Lună: septembrie 2021
Fragment în avanpremieră #24
EDITURA NEMIRA : Naomi Novik este o voce unică în literatura fantasy, o scriitoare care a reușit să construiască o lume originală ce a fascinat câteva generații de cititori în legendara serie cu dragoni Temeraire și să rescrie într-un mod cu totul original și modern basme clasice în Argintul preschimbat și Aleasa dragonului.
Novik ne surprinde cu o nouă serie despre o școală de magie aproape… fatală și o protagonistă plină de umor, ironie și tot ce o va transforma în personajul preferat al cititorilor. Galadriel „El“ Higgins este o vrăjitoare aparte, capabilă să înfrunte toate pericolele. Ce-i drept, nu prea știe să-și facă aliați, dar are o forță întunecată îndeajuns de puternică, încât să pună la pământ munți sau să distrugă milioane de oameni. Pentru ea ar fi floare la ureche să înfrângă toate primejdiile. Numai că asta i-ar putea ucide pe ceilalți elevi. Aventurile ei nebunești sunt între paginile noului roman al lui Naomi Novik: Educație fatală.
Citește un fragment exclusiv:
Toată lumea – aproape toată lumea – folosește din când în când un pic de malia, pentru lucruri pe care nici nu le consideră abjecte. Să transformi prin magie o felie de pâine într-una de tort, fără să aduni mana necesară în prealabil, genul ăsta de chestie, despre care toată lumea are impresia că nu e decât o înșelătorie inofensivă. Ei bine, puterea trebuie să vină de undeva și, dacă nu ai adunat-o tu, atunci probabil că provine de la o vietate, pentru că e mai ușor să iei putere de la ceva care e deja în viață și mișună. Așa că tu te alegi cu tortul, în vreme ce o colonie de furnici din fundul curții tale înțepenește, moare și se dezintegrează.
Mama n-ar folosi malia nici ca să-și țină ceaiul fierbinte. Însă, dacă nu ești chiar așa de fixist (și, s-o recunoaștem, cei mai mulți oameni nu sunt!), poți să-ți faci în fiecare zi, pentru tot restul vieții, tort în trei culori din pământ și furnici și tot vei apuca o sută cincizeci de ani și vei muri liniștit în patul tău, presupunând că nu te omoară colesterolul mai devreme. Însă, dacă te apuci să folosești malia la scară mai largă, de pildă, pentru a distruge un oraș sau pentru a măcelări o armată întreagă ori pentru oricare dintre cele o mie de alte chestii inutile pe care știu exact cum să le fac, nu vei obține suficientă decât dacă aspiri mana – sau forță vitală, energie tainică, praf de zâne sau cum vrei să-i zici; mana e termenul la modă acum – din lucruri suficient de complexe, încât să simtă și să îți opună rezistență. Atunci puterea e întinată, ești fizic sfârtecat în vreme ce încerci să le smulgi mana și, de multe ori, ele, lucrurile complexe, câștigă.
Cu toate că, pentru mine, asta nu ar fi o problemă. M-aș dovedi grozavă la extras malia, dacă aș fi tâmpită sau suficient de disperată încât să încerc. Aici trebuie să recunosc meritul lui Mami: a aplicat idioțenia aia de educație prin atașament, ceea ce, în cazul meu, a însemnat că dulcea ei aură stălucitor de imaculată a învăluit-o pe a mea îndeajuns încât să mă împiedice să dau prea devreme peste malia. Când veneam acasă cu broscuțe ca să mă joc cu vintrele lor, totul se petrecea cu cea mai mare blândețe. „Nu, iubita mea, nu rănim făpturile vii“, îmi zicea, apoi mă ducea în sat, la magazinul din colț și-mi dădea o înghețată, ca să se revanșeze pentru faptul că-mi luase broscuțele. Aveam cinci ani și înghețata era, oricum, singurul motiv pentru care-mi doream putere, așa că vă închipuiți că îi aduceam ei toate micile mele descoperiri. Iar când am ajuns la vârsta la care ea nu m-ar mai fi putut împiedica, eram suficient de mare, încât să înțeleg ce se întâmplă cu vrăjitorii care folosesc malia.
În special cei din anul terminal se apucă să folosească malia, când știu că îi paște absolvirea, însă și la noi în an sunt câțiva care au început deja. Uneori, când îți aruncă o privire, ochii lui Yi Liu se fac complet albi pentru o clipă. Iar unghiile i-au devenit negre și mate și mi-e clar că nu și le dă cu ojă. Jack Westing pare în regulă, un băiețel american blond, tot numai zâmbet – majoritatea oamenilor îl consideră încântător –, însă, dacă treci prin dreptul camerei lui și inspiri adânc, simți un miros slab de osuar. Cel puțin, eu, una, îl simt. Luisa, care stătea la trei camere de el, a dispărut la începutul anului, nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea – nu e ceva neobișnuit, dar sunt aproape sigură că tot ce a mai rămas din ea se găsește la el în cameră. Am nas pentru genul ăsta de lucruri, chiar și atunci când aș prefera să nu am habar de ele. Dacă aș fi cedat și aș fi început să folosesc malia, aș fi navigat pe aici purtată – ce-i drept – de aripile hidoase ca de liliac ale bestiilor demonice, însă tot aripi sunt și astea. Școala Solomonarilor adoră să le dea răuvrăjitorilor drumul în lume; mai niciodată nu-i ucide. Noi, restul, ne trezim cu devoratori-de-suflete, care răsar de pe sub uși în toiul după-amiezii, și cu wauria, o făptură care se târăște afară din canalizare numai și numai ca să ni se încolăcească pe glezne când încercăm să facem duș sau când citim lecții care ne dizolvă globii oculari. Nici măcar Orion nu a fost în stare să ne salveze pe toți.
De cele mai multe ori, mai puțin de un sfert de promoție ajunge să absolve, iar în urmă cu optsprezece ani – sunt convinsă că nu întâmplător e și perioada în care a fost conceput Orion –, numai o duzină de elevi a terminat școala și cu toții trecuseră la magie neagră. Se înhăitaseră și îi eliminaseră pe restul elevilor din anul terminal pentru a obține o doză masivă de putere. Bineînțeles că familiile celorlalți elevi și-au dat seama ce se petrecuse – era la mintea cocoșului, fiindcă idioții nu-i lăsaseră pe copiii din enclavă să fugă – și i-au vânat pe cei doisprezece răuvrăjitori. Ultimul dintre ei a murit până să absolve Mami, în anul următor, și cam atât le-a fost Mâinilor Morții sau cum și-or fi zis ei. Însă, chit că ești o mică pasăre de noapte vicleană care suge malia, care-și alege victimele în mod inteligent și care iese din încăpere neobservată, tot n-ai încotro și-o iei la vale repede. Dragul de Jack deja fură forță vitală de la ființe umane, așa c-o să înceapă să putrezească pe dinăuntru în primii cinci ani de la absolvire. Sunt convinsă că are planuri mărețe pentru a-și preveni dezintegrarea, așa se întâmplă mereu cu răuvrăjitorii, însă eu, una, nu prea cred că are ce-i trebuie. Dacă nu născocește ceva special, în zece-cincisprezece ani petrecuți în lumea de afară, o să se degradeze cu viteza luminii și o să aibă parte de un sfârșit grotesc. Apoi o să-i cotrobăie prin beci și o să găsească o sută de cadavre și toată lumea o să țâțâie și o să spună: „Doamne, părea așa un tânăr de treabă!“
Totuși, în timp ce mă luptam, pagină cu pagină, cu farmece casnice extrem de specifice, scrise ilizibil, eram convinsă că nici mie nu mi-ar strica o porție babană de malia. Dacă s-ar întâmpla vreodată ca ovăzul nedecorticat să-mi fie halit de clipitori, aș fi pregătită. În spatele meu, băltoaca rămasă din devoratorul-de-suflete nu înceta să scoată bule molcome și pâlpâitoare de gaz, fiecare apărând ca un fulger îndepărtat înainte ca oribila duhoare să-mi ajungă la nas. Mă spetisem deja toată ziua, învățând pentru examenele de final de an.
Mai erau doar trei săptămâni până la sfârșitul semestrului: când pui mâna pe pereții din baie, poți deja să simți clinchetul slab al angrenajelor de dimensiuni medii care încep să se pună în mișcare, pregătindu-se să ne trântească pe toți cu un nivel mai jos. Sălile de clasă rămân la locul lor, în mijlocul școlii, iar dormitoarele noastre încep de la nivelul cantinei și se rotesc în fiecare an cu un nivel mai jos, ca o piuliță metalică enormă care se învârte în jurul tijei șurubului, până când parcurgem tot drumul până la absolvire. La anul ne vine nouă rândul să fim la cel mai de jos nivel, și n-aș putea zice că ard de nerăbdare. Chiar nu-mi doresc să pic vreun examen și să mai încasez niște ore suplimentare.
Deja aștept să o citesc! Dar voi?
Fragment în avanpremieră #23
EDITURA LITERA : Până nu se răcește cafeaua de Toshikazu Kawaguchi este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția „Buzz Books”. În romanul său de debut, Kawaguchi, aduce în scenă personaje complexe, convingătoare, emoții intense și o viziune particulară asupra vieții și destinului.
Pe o alee dosnică din Tokyo, într-un subsol răcoros, se află o micuță cafenea în care, de mai bine de o sută de ani, se servește o cafea pregătită cu artă. Clienții sunt mai mereu aceiași, ocupă mereu aceleași locuri și își petrec timpul în același fel. Dar tihna și cafeaua nu sunt singurele experiențe pe care cafeneaua le are de oferit.
Citește și: Precomandă romanul „Până nu se răcește cafeaua” de Toshikazu Kawaguchi cu 25% reducere!
Dacă te așezi pe un anumit scaun, poți să te întorci în timp, într-un moment anume. Există însă anumite reguli. Cea mai importantă este să bei cafeaua până nu se răcește, altfel rămâi blocat în afara timpului. Iar regula cea mai crudă este că, orice ai face în acele câteva minute, prezentul nu poate fi schimbat. Atunci, la ce bun să te mai întorci acolo? se întreabă rând pe rând personajele care decid să facă scurta călătorie.
Adevărul este că refacerea momentului, recuperarea unui gest, a unui cuvânt ratat în trecut schimbă fundamental ceva: modul de înțelegere, de raportare la prezentul neschimbat, valorizarea unui om, a unei relații, poate a întregii vieți. Există încă șansa de a schimba viitorul.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA JAPONEZĂ ȘI NOTE DE IOLANDA PRODAN
– E târziu. Trebuie să plec, spuse încet bărbatul, aproape nedeslușit, ridicându‑se precipitat de pe scaun și întinzând o mână spre troler.
– Ce‑ai spus? întrebă tânăra, privindu‑l cu o grimasă care îi trăda șocul, chiar dacă bărbatul nu‑i ceruse să se despartă.
După aproape trei ani de relație, o chemase la întâlnire, spunându‑i că voia să discute ceva foarte important cu ea: o anunță din senin că, peste doar câteva ore, îi decola avionul spre America – pleca să lucreze la o companie. Tânăra presimțise că „discuția foarte serioasă“ avea să fie despre despărțire, dar abia când îl auzi, își dădu seama că făcuse o greșeală presupunând și sperând că o va cere de soție.
– Ce nu înțelegi? întrebă bărbatul absent, evitându‑i privirea.
– Îmi faci o favoare și îmi explici ce se întâmplă? se răsti tânăra – ce ura el cel mai mult pe lumea asta.
Cafeneaua de la subsolul clădirii în care își dăduseră întâlnire nu avea ferestre. Șase lustre cu abajur atârnate de tavan și o lampă prinsă pe peretele de lângă intrare luminau cafeneaua într‑o nuanță retro, de sepia. Dacă nu aveai ceas, nu știai dacă afară era zi sau noapte. Trei orologii vechi tronau pe un perete, dar limbile de pe cadrane arătau trei ore diferite. Clienții care treceau pentru prima oară pragul cafenelei nu știau dacă poziția acelor fusese intenționat schimbată sau dacă orologiile pur și simplu erau stricate. Nedumeriți, nu le rămânea decât să‑și verifice propriile ceasuri. Nici bărbatul nu făcu excepție de la regulă: în timp ce se uita la ceasul de la mână, se scărpină deasupra sprâncenei drepte, țuguindu‑și ușor buza de jos.
– Nu‑mi vine să cred! răbufni tânăra ridicând glasul, exasperată de expresia de pe chipul bărbatului. De ce faci fața asta ca și cum ești singurul care suferă?
– Nu‑i adevărat, răspunse tânărul cu mult calm.
– Ba da! Te‑am văzut!
Țuguind iar buza în jos, bărbatul întoarse privirea și nu spuse nimic.
– Ce urmărești, de fapt? Vrei să mă faci pe mine să‑ți cer să ne despărțim, așa e? se răsti tânăra, scoasă din sărite de indiferența lui.
Uimit de reacția ei intempestivă, bărbatul făcuse ochii mari. Tânăra întinse o mână spre ceașca de pe masă. Gustul dulce al cafelei reci îi aruncă emoțiile și mai adânc în prăpastia disperării.
Bărbatul se uită din nou la ceasul de la mână. De îndată ce calculă cât timp mai avea până la ora îmbarcării în avion, începu să se scarpine nervos deasupra sprâncenei drepte: trebuia să plece din cafenea cât mai repede cu putință. Văzându‑l atât de preocupat doar de propriul său timp, femeia se înfurie, izbind cu putere ceașca pe farfurioară.
Zdrăngănitul puternic al celor două îl făcu pe bărbat să tresară. Degetele care până atunci îl scărpinaseră deasupra sprâncenei drepte începură să‑i treacă agitate prin păr. Trase scurt dar adânc aer în piept și se lăsă ușor pe scaunul din fața femeii. Când ochii li se întâlniră, brusc chipul tinerei se însenină. Surprinsă de schimbare, femeia își lăsă timidă ochii în jos, privindu‑și degetele împreunate pe genunchi. Cel care până mai adineaori fusese atât de preocupat doar de timpul său, nu o mai așteptă să‑și ridice privirea și începu să vorbească.
– Ascultă…
Cuvintele mormăite și evazive făcură loc unui ton clar și hotărât.
– La urma urmei, de ce să nu pleci? îi tăie ea vorba, ca și cum nu voia să audă următorul lui cuvânt.
Cu capul lăsat în jos, cea care ceruse o explicație refuza acum s‑o asculte. Luat prin surprindere de reacția ei, bărbatul încremeni, de parcă și timpul se oprise în loc.
– Trebuie să pleci, nu‑i așa? îl întrebă cu glas de copilă alintată și îndrăzneață.
Nedumerit, bărbatul o privea confuz, neînțelegând ce voise să spună. Dându‑și seama cât de pueril și neplăcut fusese tonul din glasul ei, stânjenită, întoarse privirea, mușcându‑și buzele.
Bărbatul se ridică încet de pe scaun, fără să facă zgomot.
– Scuzați‑mă, spuse cu glas stins chelneriței de după tejghea. Nota de plată, vă rog.
– Eu mai rămân, zise femeia punând o palmă peste bonul după care bărbatul întinse mâna.
Voia să‑i spună că ea va plăti consumația, dar bărbatul trase repede bonul de sub palma ei și se îndreptă spre casa de marcat.
– Plătesc pentru amândoi.
– Ți‑am spus că plătesc eu! replică iritată femeia.
CE SPUN CRITICII DESPRE PÂNĂ NU SE RĂCEȘTE CAFEAUA
„Până nu se răcește cafeaua poate că explorează un subiect similar cu al altor romane din acest gen, dar limitează în mod inventiv mecanica deplasării în timp la durata unei cafele și asta îi dă mai multă semnificație.“ (Chicago Review of Books)
„Țesând cu inteligență fire fantastice în ceea ce se dovedește a fi o poveste captivantă, Kawaguchi construiește suspansul scenă cu scenă, alegându-și cu grijă cheile narative.“ (The Arts Fuse)
„Emoționant, straniu și plin de nostalgie.“ (Huffpost)
„Un roman fermecător despre o cafenea japoneză misterioasă în care clienții care se așază pe un anumit scaun pot să se întoarcă în timp – dar numai până când cafeaua se răcește.“ (Star Tribune)
„Kawaguchi pune la punct un sistem de deplasare în timp nesofisticat, de o frumoasă simplitate. Acest roman fantastic fermecător este despre descoperirea fericirii în ciuda trecutului pe care vrem cu disperare să-l revizuim.“ (The Harvard Crimson)
„Kawaguchi are o abilitate fără cusur de a găsi o vibrație emoțională care durează. Romanul întrețese ceea ce pare la început doar o escapadă bizară cu dilemele iubirii și pierderii, familiei și libertății, vieții și morții.“ (The Christian Science Monitor)
„O incursiune impresionantă, deosebit de captivantă în dorința personajelor de a se agăța de trecut. Această poveste minunată va emoționa cititorii.“ (Publishers Weekly)
„O poveste frumoasă, un fel de pildă despre un scaun magic dintr-o cafenea în care, dacă vrei, poți să te întorci în timp. O lectură ciudată, însă fermecătoare.“ (The Sydney Morning Herald)
„O poveste despre relațiile umane, despre ocaziile ratate și despre puterea durabilă a iubirii.“ (The Gryphon)
„Plin de suflet, narat într-o construcție de cuvinte inteligentă, cu o desfășurare convingătoare a relațiilor dintre personaje.“ (Books and Bao)
„Călătoria în timp și cultura cafelei produc împreună o licoare de înțelepciune în romanul captivant al lui Toshikazu Kawaguchi.“ (The Christian Science Monitor)
DESPRE TOSHIKAZU KAWAGUCHI
Toshikazu Kawaguchi s-a născut în 1971, la Osaka, Japonia. A fost producător, regizor și scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, Până nu se răcește cafeaua (2015), este o adaptare după piesa de teatru pusă în scenă de 1110 Productions, care a câștigat Marele Premiu la ediția a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea s-a vândut în peste un milion de exemplare și a fost ulterior ecranizată, cu scenariul scris de autor. Filmul cu titlul Cafeneaua Funiculi Funicula a avut premiera în 2018. Kawaguchi a revenit la subiectul romanului său într-o nouă carte, intitulată Până nu se răcește cafeaua. Povești din cafenea.
Fragment în avanpremieră #22
EDITURA LITERA : Povestea mea, cartea autobiografică a fostei prime-doamne a Statelor Unite a Americii, a fost adaptată pentru tinerii cititori.
Michelle Robinson s-a născut în cartierul South Side din Chicago. De la aceste începuturi umile va ajunge Michelle Obama, puternica primă doamnă a Statelor Unite, adevărată sursă de inspiraţie, atunci când soţul ei, Barack Obama, a fost ales cel de-al patruzeci şi patrulea preşedinte. Vor fi prima Primă Familie de culoare la Casa Albă şi vor servi ţara vreme de două mandate.
În copilărie, Michelle a împărţit aceeaşi cameră cu fratele ei, Craig, în apartamentul de la etaj al familiei lor, din casa mătuşii ei. Părinţii săi, Fraser şi Marian, şi-au hrănit copiii cu dragostea şi energia lor. Tatăl lui Michelle şi-a învăţat copiii să muncească din greu, să se ţină de cuvânt şi să îşi amintească să râdă. Mama ei le-a arătat cum să gândească singuri, să îşi folosească vocea şi să nu se teamă.
Dar viaţa a îndepărtat-o de casă. Cu hotărâre, planuri făcute cu atenţie şi dorinţa de a se realiza, Michelle a fost dornică să îşi extindă orizontul. A intrat la Universitatea Princeton, unde a descoperit cum e să fii singura femeie de culoare dintr-o încăpere. A studiat apoi la Facultatea de Drept de la Harvard şi, după absolvire, s-a întors la Chicago şi a devenit avocat de succes. Planurile ei s-au schimbat când l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de Barack Obama.
De la primii ani de căsnicie când se lupta să echilibreze rolurile de femeie de carieră, soţie şi mamă a două fiice, Michelle Obama dă detalii despre trecerea către viaţa politică şi despre cele îndurate de familia ei ca urmare a carierei politice rapide a soţului ei şi a campaniei pentru alegerile prezidenţiale. Ea ne vorbeşte despre strălucirea rochiilor de bal şi a călătoriilor în toată lumea şi despre cât de greu este să îi consolezi pe cei care au trecut prin tragedii.
Între timp, a reuşit să nu lipsească de la concursurile de înot ale fiicelor ei şi să asiste la serbările şcolare fără să ajungă ea în centrul atenţiei, în timp ce elabora şi promova diverse iniţiative, orientate mai ales către copii, în primii ani ca primă doamnă.
Cel mai important, acest volum redactat pentru tinerii cititori reprezintă o relatare cinstită şi fascinantă despre viaţa trăită prin puterea exemplului de Michelle Obama. Ea îşi împărtăşeşte opinia despre cum pot tinerii să se ajute şi să îi ajute şi pe alţii, indiferent de statutul pe care îl au în viaţă. Le cere cititorilor să îşi dea seama că nimeni nu este perfect şi că procesul scrierii propriei poveşti este ceea ce contează, iar descoperirea de sine este continuă. Spunându-şi povestea cu curaj, îşi întreabă tinerii cititori: Cine sunteţi şi ce vreţi să deveniţi?
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE CORINA HĂDĂREANU
Mi‑am petrecut cea mai mare parte a copilăriei ascultand sunetul strădaniei. Ajungea la mine sub forma unei muzici cantate prost sau, in orice caz, de niște amatori, trecand prin podeaua dormitorului meu – acel ping ping ping repetat al clapelor pe care elevii aflați cu un etaj mai jos, la pianul mătușii Robbie, invățau gamele cu dificultate și făcand multe greșeli. Familia mea locuia in South Shore, un cartier al orașului Chicago, intr‑o căsuță cochetă din cărămidă, care ii aparținea lui Robbie și soțului ei, Terry. Părinții mei inchiriaseră un apartament la etaj, iar Robbie și Terry locuiau la parter. Robbie era mătușa mamei și fusese pentru familia noastră un real ajutor de‑a lungul anilor, dar pentru mine era o persoană inspăimantătoare. Pretențioasă și sobră, ea dirija corul bisericii și era oficial profesoara de pian a cartierului. Purta pantofi comozi și o pereche de ochelari de citit pe un lănțișor in jurul gatului. Avea un zambet viclean, dar nu aprecia sarcasmul la fel de mult ca mama. O auzeam cateodată certandu‑și elevii că nu au exersat indeajuns sau apostrofandu‑i pe părinții lor pentru că i‑au adus tarziu la lecții.
„Somn ușor!“, se auzea ea in miezul zilei, cu același ton exasperat cu care altcineva ar fi exclamat: „Doamne Dumnezeule!“ Se pare că foarte puțini se ridicau la inălțimea preten țiilor lui Robbie.
Cu toate astea, sunetul produs de aceia care se chinuiau să invețe să cante la pian a devenit coloana sonoră a vieții noastre. Ping‑ping după‑amiezile, ping‑ping seara. Doamnele de la biserică veneau cateodată să repete imnuri. Sub indrumarea lui Robbie, copiii care luau lecții de pian nu aveau voie să studieze mai mult de un cantec odată. Din camera mea, ii auzeam cum, notă nesigură după notă nesigură, se străduiau să caștige aprobarea profesoarei lor și să treacă de la vreo melodioară pentru copii la „Cantecul de leagăn“ al lui Brahms, dar asta se intampla după multe incercări. Muzica nu era niciodată enervantă, dar se auzea tot timpul. Se strecura in sus, pe scara care despărțea apartamentul nostru de locuința lui Robbie. Intra pe ferestrele deschise in timpul verii, acompaniindu‑mi gandurile in timp ce mă jucam cu păpușile Barbie sau construiam mici regate din cuburi. Singurele pauze erau cand tata venea acasă din schimbul de dimineață de la stația de tratare a apei și dădea drumul la televizor, la vreun meci al echipei Chicago Cubs, cu sonorul atat de tare incat acoperea orice altceva.
Era sfarșitul anilor 1960, in cartierul South Side, din Chicago. Cubs nu era o echipă slabă, dar nu era nici grozavă. Stăteam in brațele tatei, in fotoliul lui, și il ascultam povestind despre cum jucau cei din Chicago Cubs și de ce Billy Williams, care locuia aproape de noi, după colț, pe Constance Avenue, lovea mai slab pe partea stangă. In afara terenurilor de baseball, America trecea printr‑o perioadă de schimbări majore și nesigure. Frații Kennedy fuseseră asasinați. Martin Luther King fusese ucis și el in balconul unei clădiri din Memphis, ducand la declanșarea unui val de revolte in toată țara, inclusiv la Chicago. Convenția Națională din 1968 a Par tidului Democrat a devenit sangeroasă, cand poliția a inter venit cu bastoane și gaze lacrimogene impotriva celor care protestau față de Războiul din Vietnam, in parcul Grant, la vreo 12 kilometri de casa noastră. Familiile de albi se mutau in masă din oraș in suburbii – atrase de promisiunea unor școli mai bune, de spațiul mai generos și probabil și de vecinătatea mai albă.
Insă nimic din toate acestea nu rezona cu mine. Eram doar un copil, o fetiță cu păpuși Barbie și cu cuburi, cu doi părinți și un frate mai mare care dormea in fiecare noapte la un metru de mine. Familia era lumea mea, centrul universului meu. Mama m‑a invățat să citesc devreme, ducandu‑mă la biblioteca publică, unde stătea cu mine in timp ce silabiseam cuvintele de pe cate o pagină. Tata mergea in fiecare zi la serviciu, imbrăcat in uniforma albastră a angajaților municipalității, dar seara ne arăta ce inseamnă să iubești jazzul și arta. In copilărie, făcuse cursuri la Institutul de Artă din Chicago, iar in liceu pictase și sculptase. In școală a fost un inotător și un boxer talentat, și ca adult urmărea cu pasiune orice sport televizat, de la golf profesionist la Liga Națională de Hochei. Ii plăcea să vadă cum fac performanță oamenii puternici. Cand fratele meu Craig a inceput să fie interesat de baschet, tata punea monede pe tocul ușii de la bucătărie, incurajandu‑l să sară după ele.
Tot ceea ce conta pentru mine se afla pe o rază de cinci cvartale – bunicii și verișorii mei, biserica din colț unde mergeam nu tocmai cu regularitate la școala de duminică, benzinăria unde mă trimitea mama uneori să‑i cumpăr un pachet de țigări și magazinul de băuturi, unde se vindea și paine feliată, bomboane ieftine și lapte. În nopțile fierbinți de vară, Craig și cu mine ațipeam ascultând uralele de la meciurile de softball care se jucau în parcul din apropiere, unde ziua ne cățăram pe aparatele de la locul de joacă sau ne fugăream cu alți copii.
Diferența de vârstă dintre mine și Craig este de aproape doi ani. El a moștenit ochii blânzi și optimismul tatălui meu, dar și calmul mamei mele. Noi doi am fost întotdeauna foarte apropiați, în parte datorită devotamentului constant și natural pe care el pare să‑l fi simțit încă de la început față de sora lui mai mică. Există o fotografie veche de familie, în care apărem toți patru pe o canapea, mama zâmbind cu mine în brațe, iar tata părând foarte serios și mândru în timp ce îl ține pe Craig. Suntem îmbrăcați pentru biserică sau poate pentru o nuntă. Eu aveam în jur de opt luni, o fețișoară dolofană, un scutec uriaș și o rochiță albă apretată; păream gata să alunec din brațele mamei și mă uitam fix în obiectiv, de parcă aș fi vrut să‑l mănânc. Lângă mine se află Craig, un gentleman în miniatură, cu papion și costum, având o mină foarte serioasă. Avea doi ani și deja întruchipa imaginea atenției și a responsabilității de frate mai mare – avea brațul întins spre mine, cu degetele strânse protector în jurul mânuței mele grăsulii.
DESPRE MICHELLE OBAMA
Michelle Obama a fost prima doamnă a Statelor Unite ale Americii din 2009 până în 2017. Absolventă a Universităţii Princeton şi a Facultăţii de Drept de la Harvard, doamna Obama şi-a început cariera ca avocat la Sidley&Austin, în Chicago, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soţ, Barack Obama. Mai târziu, a lucrat la primărie, la Universitatea din Chicago şi la Centrul Medical al Universităţii din Chicago. Doamna Obama a înfiinţat filiala din Chicago a organizaţiei Public Allies, care e specializată în instruirea tinerilor dornici să urmeze o carieră în serviciul public.
În prezent, soţii Obama trăiesc în Washington, DC, şi au două fiice, Malia şi Sasha.
Fragment în avanpremieră #21
EDITURA LITERA : Războiul spionilor de John le Carré a apărut la Editura Litera în colecția Buzz Books. În acest roman, maestrul ficțiunii de spionaj construiește o narațiune captivantă, cu trădări și atotprezenta amenințare a războiului nuclear.
DESPRE RĂZBOIUL SPIONILOR DE JOHN LE CARRÉ
Când Departamentul – intrat în umbră după război și ocupat numai cu bătălii birocratice – află un zvon despre amplasarea unei baze de rachete lângă frontiera vest-germană, aceasta pare șansa perfectă de a redobândi un loc important în arena informațiilor secrete. Războiul Rece este la apogeu, iar Departamentul ar da orice ca să participe activ.
Citește și: O carte pe zi: „Războiul spionilor” de John le Carre
Disperați după glorie și hotărâți să-i întreacă pe rivalii de la Circ, printre care se numără și George Smiley, conducătorii Departamentului îl trimit pe teren pe Fred Leiser, un fost colaborator, înarmat doar cu o instruire școlărească și amintirile sale din timpul războiului. Pe acel tărâm al tăcerii pline de înțelesuri care este Germania de Est comunistă, soarta lui Leiser nu-i mai aparține în exclusivitate, ci devine inseparabilă de cea a Departamentului.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE ANDREEA NĂSTASE
Zăpada acoperea aerodromul.
Venise din nord, prin pâclă, adusă de vântul nopții, mirosind a mare. Avea să rămână acolo toată iarna, într‑un strat subțire pe pământul cenușiu, un praf înghețat și fin; nu dezghețându‑se și înghețând, ci static, ca un an fără anotimpuri. Pâcla schimbătoare, ca fumul războiului, avea să plutească deasupra, înghițind acum un hangar, acum cabina radarului, acum mașinăriile; avea să le elibereze una câte una, golite de culoare, stârvuri negre pe fundalul unui deșert alb.
Era o scenă fără adâncime, fără relief și fără umbre. Pământul era una cu cerul; siluetele și clădirile erau înțepenite în ger precum cadavrele într‑un sloi de gheață.
Dincolo de aerodrom nu era nimic; nici o casă, nici un deal, nici un drum; nici măcar un gard sau un copac; doar cerul apăsând dunele, ceața curgătoare ce se ridica de pe țărmul noroios al Balticii. Undeva în interiorul uscatului se aflau munții.
Un grup de copii cu șepci de uniformă se adunaseră în spatele lungii ferestre de observație, sporovăind în germană. Unii purtau haine de schi. Taylor privea plictisit pe lângă ei, ținând un pahar în mâna înmănușată. Un băiat se întoarse și se uită la el, apoi roși și le spuse ceva în șoaptă colegilor săi. Tăcură cu toții.
Aruncă o privire la ceas descriind un arc larg cu brațul, în parte ca să‑și elibereze mâneca paltonului și în parte pentru că acesta era stilul lui: un militar, își dorea să spui, regiment bun, club bun, mutat de colo colo după toanele războiului.
Patru fără zece. Avionul avea o oră întârziere. În curând aveau să fie siliți să anunțe motivul la difuzoare. Se întrebă ce aveau să spună: întârziere din cauza ceții, poate; decolare întârziată. Probabil că nici nu știau – și cu siguranță n‑ar fi recunoscut – că aeronava se afla pe o traiectorie deviată cu două sute de mile, la sud de Rostock. Își goli paharul și se întoarse să se descotorosească de el. Trebuia să admită că unele băuturi străine, consumate în locul de proveniență, nu erau deloc rele. Pe teren, cu două ore de pierdut și minus zece grade de partea cealaltă a ferestrei, puteai s‑o duci mult mai rău decât bând niște Steinhäger. Intenționa să‑i îndemne să comande licoarea respectivă la clubul Alias când se întorcea. Avea să provoace ditamai agitația.
Difuzorul zumzăia; dintr‑odată urlă cacofonic, apoi tăcu și o luă de la capăt pe tonalitatea corectă. Copiii se holbau curioși la el. Întâi anunțul în finlandeză, după aceea în suedeză, acum în engleză. Compania Northern Air Services regreta întârzierea zborului charter doi‑nouă‑zero de la Düsseldorf. Nici o aluzie cu privire la ora aterizării, nici o aluzie cu privire la motivul întârzierii. Probabil că nu știau nici ei.
Taylor însă știa. Se întreba ce s‑ar fi întâmplat dacă s‑ar fi dus agale la tânăra drăguță din cabina cu pereți de sticlă și i‑ar fi zis: „Doi‑nouă‑zero mai întârzie un pic, draga mea, a fost deviat de la curs de vântul puternic de deasupra Balticii fix în direcția Hadesului“. Fata nu l‑ar fi crezut, bineînțeles, l‑ar fi luat drept un excentric. Ulterior și‑ar fi reconsiderat poziția. Și‑ar fi dat seama că era un tip neobișnuit, un tip special.
Se întuneca deja. Acum, pământul era mai deschis la culoare decât cerul; pistele curățate ieșeau în evidență din zăpadă ca niște filoane, pătate cu strălucirea chihlimbarie a luminilor de marcaj. În hangarele din apropiere, tuburile fluorescente confereau o paloare obosită oamenilor și avioanelor; sub el, scena din prim‑plan învie pentru un moment, cât fu luminată de un fascicul dinspre turnul de control. Un camion de pompieri plecase din fața atelierelor din stânga și se alăturase celor trei ambulanțe deja parcate lângă pista din mijloc. Își aprinseră simultan girofarurile albastre și, aliniate, se puseră pe așteptat emițând lumini de avertizare. Copiii arătau înspre ele vorbind surescitați.
Vocea fetei se auzi iarăși din difuzoare, nu trecuseră mai mult de câteva minute de la ultimul anunț. Din nou, copiii tăcură și ascultară atent. Sosirea zborului doi‑nouă‑zero se amâna cu încă cel puțin o oră. Mai multe informații urmau să fie oferite atunci când aveau să fie disponibile. În glasul fetei era ceva, la jumătatea drumului dintre surprindere și anxietate, ce păru să li se transmită celor șase oameni așezați în capătul opus al sălii de așteptare. O bătrână îi spuse ceva soțului ei, se ridică, își luă poșeta și se alătură grupului de copii. O vreme privi cu ochii mijiți în lumina slabă a amurgului. Negăsind nici o alinare acolo, se întoarse spre Taylor și‑i spuse în engleză:
– Ce s‑a întâmplat cu avionul de la Düsseldorf?
Vocea ei avea tonul gutural, indignat specific olandezilor.
Taylor clătină din cap.
– Probabil că zăpada e de vină, îi răspunse.
Era un tip energic, lucru firesc având în vedere alura lui militărească.
Împinse ușa batantă și coborî în sala de la parter. Lângă intrarea principală recunoscu fanionul galben al companiei Northern Air Services. Fata de la ghișeu era foarte drăguță.
– Care‑i treaba cu zborul de la Düsseldorf?
Stilul lui emana încredere; le impresiona pe toate fetițele prietenilor săi. Ea zâmbi și dădu din umeri.
– Presupun că e din cauza zăpezii. Toamna avem adeseori întârzieri.
– De ce nu‑l întrebi pe șeful dumitale? sugeră el arătând din cap spre telefonul din fața ei.
– O să anunțe în difuzoare de îndată ce știu ceva.
– Cine‑i la butoane?
– Poftim?
– Cine‑i șeful, comandantul?
– Domnul căpitan Lansen.
– E ceva de capul lui?
Fata era șocată.
– Domnul căpitan Lansen este un pilot foarte experimentat.
Taylor o măsură cu privirea și rânji:
– Oricum, e un pilot foarte norocos, draga mea.
Se spunea că bătrânul Taylor știa o mulțime de chestii. O spuneau la Alias, în serile de vineri.
Lansen. Era ciudat să audă un nume rostit așa, direct. În echipa lor pur și simplu n‑o făceau niciodată. Preferau perifrazele, numele de cod, orice în afară de original: Archie boy, amicul nostru zburător, prietenul din nord, flăcăul care face poze; foloseau chiar și adunătura întortocheată de cifre și litere prin care era cunoscut pe hârtie; dar niciodată, în nici o împrejurare, numele adevărat.
Recenzie : Tweet Cute
O comedie romantică irezistibilă, un roman de debut despre riscurile pe care ni le asumăm, drumurile pe care ne duce viața și despre cum dragostea se poate afla în cu totul altă parte decât te-ai fi așteptat. S-o cunoaștem pe Pepper, căpitanul echipei de natație, o perfecționistă înrăită și suprasolicitată. Poate că familia ei se destramă, dar afacerea lor cu fast-food bubuie – în mare parte datorită lui Pepper, care abia reușește să-și pună ordine în viața reală, în timp ce administrează în taină contul masiv al companiei familiei ei, Big League Burger. Intră în scenă Jack, clovnul clasei și ghimpele permanent din coasta lui Pepper. Când nu încearcă să scape din umbra geamănului său extrem de popular, este ocupat să lucreze în magazinul de delicatese al familiei. Poate că relația lui cu afacerea de care îi depinde viitorul lui nu e întotdeauna perfectă, dar când Big League Burger îi fură rețeta de sandviș cu brânză la grătar, inventată de bunica lui, ar face orice să-i distrugă, înarmat cu un arsenal de tweeturi. Când vine vorba de dragoste și brânză, totul e permis – asta până când certurile între Jack și Pepper se transformă într-un război viral pe Twitter. Pe negândite, în vreme ce sunt ocupați să se războiască cu meme sarcastice și contre pe Twitter, se îndrăgostesc unul de celălalt în viața de zi cu zi – discutând pe o aplicație de chat anonimă făcută de Jack.
Am senzația că-mi ocupă prea mult spațiu în creier, să încerc să mă conving că locul meu e acolo, dar când vorbesc cu Mierla nu trebuie niciodată să fac saltul de la un Jack la celălalt. Sunt eu, pur și simplu.
Tweet Cute! A fost o lectură foarte drăguță, da, mi-a plăcut destul de mult, aveam nevoie de o asemenea lectură, voiam o pauză de la fantasy. Totul începe de la o rețetă furată, dar e mai mult de atât, toata faza are legătură cu părinții celor doi protagoniști, vai dar ce mi-a plăcut ,, războiul” de pe twitter. Atenție! O să urmeze câteva spoilere! Emma Lord mi-a oferit o lectură perfectă pentru ultimele zile de vară, iar titlul este foarte cute!
Dacă n-ar fi fost așa de mâncăcioși veritabili, ea și tata n-ar fi deschis niciodată Big League Burger. Câteodată. am senzația că n-a trecut mult de când stăteam pe veranda vechiului apartament din Nashville, cu Paige, în timp ce tata făcea calcule și trimitea e-mailuri către furnizori, iar mama scria liste inepuizabile de combinații dubioase rău de milkshake-uri, citindu-ni-le pentru aprobare.
Jack și Pepper sunt colegi de liceu, cei doi sunt la un liceu elitist, competitiv, Jack se pricepe la aplicații web, iar una dintre ele devine un suport pentru toți colegi lui, o aplicație care le oferă și o identitate secretă, așa încep cei doi să vorbească, dar faza e că ei nu știu cine e cine. Dar, doamne ce haioase au fost anumite faze, schimbul lor de replici a fost delicios, doamne și ce poftă de dulce mi-a produs Pepper și rețetele ei, doamne, Pepper te rog vino și pe la mine! Pepper și sora ei, Page au și un blog cu rețete inedite, doamne ce aș vrea să le gust, doamne cu reacționa Jack la ele, așa aș fi făcut și eu, Pepper e genială. Și Jack este talentat în felul lui, el se luptă cu geamănul lui, Ethan, care pare a fi copilul perfect, iar Pepper vrea să fie perfectă pentru orașul în care trăiește de câțiva ani. Iar bunica Belly este super tare, o ador pe femeia aceea! În schimb m-a cam enervat mama lui Pepper, a avut niște faze…
Adevărul e că am sentimentul mult prea acut că o dezamăgesc. Că-mi dezamăgesc ambii părinți. Ca și cum se bazează pe mine să fiu puștiul care să țină totul pe linia de plutire, puștiul care rămâne locului. Sunt aproape ușurat că mama mi-a luat telefonul înainte să trebuiască să găsesc un răspuns pentru Mierlă – problema nu se rezumă, atât de mult, la ce vreau să devin, ci dacă pot să devin ce vreau fără să fac rău cuiva pe parcurs.
Mi-e dor. Mi-e dor de tranziția dintre asta sunt eu când sunt în centrul orașului și asta sunt eu când sunt acasă și asta sunt eu când mă duc la restaurant. originalul Big League Burger, care era la o aruncătură de băț de studiourile de muzică și editurile aliniate pe Muzic Row. Mi-e dor de momentele alea când aveam luxul de a mă pregăti pentru ceva și când știam unde mi-e locul.
Deși totul pare inocent la început, schimbul de replici de pe twitter escaladează, iar cei doi încep să aibă și probleme personale, Jack și Pepper se împrietenesc pe parcurs, sunt multe în joc. Nimic nu e perfect, iar anumite secrete sunt scoase la iveală. Situația asta afectează și afacerile, deja devine prea mult, iar cei adolescenți își dau seama că acest schimb de replici trebuie să se termine până să nu se transforme în ceva catastrofal, dar uneori planurile sunt date peste cap. Off și i-am adorat pe cei doi, mă bucur că au parte de un happy-end, dar s-au întâmplate multe până la acel final, din cauza acelui scandal, anumite personaje și-au găsit calea, s-au redescoperit, și-au dat seama de anumite greșeli. Au fost și faze amuzante, această carte mi-a adus aminte de romanele chicklit de la editura Polirom.
– Dacă asta te ajută să…vezi lucrurile în perspectivă, cât de cât. Poate că amândoi trebuie să înțelegeți că sunteți buni la chestii diferite și să încetați să mai suferiți pentru ce nu puteți face foarte bine.
Mulțumesc Libris pentru acest volum! Mi-a plăcut și vi-l recomand. Ați citit această carte? Cum vi s-a părut?
The Sagittarius's Books 