Teddy. Am nevoie doar de o zi ca s-o pregătesc.
Dar eu nu vreau să-i mai dau și alte bătăi de cap.
— Cabana e perfectă, îi spun. Îmi place mult acolo.
— Bine, dar dacă te răzgândești…
Îi iau prosopul de vase din mână și fac semn cu capul spre ceasul de la cuptorul cu microunde. E 7:27, iar eu știu că preferă să plece înainte de 7:35, când traficul devine din ce în ce mai aglomerat.
— Lasă, le termin eu. Să ai o zi bună!
Caroline pleacă la serviciu, iar eu mă pun pe treabă. Nu sunt prea multe de spălat, doar câteva căni și boluri de cereale, plus paharele de seara trecută. După ce pun totul în mașina de spălat vase, mă las pe genunchi și coate și mă târăsc sub masă. Teddy a construit o casă de fermă cu două etaje din buștenii lui miniaturali și acum o înconjoară cu animale mici din plastic.
— De-a ce ne jucăm?
— Sunt o familie. Locuiesc împreună.
— Pot să fiu eu porcul?
Ridică din umeri.
— Dacă vrei.
Împing porcul printre celelalte animale și fac bip-bip-bip, ca o mașină. De obicei, Teddy se distrează la gluma asta. Îi place când fac animalele să claxoneze ca un camion sau să pufăie ca un tren. Dar în dimineața asta se întoarce cu spatele la mine. Și, bineînțeles, eu știu care e problema.
— Teddy, ascultă-mă. Vreau să vorbim despre seara trecută. Cred că tăticul tău m-a înțeles greșit. Pentru că mie îmi plac toate desenele tale. Chiar și cele cu Anya. Întotdeauna abia aștept să-mi arăți ce-ai desenat.
Teddy împinge o pisică de plastic în sus pe piciorul mesei, ca și cum s-ar cățăra într-un copac. Încerc să mă pun în fața lui, să-l oblig să mă privească în ochi, dar el se ferește.
— Vreau să-mi mai arăți desenele, bine?
— Mami zice că nu.
— Dar eu spun că poți. E-n regulă.
— Zice că nu te simți bine și desenele care te sperie ar putea să-ți facă iar rău.
Mă ridic atât de repede, încât dau cu capul de tăblia mesei. Durerea e intensă și pentru câteva clipe nu mă pot mișca. Doar strâng din ochi și duc mâna la cap.
— Mallory?
Deschid ochii și îmi dau seama că, în sfârșit, i-am atras atenția. Pare înspăimântat.
— Sunt bine, îi spun. Trebuie să mă asculți cu atenție. Nimic din faci tu nu poate să-mi facă rău. Nu e cazul să-ți faci griji. Sunt sută la sută bine.
Teddy face un cal să galopeze pe piciorul meu și se oprește când ajunge la genunchi.
— Capul tău e bine?
— Capul e bine, îi spun, chiar dacă îmi pulsează nebunește și simt cum se formează un cucui. Trebuie doar să pun ceva pe el.
Petrec următoarele câteva minute așezată la masă și apăsându- mi un pachet de gheață pe creștet. La picioarele mele, Teddy se joacă cu diverse animale de la fermă. Fiecare are o voce și o personalitate diferită. Are un Domn Țap încăpățânat și o Cloșcă înfumurată, un armăsar negru și curajos și un boboc de rață prostuț – în total a strâns peste douăsprezece personaje.
— Nu vreau să fac treabă, spune calul.
— Dar regulile sunt reguli, îi spune Cloșca. Trebuie să urmăm cu toții regulile!
— Nu-i corect, se plânge Domnul Țap.
Și așa mai departe – conversația personajelor trece de la treburile casnice la ce vor mânca la masa de prânz, apoi la o comoară secretă îngropată în pădurea din spatele hambarului. Sunt impresionată de abilitatea lui Teddy de a-și aminti toate personajele și vocile lor. Dar, desigur, asta au spus mereu Ted și Caroline. Fiul lor are o imaginație extrem de activă. Și-am încheiat povestea.
Mai târziu în acea după-amiază, când Teddy se retrage pentru Timpul de Liniște, aștept câteva minute, apoi îl urmez. Când îmi lipesc urechea de ușa camerei lui, el e deja în toiul unei discuții.
— …sau am putea construi un fort.
— …
— Ori să ne jucăm prinselea.
— …
— Nu, nu pot. N-am voie.
— ……
— Ei spun că nu pot.
— ………………………………………
— Îmi pare rău, dar…
— ………………………………
— Nu înțeleg.
— …………
Apoi râde, ca și când i s-ar fi propus ceva ridicol.
— Cred că am putea încerca.
— ……………
— Dar cum… Bine. Da.
— ……………………………
— O, e rece!
După asta nu se mai vorbește, dar când mă concentrez mai tare ca să aud ce se petrece detectez un fel de fâșâit – sunetul unui creion pe o hârtie.
Desenează?
Desenează iar?
Cobor, mă așez la masa din bucătărie și aștept.
În mod normal Timpul de Liniște nu durează mai mult de o oră, dar Teddy rămâne în camera lui o perioadă de două ori mai îndelungată. Când coboară în sfârșit în bucătărie, nu are nimic în mână.
Îi zâmbesc.
— Ia uite-l!
Se urcă pe scaun.
— Bună.
— Azi n-ai desenat?
— Pot să mănânc brânză cu biscuiți?
— Sigur.
Mă duc la frigider și-i pregătesc o farfurie.
— Ce-ai făcut sus?
— Îmi dai niște lapte?
Îi torn o ceașcă de lapte, apoi duc totul pe masă. Când se întinde să ia un biscuit, observ că are palmele și degetele pline de pete negre.
— Ar fi bine să te speli pe mâini, sugerez. Cred că ai creion pe ele.
Se grăbește la chiuvetă și se spală pe mâini fără comentarii. Apoi se întoarce la masă și se apucă să-și mănânce biscuiții.
— Vrei să ne jucăm cu LEGO?
A. – Cum vi se pare? Puteți precomanda cartea de aici – precomandă .
Încep o nouă serie de postări, de mult timp voiam să încep această serie de postări, dar mereu intervenea ceva. Dacă vă plac basmele, cărțile cu și despre magie, acestea cinci sunt perfecte pentru voi .
Prima recomandare : Twin Crowns de Catherine Doyle & Katherine Webber
A fost dragoste la prima vedere, am văzut-o în Cărturești Carusel și nu am putut să plec fără ea. Descrierea + coperta = nota 10 , ador genul ăsta de cărți, două gemene , Rose și Wren sunt despărțite la naștere, una rămâne la castel ( Rose) , cealaltă ( Wren) cu neamul ei de vrăjitoare, totul bine și frumos, dar nu este așa, în această lume vrăjitoarele au fost și sunt vânate, prințesa crede tot ce i se spune, sora vrăjitoare se întoarce, dar prințesa nu știe că are o soră geamănă. Sora vrăjitoare are planuri mărețe, la fel și prințesa, dar ceva le diferă, lumile lor se întretaie și anumite secrete ies la iveală. Nimic nu e ceea ce pare, nu toate vrăjitoarele sunt periculoase, nu toți îți vor binele. Prințesa are parte de niște lecții dure, nici pentru vrăjitoare nu a fost simplu. Se face un schimb între ele, iar vrăjitoarea devine prințesă, iar prințesa ajunge în locul unde trăiesc vrăjitoarele, o să afle foarte multe despre ele, despre ea, despre adevăratele ei origini. Nu lipsesc intrigile politice. Mi-au plăcut răsturnările de situații, peisajele, schimbul de replici, m-au enervat anumite personaje, m-am bucurat pentru surori, pentru cei care le doreau binele. Deja aștept următorul volum.
A doua recomandare : Daughter of the Moon Daughter de Sue Lynn Tan
Una dintre cărțile mele favorite din ultima vreme, o repovestire a unei legende de origine chineză. Fiica Zeiței Lunii , Xingyin este nevoită să plece din casa ei, existența ei nefiind știută de nimeni, mama acesteia a furat un elixir foarte important , tatăl ei a fost un mare războinic. Xingyin încearcă din răsputeri să o elibereze pe mama ei, regatul Celest este un loc foarte periculos, dar ea este în stare de orice pentru mama ei. Ea devine puternică pe parcursul cărții, descoperă dragostea, dar nu uită de țelul ei. Nu lipsesc nici aici intrigile politice. Și mare șoc când află lumea cine este ea cu adevărat, mare dramă, până atunci e drum lung, iar Xingyin înfruntă creaturi legendare, învață despre puterea care se află în interiorul ei. Mi-aș dori să fie ecranizată această duologie. Locurile descrise de autoare sunt superbe.
A treia recomandare : The Language of Thorns de Leigh Bardugo
O antologie de basme scrisă de Leigh Bardugo, unde magia este la ea acasă, magia poate fi bună, magia poate fi periculoasă.
O carte de colecție , ilustrațiile îți oferă indicii despre povestirile din carte, sunt superbe. O anumită poveste mi-a adus aminte de Mica sirenă. Fiecare povestire mi-a adus aminte de basmele copilăriei.
A patra recomandare : Educație fatală de Naomi Novik
Galadriel trebuie să supraviețuiască unei școli magice, e chiar periculoasă această școală, nu știi magie, nu supraviețuiești. Dar Galadriel se descurcă destul de bine, dar nu aș vrea să fiu în locul ei. Și ce răsturnări de situații! Cu cât știi mai multe, ai multe șanse de supraviețuire. Și ai mare nevoie de aliații, deși s-ar putea să moară. Uneori magia e periculoasă.
A cincea recomandare : Atlas și cei șase aleși de Olivie Blake
Șase oameni sunt aleși, Atlas le dă de ales, dar ei acceptă propunerea lui, adică ai multe avantaje, nu mai că există și momentul acela când te întrebi dacă e ok sau nu ce fac ei, iar fiecare dintre ei are o abilitate specială, unice aș putea spune. Dar doar 5 trebuie să treacă de Inițiere, unul dintre ei va trebuie eliminat, Atlas are planuri cu ei, într-un fel sunt manipulați, se manipulează unul pe celălalt. Acest grup este foarte dificil, nu prea se au la inimă, dar trebuie să conviețuiască, pun accent pe trebuie. Mi-a plăcut, recomand această carte celor care au peste 16 ani.
EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion a apărut o nouă carte: „Tu ești muntele”, de Brianna Wiest, o invitație la conștientizarea profundă de sine & auto-analizare.
Aceasta este o carte despre piedicile pe care ni le punem în fața propriei dezvoltări, dar și despre diferitele feluri în care putem să înțelegem și să depășim aceste piedici. Brianna Wiest analizează motivele, condițiile, piedicile, dar și calea de urmat pentru a ieși din starea de autosabotare, atingându-ne potențialul maxim de dezvoltare.
De secole, muntele a fost folosit ca metaforă pentru marile provocări cu care ne confruntăm, în special pentru cele care par imposibil de depășit. Pentru a escalada propriii munți, trebuie, de fapt, să lucrăm intensiv pe plan intern pentru a ne descoperi și depăși traumele, a ne dezvolta rezistența și a ne adapta urcușului anevoios. În cele din urmă, nu este vorba de a cuceri un munte, ci de a ne (re)cuceri pe noi înșine.
„În această carte frumos scrisă, care îți deschide ochii, Brianna Wiest te inspiră să escaladezi propriii munți cu observații remarcabile care te ajută să te pregătești pentru urcușul din fața ta. O lectură obligatorie pentru cei gata să ducă lupta interioară necesară pentru a trăi o viață plină de împliniri, minuni și bucurii!“ SIMON ALEXANDER ONG, international life coach
„Cartea Briannei este o frumoasă reprezentare a vindecării. Observațiile ei despre autosabotare, inteligență emoțională și transformare profundă sunt de neprețuit. Ea înțelege că schimbarea vine din individ, iar cartea este un dar pentru colectiv.“ DR. NICOLE LEPERA, autoare Psihologul holistic
Fragment în avanpremieră
Nimic nu te trage înapoi în viață mai mult decât o faci tu.
Dacă există o prăpastie perpetuă între punctul în care te afli și punctul în care vrei să fii – iar eforturile tale de-a o închide se lovesc mereu de propria împotrivire, durere și disconfort –, autosabotarea este aproape întotdeauna de vină.
La suprafață, autosabotarea pare masochistă. Pare să fie un produs al urii de sine, al încrederii scăzute sau al lipsei de voință. În realitate, autosabotarea este pur și simplu prezența unei nevoi inconștiente ce este îndeplinită de comportamentul de autosabotare. Pentru a depăși acest punct, trebuie să trecem printr-un proces de excavare psihologică profundă. Trebuie să identificăm evenimentul traumatic, să eliberăm emoțiile neprocesate, să găsim moduri mai sănătoase de a ne satisface nevoile, să ne reinventăm imaginea de sine și să ne dezvoltăm principii precum rezistența și inteligența emoțională.
Nu e lucru ușor și totuși este un efort pe care toți trebuie să-l facem la un moment dat în viață.
AUTOSABOTAREA NU ESTE ÎNTOTDEAUNA
VIZIBILĂ DE LA ÎNCEPUT
În copilărie, Carl Jung a căzut la școală și s-a lovit la cap. Când s-a rănit, și-a spus: „Ura! Poate mâine nu voi mai fi nevoit să vin la școală.“1 Deși în ziua de azi este cunoscut pentru opera sa pătrunzătoare, în realitate nu-i plăcea școala și nici nu se integra printre ceilalți colegi.
După acest incident, Jung a început să aibă episoade sporadice și incontrolabile de leșin. A dezvoltat inconștient ceea ce avea să numească o „nevroză“ și în cele din urmă și-a dat seama că toate nevrozele sunt „substitut[e] pentru legitimarea suferinței “.
În cazul lui Jung, el a făcut o asociere inconștientă între leșin și scăpatul de școală. A ajuns să creadă că leșinurile erau o manifestare a dorinței inconștiente de a scăpa de ore, unde se simțea inconfortabil și nefericit. De asemenea, pentru mulți oameni, temerile și legăturile lor emoționale sunt deseori doar niște simptome ale unor probleme mai profunde, pentru care nu au metode mai bune de-a le înfrunta.
AUTOSABOTAREA ESTE UN
MECANISM DE COPING
Autosabotarea apare când refuzăm să ne îndeplinim cele mai ascunse nevoi, deseori pentru că nu credem că suntem capabili să le gestionăm.
Uneori, ne sabotăm relațiile, pentru că ceea ce ne dorim cu adevărat este să ne descoperim pe noi înșine, deși ne e teamă să fim singuri. Uneori, ne sabotăm succesul profesional, pentru că ceea ce ne dorim este să creăm artă, chiar dacă ne face să părem mai puțin ambițioși potrivit normelor societății. Alteori, ne sabotăm călătoria de vindecare, trecându-ne sentimentele prin psihanaliză, pentru că asta ne ajută să evităm trăirea lor concretă. Câteodată, ne sabotăm discuțiile cu sinele, pentru că dacă am crede în noi înșine ne-am simți liberi să ieșim din nou în lume și să ne asumăm riscuri, iar asta ne-ar face vulnerabili.
În cele din urmă, autosabotarea este deseori doar un mechanism de coping inadaptabil, un mod prin care ne oferim ce ne trebuie fără să ne confruntăm cu adevărat cu natura acelei nevoi. Dar, ca orice mecanism de coping, este exact acest lucru – un mod de a te adapta. Nu e un răspuns, o soluție, nu rezolvă niciodată problema cu adevărat. Nu facem decât să ne înăbușim dorințele, să gustăm puțin din ușurarea de moment.
AUTOSABOTAREA VINE
DINTR-O TEAMĂ IRAȚIONALĂ
Uneori, comportamentele de autosabotare cele mai pregnante sunt, de fapt, rezultatul unor temeri îndelungate și neexaminate pe care le avem față de lume și de propria persoană.
Poate e ideea că nu ești inteligent, că ești neatrăgător sau că ceilalți nu te plac. Poate e ideea că pierzi locul de muncă, că iei liftul sau că te angajezi într-o relație serioasă. În alte cazuri, poate fi ceva mai abstract, cum ar fi ideea că cineva „te urmărește“, îți încalcă barierele, că ești „prins“ sau acuzat de ceva pe nedrept.
Aceste convingeri devin atașamente cu timpul.
Pentru cei mai mulți oameni, teama abstractă este de fapt o reprezentare a unei temeri legitime. Pentru că ar fi prea înspăimântător să stăruim asupra temerii reale, proiectăm acele sentimente asupra lucrurilor sau circumstanțelor care au șanse mai mici să se producă. Dacă situația are o șansă foarte mică să se transforme în realitate, devine un lucru „sigur“ pentru care să te îngrijorezi, pentru că în mod inconștient știm deja că nu se va întâmpla. Prin urmare, avem o posibilitate de a ne exprima sentimentele fără să ne punem cu adevărat în pericol.
De exemplu, dacă ești un om căruia îi este foarte frică să fie pasager într-o mașină, poate că frica ta adevărată este pierderea controlului sau ideea că cineva sau ceva ți-ar putea controla viața. Poate că e vorba de frica de a „merge mai departe“, iar mașina în mișcare este doar o reprezentare a acestui lucru.
Dacă ai fi conștient de problema reală, ai încerca să o rezolvi, poate identificând felurile în care renunți la putere sau ești prea pasiv. Cu toate astea, dacă nu ești conștient de problema reală, vei continua să-ți petreci timpul încercând să te convingi să nu te lași iritat sau neliniștit în timp ce mergi cu mașina și vei descoperi că lucrurile nu fac decât să se înrăutățească.
Dacă încerci să rezolvi problema la suprafață, te vei lovi mereu de un zid. Asta pentru că încerci să smulgi bandajul înainte de-a avea strategia pentru vindecarea rănii.
AUTOSABOTAREA PROVINE DIN ASOCIERI
INCONȘTIENTE, NEGATIVE
Autosabotarea este și unul dintre primele semne că povestea ta interioară este depășită, limitată sau pur și simplu incorectă.
Viața ta nu e definită doar de ce crezi tu despre ea, ci și de ce crezi despre propria persoană. Concepția despre sine este o idee pe care ai clădit-o de-a lungul întregii vieți. A fost create punând cap la cap observații și influențe ale celor din jur – ce credeau părinții, ce credeau colegii –, ce a devenit evident prin experiențe personale și așa mai departe. Imaginea ta de sine este dificil de ajustat, pentru că prejudecata de autovalidare din creierul tău acționează pentru a afirma convingerile preexistente pe care le aveai despre tine.
Când ne autosabotăm, deseori se întâmplă asta pentru că facem o asociere negativă între îndeplinirea scopului la care aspirăm și a fi acel gen de persoană care are sau face acel lucru.
Dacă problema ta este că vrei să fii stabil financiar, dar continui să distrugi orice efort depus pentru a ajunge acolo, trebuie să te întorci la primul tău concept despre bani. Cum gestionau finanțele părinții tăi? Mai important, ce anume ți-au spus despre oamenii care au bani și despre cei care nu au? Mulți oameni cu dificultăți financiare își justifică locul în viață prin dezavuarea banilor în totalitate. Vor spune că toți bogații sunt îngrozitori. Dacă ai crescut printre oameni care ți-au zis toată viața că cei cu bani sunt astfel, ghicește de ce te vei împotrivi să-i obții?
Neliniștea provocată de ideea că te autosabotezi este, de obicei, o reflectare a convingerii care te limitează.
Poate asociezi sănătatea cu vulnerabilitatea, pentru că ai avut un părinte care era foarte sănătos, dar s-a îmbolnăvit brusc. Poate nu scrii un magnum opus pentru că nu-ți dorești cu adevărat să scrii; vrei doar ca oamenii să te considere „încununat de succes“ pentru că asta îți va aduce laude, lucru la care oamenii recurg în mod obișnuit când își doresc o acceptare pe care nu au primit-o. Poate consumi alimentele nepotrivite pentru că te alină, dar nu te-ai gândit să te întrebi pentru ce anume te alină. Poate nu ești cu adevărat pesimist, dar nu știi cum să creezi o legătură cu oamenii din viața ta altfel decât lamentându-te în fața lor.
Pentru a rezolva situația, trebuie să începi să contești ideile preexistente și să adopți unele noi.
Trebuie să admiți că nu toți cei care au bani sunt corupți, nici pe departe. Mai important de atât, dat fiind că există oameni care își folosesc banii într-un mod egoist, este cu atât mai important că oamenii buni cu intenții bune sunt neînfricați atunci când încearcă să dobândească instrumentul acesta esențial pentru a obține mai mult timp, mai multe oportunități și o bunăstare pentru ei înșiși, dar și pentru alții. Trebuie să recunoști că a fi sănătos te face mai puțin vulnerabil, nu mai mult, iar criticile vin oricum când creezi ceva pentru public și nu reprezintă un motiv să nu o faci. Trebuie să-ți arăți că există multe moduri diferite de autoalinare, care sunt mai eficiente decât alegerea alimentelor nesănătoase, și că sunt moduri mult mai bune de a crea o legătură cu ceilalți decât prin negativism.
Odată ce începi cu adevărat să contești și să observi aceste convingeri preexistente, începi să vezi cât de strâmbe și ilogice erau de la început – fără a mai pune la socoteală cât de mult te împiedică să-ți atingi potențialul suprem.
AUTOSABOTAREA PROVINE
DIN TOT CE E NEFAMILIAR
Ființele umane resimt o împotrivire firească față de necunoscut, pentru că în esență este pierderea totală a controlului. Este un lucru adevărat, chiar dacă ceea ce e „necunoscut“ este binevoitor sau chiar benefic pentru noi.
Autosabotarea este produsul simplu al lipsei de familiaritate, pentru că tot ce este străin, oricât de bun, va fi și inconfortabil până devine familiar. Asta îi face deseori pe oameni să confunde disconfortul necunoscutului cu ce e „greșit“, „rău“ sau „amenințător“. Totuși, este doar o chestiune de adaptare psihologică.
Gay Hendricks numește asta „limita superioară“ sau toleranța ta la fericire.2 Toți au o capacitate de a-și îngădui să se simtă bine. Se aseamănă cu ceea ce alți psihologi numesc „nivelul de referință“ al unei persoane sau predispoziția lor clară la care revin în cele din urmă, chiar dacă anumite evenimente sau circumstanțe se schimbă temporar.
Schimbările minore, acumulate în timp, pot duce la ajustări permanente ale nivelului de referință. Cu toate astea, deseori nu se păstrează pentru că ajungem la limitele noastre superioare. Motivul pentru care nu lăsăm aceste schimbări să devină niveluri de referință este că, de îndată ce circumstanțele se extind dincolo de nivelul de fericire cu care suntem obișnuiți, găsim moduri conștiente și inconștiente de a reveni la un sentiment care ni se pare confortabil.
Suntem programați să căutăm ceea ce ne este familiar. Deși credem că suntem în căutarea fericirii, de fapt încercăm să găsim lucrurile cu care suntem obișnuiți.
AUTOSABOTAREA PROVINE
DIN SISTEMELE DE CONVINGERI
Ceea ce crezi despre viața ta este ceea ce vei transforma în realitate.
De aceea, este crucial să fim conștienți de aceste povești peste care trebuie să trecem și să avem curajul să le schimbăm.
Poate ai trăit aproape toată viața crezând că un salariu standard de 50.000 de dolari pe an la o companie decentă este tot ce ești în stare să obții. Poate ai petrecut atât de mulți ani spunându-ți: „Sunt un om anxios“, încât chiar ai început să te identifici cu ideea asta, adoptând anxietatea și teama în sistemul tău de convingeri despre cine ești de fapt. Poate ai fost crescut într-un cerc social cu vederi limitate sau fără inițiativă. Poate nu știai că poți să contești sau să ajungi la concluzii noi despre politică sau religie. Poate n-ai crezut niciodată că ești un om care ar putea avea un stil grozav, care s-ar putea simți mulțumit sau care ar putea călători prin lume.
În alte cazuri, convingerile tale limitative ar putea proveni din faptul că vrei să fii în siguranță.
Poate de asta preferi confortul dat de ceea ce știi, vulnerabilității create de ce nu știi, sau preferi apatia în locul exaltării, poate de asta crezi că suferința te face mai vrednic sau că pentru orice lucru bun în viață trebuie să fie și un „rău“ care să-l însoțească.
Pentru a te vindeca cu adevărat va trebui să-ți schimbi modul de gândire. Va trebui să devii foarte conștient de convingerile negative și false și să începi să adopți mentalitatea care îți face bine.
CUM SĂ SCAPI DE NEGARE
Poate că aceste informații preliminare despre autosabotare rezonează cu tine într-o măsură mai mică sau mai mare.
Oricum ar fi, dacă ești aici pentru că îți dorești cu adevărat să-ți schimbi viața, va trebui să nu mai trăiești în negare în privința situației personale. Va trebui să fii sincer cu tine însuți. Va trebui să decizi să te iubești pe tine suficient de mult pentru a nu te mai mulțumi cu mai puțin decât meriți.
Dacă ți se pare că ți-ar putea merge mai bine în viață, s-ar putea să ai dreptate.
Dacă ți se pare că te afli aici pentru a realiza mai multe lucruri, s-ar putea să ai dreptate.
Dacă ți se pare că nu ți-ai descoperit sinele autentic, s-ar putea să ai dreptate.
Nu ne ajută la nimic să folosim afirmații nenumărate pentru a ne împăca adevăratele sentimente cu privire la punctual în care ne aflăm în călătoria noastră. Când facem asta, începem să ne disociem și rămânem blocați.
În efortul de a „ne iubi pe noi înșine“, încercăm să validăm tot ceea ce ține de noi. Însă acele sentimente calde nu par niciodată să se permanentizeze, ci doar amorțesc temporar disconfortul. De ce nu funcționează? Pentru că în adâncul sufletului știm că nu prea suntem cine dorim să fim și, până nu acceptăm asta, nu ne vom găsi liniștea.
Când trăim în negare, tindem să „dăm vina“ pe ceva. Căutăm pe oricine sau orice ar putea să explice de ce suntem așa cum suntem. Apoi începem să găsim justificări. Dacă trebuie în mod constant – aproape zilnic – să raționalizăm de ce suntem nemulțumiți de viața noastră, nu ne facem nicio favoare. Nu ne apropiem de crearea schimbării de durată pe care ne-o dorim cu adevărat.
Primul pas spre vindecarea oricărei suferințe este asumarea deplină a responsabilității. Înseamnă să nu mai negăm adevărul curat despre viața noastră și despre noi înșine. Nu contează cum arată viața noastră din exterior, ci mai degrabă ce simțim în interior despre ea. Nu e în regulă să fim permanent stresați, panicați și nefericiți. Ceva e greșit și, cu cât încerci mai mult să te „iubești pe tine însuți“ fără să realizezi asta, cu atât vei suferi mai mult.
Cel mai mare gest de iubire de sine este să nu mai accepți viața care te nemulțumește. Înseamnă să fii capabil să definești problema clar și în mod direct.
De asta ai nevoie ca să continui să-ți dezrădăcinezi cu adevărat viața și să o transformi. Este primul pas către o schimbare reală.
Ia o foaie de hârtie și un pix și notează toate lucrurile care te fac nefericit. Scrie, foarte clar, fiecare problemă cu care te confrunți. Dacă ai dificultăți financiare, ai nevoie de o imagine clară a ceea ce este în neregulă. Notează fiecare datorie, fiecare factură, fiecare activ și fiecare sursă de venit. Dacă ai problem cu imaginea de sine, notează exact ceea ce îți displace la propria persoană. Dacă e vorba de anxietate, notează tot ce te deranjează sau te supără.
În primul rând, trebuie să renunți la negare și să accepți cu luciditate ceea ce este cu adevărat greșit. În acest punct, ai de ales: te poți împăca cu situația sau poți decide să faci o schimbare. Așteptarea este ceea ce te blochează.
DRUMUL ÎNCEPE ÎN PUNCTUL
ÎN CARE TE AFLI ACUM
Dacă știi că trebuie să faci o schimbare în viață, este în regulă să te simți departe de obiectivul tău sau să nu poți anticipa deocamdată cum vei ajunge la el.
Este în regulă dacă începi cu începutul.
Este în regulă dacă ești pe fundul prăpastiei și nu poți vedea calea de scăpare.
Este în regulă dacă ești la poalele muntelui și de fiecare dacă când ai încercat să treci de el ai dat greș.
Fundul prăpastiei este foarte des locul de unde începem drumul spre vindecare. Nu pentru că am vedea brusc lumina călăuzitoare, nu pentru că cele mai grele zile se transformă ca prin farmec într-un soi de epifanie și nu pentru că ne salvează cineva de propria nebunie. Fundul prăpastiei devine un punct de cotitură pentru că doar în acel punct majoritatea oamenilor se gândesc: Nu vreau să mă mai simt așa niciodată.
Acest gând nu este doar o idee. Este o declarație și o hotărâre. Este unul dintre acele lucruri care ne schimbă viața, printre cele mai importante pe care le avem. Devine o bază pe care putem construi toate celelalte lucruri.
Când decizi că nu vrei să te mai simți vreodată într-un anumit fel, pornești în călătoria autocunoașterii, a învățării și a dezvoltării, care te forțează să te reinventezi radical.
În acel moment, vina devine irelevantă. Nu mai analizezi cine și ce a făcut sau în ce fel ai fost nedreptățit. În acel moment, te ghidează un singur lucru și anume: orice ar fi, nu voi mai accepta niciodată ca viața mea să ajungă în acest punct.
Fundul prăpastiei nu e o veste proastă. Nu vine din întâmplare. Ajungem acolo atunci când obiceiurile noastre încep să se adune unele peste altele, când mecanismele noastre de coping au scăpat de sub control atât de tare, încât nu ne mai putem împotrivi sentimentelor pe care încercăm să le ascundem. Fundul prăpastiei este când ne confruntăm în sfârșit cu noi înșine, când totul a mers atât de prost, încât realizăm că există un singur numitor comun în toate.
Trebuie să ne vindecăm. Trebuie să ne schimbăm. Trebuie să alegem să ne întoarcem, așa încât să nu ne mai simțim așa niciodată.
Când avem o zi proastă, nu ne gândim: Nu vreau să mă mai simt așa niciodată. De ce? Pentru că nu e distractiv, dar nu e nici insuportabil. Însă în cea mai mare parte suntem oarecum conștienți că micile eșecuri fac parte din viață; suntem imperfecți, dar facem tot ce se poate, iar acel vag disconfort va trece în cele din urmă.
Nu ajungem în punctul în care cedăm pentru că unul sau două lucruri merg prost. Ajungem acolo când acceptăm în sfârșit că problema nu e cum este lumea, ci cum suntem noi. Este o răfuială care merită avută. Ayodeji Awosika o descrie pe a lui așa: „Trebuie să găsești cea mai pură, pură, pură formă de a te sătura. Fă să te doară. Eu am urlat, la propriu: Nu vreau să mai trăiesc naibii în felul ăsta!“
Ființele umane sunt ghidate de confort. Rămân aproape de ceea ce li se pare familiar și resping ceea ce nu e familiar, chiar dacă, în mod obiectiv, este mai bine pentru ei.
Chiar și așa, majoritatea oamenilor nu-și schimbă viața până când schimbarea nu devine opțiunea mai puțin confortabilă. Asta înseamnă că nu acceptă cu adevărat dificultatea de a-și transforma obiceiurile până când nu constată că pur și simplu nu au de ales. Nu este o soluție viabilă să rămână pe loc. Nu mai pot nici să pretindă că este de dorit în vreun fel. Ei sunt, de fapt, nu pe fundul prăpastiei, ci mai degrabă prinși între un bolovan care îi apasă și sarcina chinuitoare de-a ieși de sub el.
Dacă vrei cu adevărat să-ți schimbi viața, lasă-te mistuit de furie: nu față de ceilalți, nu față de lume, ci față de tine însuți.
Fii furios, hotărât, îngăduie-ți să-ți pui ochelari de cal și să ai un singur lucru în vizor: că nu vei mai continua așa.
PREGĂTIREA PENTRU O SCHIMBARE RADICALĂ
Unul dintre principalele motive pentru care oamenii evită să lucreze în interiorul lor este că-și dau seama că, dacă se vindecă, viața lor se va schimba – uneori drastic. Dacă acceptă cât de nefericiți sunt înseamnă că va trebui ca, temporar, pe când o iau de la capăt, să fie și mai incomodați, rușinați sau înspăimântați.
Să lămurim un lucru: a pune capăt comportamentului de autosabotare înseamnă în mod absolut că schimbarea se întrevede la orizont.
Prețul pentru noua ta viață va fi viața dinainte.
Vei plăti cu zona ta de confort și cu simțul direcției.
Vei plăti cu relațiile și cu prietenii tăi.
Vei plăti cu înțelegerea și simpatia celorlalți.
Nu are importanță.
Oamenii care sunt meniți pentru tine te vor aștepta pe cealaltă parte. Vei clădi o nouă zonă de confort în jurul lucrurilor care te fac să mergi înainte. În loc să fii simpatizat, vei fi iubit. În loc să fii înțeles, vei fi văzut.
Nu vei pierde decât ceea ce a fost construit de persoana care acum nu mai ești.
A rămâne atașat de viața ta de dinainte este primul și ultimul act de autosabotare și trebuie să ne pregătim pentru asta pentru a fi cu adevărat dispuși să vedem schimbarea adevărată.
A. : Cum vi se pare ? Puteți comanda cartea de aici .
EDITURA NEMIRA : Pentru prima dată în limba română, romanul Cujo, de Stephen King, apare în imprintul Armada. Un roman cu adevărat horror, povestea terifiantă și tulburătoare a Saint-Bernardului cucerește mintea cititorilor.
Odată ca niciodată, nu cu multă vreme în urmă, un monstru a sosit în orășelul Castle Rock, Maine.
Cujo era un câine de aproape nouăzeci de kilograme, dar prietenos, iubitor și loial „trinității“ sale: BĂRBATUL, FEMEIA și BĂIATUL. Se străduia mereu să nu fie un CÂINE RĂU. Numai că totul s-a schimbat când uriașul Saint-Bernard de aproape nouăzeci de kilograme a pornit la vânătoare și a intrat într-o grotă, unde a fost mușcat de un liliac. Bietul Cujo se îmbolnăvește și, încet, încet, își pierde mințile, fiind bântuit de gânduri de-a dreptul criminale. Nu peste mult timp, Saint-Bernardul va deveni centrul unui incontrolabil vârtej al grozei, care îi va absorbi pe toți cei din jurul său. Astfel, orășelul Castle Rock va fi din nou stăpânit de teroare, furie și nebunie… Și pentru nimeni nu pare să mai existe vreo scăpare.
Fragment în avanpremieră
Dar nu prea demult, în orășelul Castle Rock, din Maine, trăia un monstru. În 1970, el a omorât o chelneriță pe care o chema Alma Frechette; în 1971, o femeie pe nume Pauline Toothaker și o elevă de liceu care se numea Cheryl Moody; în 1974, o fată drăguță pe nume Carol Dunbarger; în toamna lui 1975, o profesoară care se numea Etta Ringgold; iar ultima lui victimă a fost o învățătoare pe nume Mary Kate Hendrasen, pe care a ucis-o la începutul iernii din același an.
Nu era nici vârcolac, nici vampir, nici strigoi și nici vreo creatură fără nume din pădurea fermecată sau din pustietățile înzăpezite; era doar un polițist, pe care-l chema Frank Dodd și
care avea probleme de natură psihică și sexuală. Un om cumsecade, pe nume John Smith, a făcut un fel de vrajă și i-a aflat numele, însă Frank Dodd s-a sinucis înainte să fie prins – și poate-i mai bine că așa a fost.
Desigur că locuitorii orășelului au fost șocați, dar au răsuflat ușurați și s-au bucurat la aflarea veștii că monstrul acela care le apărea în vise era mort – slavă Domnului! Coșmarurile orașului au fost și ele îngropate odată cu Frank Dodd.
Însă chiar și în această epocă educată, când atât de mulți părinți sunt conștienți de traumele psihologice pe care le pot provoca copiilor lor, cu siguranță a existat în Castle Rock un părinte – sau poate o bunică ori un bunic – care tot mai încerca să-i potolească pe cei mici zicându-le că o să vină Frank Dodd și o să-i înhațe dacă nu sunt atenți, dacă nu sunt cuminți. Și cu siguranță că atunci se așternea tăcerea în cameră, iar micuții se uitau la ferestrele întunecate și și-l imaginau pe Frank Dodd îmbrăcat cu fulgarinul din vinil negru și lucios. Frank Dodd, care strangulase… și strangulase… și strangulase…
Pândește de acolo – parcă o și aud pe mamaie cum le șoptește nepoțeilor, în timp ce vântul șuieră pe hornul casei și pufăie în jurul capacului de la oala veche îndesată în sobă. Pândește de acolo și, dacă nu sunteți cuminți, s-ar putea să îl vedeți pe geamul de la camera voastră după ce toată lumea s-a culcat, numai voi nu; poate c-o să îi vedeți fața rânjită în dulap când se uită pe furiș la voi în miez de noapte, sau indicatorul cu STOP, pe care-l ținea în mână când ajuta copilașii să treacă strada, iarîn mâna cealaltă o să vedeți briciul cu care și-a luat viața… așa că, sssst, dragii mei… sssst… sssst.
Însă, pentru cei mai mulți, povestea se terminase. Normal că au mai avut coșmaruri și evident că au mai existat copii cărora le era teamă să adoarmă, iar casa familiei Dodd (goală acum, deoarece mama lui a făcut un accident vascular cerebral la scurt timp după aceea și a murit) a căpătat foarte repede reputația că ar fi fost bântuită și, prin urmare, a fost evitată de către toți potențialii cumpărători. Însă acestea nu au fost decât niște evenimente vremelnice – probabil efecte secundare și inevitabile ale unei serii de crime absurde.
Și a trecut timpul. Cinci ani au zburat, parcă.
Monstrul nu mai exista, monstrul era mort. Frank Dodd putrezea în coșciug.
Numai că un astfel de monstru nu moare niciodată. Ajunge vârcolac sau vampir, sau strigoi, sau o creatură fără nume din pustietate. Monstrul nu moare niciodată.
Și s-a întors în Castle Rock în vara anului 1980.
Tad Trenton, în vârstă de doar patru anișori, s-a trezit puţin după miezul unei nopţi din luna mai a acelui an, pentru că avea nevoie la toaletă. Pe jumătate adormit, s-a sculat din pat și s-a îndreptat clătinându-se – şi deja începând să îşi dea jos pantalonii – spre lumina albă care se zărea prin crăpătura ușii întredeschise de la baie. A făcut pipi o veșnicie, a tras apa și s-a întors în pat. S-a învelit și atunci a văzut monstrul din dulap.
Stătea ghemuit și umerii uriași i se ridicau deasupra capului lăsat în jos; ochii lui erau niște abisuri cu sclipiri de chihlimbar. O chestie pe jumătate om, pe jumătate lup. S-a uitat atent la el atunci când s-a ridicat în capul oaselor – i se făcuse de găină pielea de pe testicule, i se sculase părul în cap și parcă-i sufla crivățul prin gât. S-a uitat atent la el cu ochi sălbatici, ochi nebuni, ochi care râdeau și care-i făgăduiau o moarte înfiorătoare, chinuri care să-i smulgă urlete ce nu vor fi auzite de nimeni. Da, era ceva în dulap.
I-a auzit mârâitul înăbușit; i-a simțit mirosul dulceag, de hoit, al respirației.
Tad Trenton și-a acoperit repede ochii cu palmele, a tras aer în piept și a urlat.
Din cealaltă cameră, s-a auzit un strigăt reprimat. Tatăl lui.
Tot de acolo, a venit un țipăt speriat: „Ce-a fost asta?“ Mama lui.
Pașii lor, pașii lor grăbiți. Alergau. Când au intrat, s-a uitat printre degete și l-a văzut tot acolo, tot în dulap, tot rânjindu-și colții, tot transmițându-i că nu contează dacă părinții vor veni aici, pentru că oricum vor pleca la un moment dat și, atunci când o vor face…
S-a aprins lumina. Vic și Donna Trenton au dat fuga lângă patul lui, i-au văzut chipul alb ca varul și ochii aproape ieșiți din orbite și s-au privit îngrijorați. Iar mama lui a spus – ba nu, nu a spus, ci s-a răstit:
— Ți-am zis eu că nu trebuie să mănânce atât de mult, Vic! Trei hotdogi!
Și atunci, tati s-a așezat pe marginea patului, l-a luat în brațe și l-a întrebat ce s-a întâmplat.
Tad a îndrăznit să mai arunce o privire spre ușa deschisă a dulapului.
Monstrul dispăruse. În locul acelei dihănii flămânde pe care o văzuse acolo, acum se aflau două teancuri de pături – așternuturile de iarnă pe care Donna tot nu apucase să le ducă în debaraua din pod. Astea erau puse pe scaunul pe care obișnuia să se urce Tad atunci când avea nevoie de ceva de pe raftul de sus. Iar acum, în locul acelei căpățâni în formă de triunghi, cu păr zbârlit și ușor înclinate într-o parte – de parcă i-ar fi aparținut unui animal prădător care-și măsura victima din priviri –, și-a văzut ursulețul de pluș cocoțat pe cel mai înalt maldăr de pături. Iar în locul acelor ochi chihlimbarii, cavernoși și amenințători, nu a mai zărit decât bilele drăgălașe din sticlă maro prin care Teddy al lui privea lumea.
— Ce s-a întâmplat, Tadder? l-a întrebat din nou tati.
— Un monstru! a țipat Tad. În dulap la mine!
Și a izbucnit în plâns.
S-a așezat și mami pe marginea patului; l-au strâns amândoi în brațe și au încercat să-l liniștească așa cum se pricepeau ei mai bine. Apoi a urmat ritualul practicat de mai toți părinții din întreaga lume. I-au explicat că nu există monștri; că a visat urât și atâta tot. Mami i-a spus că se mai întâmplă ca umbrele din cameră să semene cu lucrurile oribile pe care le vede câteodată în filmele de la televizor sau în cărticelele cu benzi desenate. Și tati i-a spus că totul este în regulă, că totul este bine și că în casa lor frumoasă și curată nu există nimic ce i-ar putea face rău. Tad a dat din cap și a fost de acord, cu toate că știa că nu era deloc așa.
Tata i-a explicat că, din cauza întunericului, i s-a părut că teancurile inegale de pături seamănă cu niște umeri gheboșați, că ursulețul pus peste ele seamănă cu un cap înclinat într-o parte și că lumina de la baie s-a reflectat în ochii de sticlă ai lui Teddy, făcându-i să arate ca ai unui animal viu.
— Uită-te! i-a cerut el. Uită-te cu atenție la ce fac eu acum, Tadder.
Tata a luat cele două maldăre de pături și le-a îndesat în spatele dulapului. Tad a auzit zornăitul stins al umerașelor, care-l bârfeau pe tati în limba lor de umerașe. I s-a părut nostim și a zâmbit un pic. Mami i-a observat surâsul, a oftat ușurată și i-a zâmbit și ea.
Tati a ieșit din dulap, l-a luat pe Teddy și i l-a pus în brațe.
— Și, nu în ultimul rând, a zis tati pe un ton solemn și făcând o plecăciune care a stârnit chicoteli din partea lui Tad și a lui mami, Măria Sa, scaunul.
A închis bine ușa dulapului, după care a sprijinit scaunul de ea. Apoi s-a întors lângă patul lui Tad. Încă mai zâmbea, dar privirea îi era foarte serioasă.
— În regulă, Tad?
— Da, a răspuns el.
După care a adăugat, cu efort:
— Dar era acolo, tati. L-am văzut. Zău că l-am văzut.
— Mintea ta a văzut ceva, Tad, a spus tati și l-a mângâiat pe păr cu mâna lui mare și caldă. Dar tu nu ai văzut niciun monstru în dulap, nu unul adevărat. Pentru că nu există monștri, Tad. Nu în lumea reală. Monștrii există doar în povești și în căpșorul tău.
“If you want to understand a person, peer at his heart through the window of his prejudices and assumptions.”
“What is truth? Scholars seek it. Poets write it. Good Kings pay gold to hear it. But in trying times, truth is the first thing we betray.”
“Missing some people was like missing air. You did yourself no favors by wondering how you survived without them.”
“There were no simple questions, or simple answers, Hesina decided bitterly. There were only truths sacrificed for other truths.”
“ What is power? Hesina had thought it was wielding the knife, or getting someone to wield it for her. Now she realized it was neither. Power was yielding. It was taking the bloodstained knife out of a thousand frenzied hands and making it hers alone.”
“Then let’s have a demonstration.” Akira gestured for a page. „I never expected you to take me seriously,” said the same marquis who’d invoked the imperial troupe. Akira scratched his head. „Would you prefer to be taken as a joke next time?”
“Anger is a form of confidence . . . . A hope that the ones we admire will change for the better.”
“Memories are short. History plays out in cycles. Tables turn; the sufferers rise and make their oppressors suffer. This is simply human nature.”
“I can enchant the guards,” said Wren confidently. „My sleep spells are lightning fast now.” „I know,” said Shen. „Don’t forget who you practiced on.”
“Since we’re trying to avoid suspicion on our way in, I’d rather not leave eighteen bodies behind us.”
“What will you do with that hideous statue when you become Queen?” Shen asked. „Smash it to smithereens? Replace it with a statue of me?” „I’ll smash it to little pieces,” said Wren. ” And then I’ll feed them to whoever commissioned that eyesore in the first place. One spoonful at a time.”
“Remind me why I decided to bring you with me?” „Because your grandmother told you to,” said Shen.”
The Sagittarius's Books 