Fragment în avanpremieră #33

EDITURA NEMIRA : Pe vremuri, Aaron Stein credea că toate cărțile sunt de-a dreptul magice. Acum însă, deși își petrece mai tot timpul în librăria părinților, singura pe care suportă s-o răsfoiască este una despre dispariția dinozaurilor. Căci e copleșit de tristețe…
A rămas doar cu tatăl său, într-o librărie dărăpănată dintr-un orășel unde nimeni nu pare să mai citească. De aceea, când se ivește ocazia să vândă afacerea părinților, i se pare că toate problemele lui vor lua sfârșit.
Numai că Aaron nu se aștepta ca oamenii să se mobilizeze pentru a încerca să salveze librăria de la dispariție. Nu se aștepta să aibă atâția prieteni! Și cu atât mai puțin se aștepta ca în viața lui să apară Hannah, o tânără frumoasă și plină de curaj.
Oare va reuși Aaron, cu ajutorul tuturor, să se împace cu pierderile trecutului și să înțeleagă pe deplin cine este și cine vrea să devină?


Citește un fragment în avanpremieră și cunoaște-l pe Aaron în cel mai nou roman young adult de la Gayle FormanSuntem inevitabili.


Se spune că dinozaurilor le-a luat treizeci și trei de mii de ani să moară. Treizeci și trei de milenii din momentul în care asteroidul a lovit peninsula Yucatán și până în ziua în care ultimul dintre dinozauri a îngenuncheat, înfometat, înghețat și otrăvit de gazele toxice.
Din perspectivă universală, treizeci și trei de mii de ani nu înseamnă mult. E doar o clipită. Dar tot treizeci și trei de mii de ani rămân. Aproape două milioane de zile de luni. Nu-i o nimica toată.
Îmi tot pun niște întrebări. Oare ei au știut? Oare bieții T-Rex au simțit impactul cu asteroidul care a cutremurat pământul și au ridicat privirea spunându-și: „La naiba! Mi-a sunat ceasul?“ Să fi observat Camarasaurus, care trăia la mii de kilometri distanță de zona de impact, că soarele se întunecă
din pricina cenușii și să fi înțeles că zilele-i erau numărate? Să se fi întrebat Triceratops de ce, dintr-odată, aerul miroase altfel, fără să știe că e vorba despre gazele otrăvitoare eliberate de o explozie echivalentă cu zece miliarde de bombe atomice (nu că bombele atomice ar fi fost inventate pe atunci)? Cât de departe să fi înaintat în acei treizeci și trei de mii de ani până să înțeleagă că dispariția nu-i pândea, ci se întâmplase deja?
Cartea pe care o citesc, The Rise and Fall of the Dinosaurs, de Steve Brusatte, pe care am descoperit-o, rătăcită printer atlase, cu câteva luni în urmă, ne spune multe despre cum era viața dinozaurilor. Însă nu ne dezvăluie ce gândeau spre sfârșitul existenței lor. Cred că poți să emiți ipoteze în legătură cu o mulțime de lucruri atunci când vine vorba despre niște creaturi care au trăit acum șaizeci de milioane de ani. Gândurile privind propria dispariție, precum și multe alte mistere, le-au luat cu ei în mormânt.

Informație: dinozaurii încă există. Iată cum arată! Un tată și un fiu, într-o librărie veche, aflată în pragul colapsului, care petrec zile lungi și fără noimă consumând cuvinte pe care aici nu le mai cumpără nimeni. Tatăl, Ira, stă și citește la locul lui obișnuit, un scaun tapițat, rupt, uzat după atâția ani de folosire, așezat în secțiunea cu hărți, lângă fereastra acum deloc impresionantă, ținând cont de crăpătura în formă de fulger, în stil Harry Potter, care o traversează, coborând în lateral. Fiul – adică eu, Aaron – stă prăbușit pe un taburet de lângă o casă de marcat înfometată, citind obsesiv despre dinozauri. De pe rafturile magazinului, odinioară ordonate și îngrijite, cărțile se revarsă, întruchipând niște soldați într-un război demult pierdut. Avem mai multe volume acum decât atunci când librăria funcționa, fiindcă, ori de câte ori Ira vede o carte la gunoi sau în pubela pentru reciclat ori pe marginea străzii, o salvează și o aduce acasă. Suntem un magazin ticsit de obiecte abandonate.
În dimineața în care începe povestea noastră, Ira și cu mine stăm la locurile noastre obișnuite, citind aceleași cărți dintotdeauna, când un vaiet înspăimântător cutremură magazinul. Sună ca un corn de ceață, doar că ne aflăm în Munții Cascadelor, în statul Washington, la vreo sută șaizeci de kilometri
depărtare de ocean, de nave și de cornurile de ceață.
Ira sare de pe scaun, cu ochii larg deschiși, cuprins de panică.
— Ce-a fost asta?
— Nu știu…
Vocea îmi este acoperită de un pocnet ascuțit, urmat de sunetul jalnic al cărților care se prăbușesc ca o avalanșă pe podea. Unul dintre cele mai mari rafturi s-a rupt în două fix de la jumătate, asemenea castanului din Jane Eyre. Și oricine a citit Jane Eyre știe ce prevestește asta.
Ira se avântă într-acolo, îngenunchează și, deznădăjduit, se apleacă peste soldații căzuți, de parcă el ar fi generalul care i-a condus la pieire. Doar că nu e așa. Nu e vina lui. Nimic din toate astea nu e din vina lui.
— Mă ocup eu, îi spun cu glasul șoptit pe care am învățat să-l folosesc atunci când devine agitat.
Îl conduc înapoi la scaun, iau pătura grea și îl învelesc cu ea.
Pun pe foc ceainicul și îi fac un ceai de mușețel.
— Dar cărțile…

Vocea lui Ira e profundă, parcă îndoliată, ca și cum cărțile ar fi niște făpturi care trăiesc și respiră. Și, pentru el, chiar sunt. După părerea lui, cărțile sunt adevărate miracole.


„Douăzeci și șase de litere“, obișnuia să-mi spună, pe când stăteam în poala lui și mă uitam la cărți ilustrate despre pui de bursuc sau omizi înfometate, iar el citea o biografie a lui LBJ1 sau un volum de poezie de Matthea Harvey. „Douăzeci și șase de litere și câteva semne de punctuație și obții o infinitate de cuvinte într-o infinitate de lumi.“ Arăta spre cartea mea, spre cartea lui, spre toate cărțile din magazin. „Cum să nu fie un miracol?“
— Nu-ți face griji, îl liniștesc acum, ducându-mă să adun talmeș-balmeșul de pe podea. Cărțile vor fi în siguranță.
Însă cărțile nu vor fi în siguranță. Până și ele par să înțeleagă, împrăștiate pe jos, deschise, cu cotoarele rupte și supracopertele atârnând, după ce și-au pierdut mirosul de hârtie proaspătă, importanța și demnitatea. Răsfoiesc un vechi ghid turistic al Toscanei aflat pe podea, oprindu-mă
la pagina de prezentare a unei pensiuni italiene, răpusă probabil de Airbnb. Apoi iau o carte de bucate și netezesc imaginea aproape pornografică a unei rețete de sufleu cu brânză la care nu se mai uită nimeni acum, când există site-ul Epicurious.

Cărțile sunt orfane, dar sunt orfanele noastre, așa că le stivuiesc într-un colț cu grija și cu tandrețea pe care o merită.


Spre deosebire de fratele meu, Sandy, căruia nu i-a păsat nicicând de cărți, însă a dat gata primul roman pentru tinerii cititori înainte să intre la grădiniță, eu, care râvneam cu disperare cheile de la castelul lui Ira, am învățat cu greu să citesc. Cuvintele îmi dansau pe pagină și nu reușeam să-mi amintesc diversele reguli despre modul în care un „e“ final ajută vocala să-și rostească propriul nume. Profesorii se întâlneau cu Ira și cu mama și discutau despre întârzieri și intervenții. Mama era îngrijorată, însă nu și Ira. „Se va întâmpla când va fi 1 Lyndon B. Johnson (1908–1973) a fost cel de-al 36-lea președinte al Statelor Unite ale Americii, în perioada 1963–1969 (n. tr.). să se întâmple.“ Dar cu fiecare zi în care nu se întâmpla, simțeam că mi se refuză un miracol.
Spre sfârșitul clasei a treia, am luat din coșul de la școală o carte, nu unul din volumele acelea enervante, pentru copii mici, cu care mă trimiteau acasă în rucsac, ci un roman cartonat, cu poza unui leu blând și impunător, care părea că-mi face semne. L-am deschis la prima pagină și am citit: „Au fost odată patru copii pe nume Peter, Susan, Edmund și Lucy.“ Și cu asta lumea mea s-a schimbat.
Ira îmi citise dinainte să mă nasc, dar nu semăna nici pe departe cu cititul de unul singur, la fel cum a fi pasager într-o mașină nu se compară cu a fi tu însuți șoferul. De atunci, am condus întruna, din Narnia până la Hogwarts și Tărâmul de Mijloc, din Nigeria în Tasmania și până la Luminile Nordului din Norvegia. Toate acele lumi, cuprinse în doar douăzeci și șase de litere. Sincer vorbind, mă gândeam că Ira minimalizase minunea.
Dar gata. Zilele astea, singura carte pe care o mai înghit este The Rise and Fall of the Dinosaurs. În afară de ea, nu suport să mă mai uit la vreun volum fără să mă gândesc la tot ce am pierdut și la tot ce pierdem în continuare. Poate că de aceea, noaptea, în liniștea dormitorului meu, îmi imaginez magazinul în flăcări. Tânjesc să aud sunetul hârtiei care se aprinde. Îmi imaginez căldura focului în timp ce cărțile, hainele și amintirile noastre sunt incinerate. Discurile lui Sandy se topesc într-un râu de vinil. Când focul se stinge, vinilul se solidifică, păstrând captive în el bucăți din viețile noastre. Fosile pe care generațiile viitoare le vor studia, încercând să-i înțeleagă pe cei ce au trăit aici odinioară și modul în care au dispărut.
— Și cu raftul cum rămâne? întreabă Ira.
Raftul e distrus. Considerați-l o metaforă pentru întregul magazin. Pentru viețile noastre. Dar Ira se încruntă îngrijorat, de parcă raftul rupt îi provoacă o suferință fizică. Ceea ce probabil că se întâmplă. Iar când ceva îl rănește pe Ira, mă rănește și pe mine. Motiv pentru care-i spun că vom lua unul nou.
Și așa începe totul.

Fragment în avanpremieră #32

EDITURA NEMIRA : Minnie s-a născut de Anul Nou și, dintr-o nedreptate cu care nu s-a împăcat niciodată, nu a câștigat marele premiu ce li se oferea nou-născuților. De atunci și până la viața adultă, se simte urmărită de acest ghinion: fără relații prea grozave, cu o afacere pusă de butuci, pentru Minnie, fiecare Revelion e mai degrabă un chin decât o petrecere.

Iar faptul că se tot intersectează cu cel care a cășitgat premiul în locul ei, cu atât de mulți ani în urmă, faptul că el e un businessman de succes, carismatic, trăind o viață de vis, nu ajută deloc la antipatia față de el.

Dar dacă e altceva decât antipatie la obsesia ei pentru el?

Citește un fragment în avanpremieră și cunoaște-o pe Minnie din romanul perfect pentru iarnă: Anul viitor pe vremea asta, de Sophie Cousens.


La Night Jam era plin. Muzica asurzitoare vibra în club și pereții erau lipicioși din cauza transpirației și a alcoolului. Minnie îl ținea strâns de mână pe Greg în timp ce treceau prin mulțimea din apropierea ușii.

— N‑o să ajungem niciodată la bar! i‑a strigat Greg.

— Ce?! a sărit și Minnie, încercând să acopere basul puternic.

— N‑o să reușim să luăm ceva de băut înainte de miezul nopții. Nici măcar nu știu unde e petrecerea lui Lucy, i‑a spus Greg.

A arătat în sus, indicându‑i că ar trebui să încerce să‑și facă loc pe scări, spre terasa de la mezanin. Minnie s‑a uitat la ceas – mai erau zece minute până la miezul nopții.Tot ce se întâmplase până atunci nu făcuse decât să îi întărească ura pe care o simțea pentru revelion. De ce n‑a stat ea acasă, să se culce devreme? Pe urmă și‑a amintit că i se tăiase căldura – ieșise ca să se încălzească. Iar Greg fusese atât de hotărât să se ducă la petrecerea colegei lui de serviciu! Pur și simplu, ar fi simțit că e o iubită jalnică, dacă l‑ar fi lăsat să se ducă singur.

Minnie a îngăduit să fie trasă prin mulțimea de trupuri care trepidau. În cele din urmă, au ieșit din mulțime și au pășit în aerul rece al nopții, unde basul bubuitor din club era la un nivel mai rezonabil de decibeli.

— Fii atent! a spus Greg, împingând la o parte un bețiv.

S‑a uitat urât la bărbat, încercând să‑l facă să observe că vărsase berea pe cineva, dar insul era mult prea beat ca să‑i mai pese.

— Ți‑am zis cum e să‑ți petreci revelionul cu mine! a spus Minnie.

— Nu vrei să termini odată cu prostiile astea despre așa‑zisul tău ghinion? i‑a zis Greg, clătinând din cap.

— Serios, e‑o chestie reală, chiar mi se‑ntâmplă chestii urâte de Anul Nou. Nu m‑ar surprinde dac‑ar lua foc clădirea asta până dimineață. Sau, eventual, dac‑ar ateriza un mic asteroid exact în locul în care stau.

— Nu cred c‑avem o noapte groaznică pentru că ești tu ghinionistă; cred c‑avem o noapte groaznică pentru că ne‑ai târât la cină acasă la ciudatul de Alan, în partea cealaltă a galaxiei. Acum ajungem la o petrecere cu două secunde înainte de miezul nopții, când toată lumea e dopată cu suc și… Alo, Echipa Stelară?

Greg și‑a ridicat un deget la ureche, oprindu‑se să asculte o transmisiune imaginară.

— Echipa de Control spune că nici măcar nu suntem la petrecerea la care trebuia s‑ajungem.

— Cer permisiunea de a anula misiunea? a întrebat Minnie cu speranță.

— Permisiune neacordată, a spus Greg.

Minnie și Greg sunt împreună de cinci luni. S‑au întâlnit la un marș din fața primăriei, când protestau împotriva lipsei de locuințe ieftine în Londra. Greg era jurnalistul care se ocupa de subiect, iar Minnie era acolo pentru a o susține pe doamna Melvin, cea care îi livra mâncare de când își începuse afacerea. Minnie și prietena ei Leila făcuseră o pancartă pentru marș, pe care scria: HOUSING IS A HUMAN RIGHT („Să ai o casă e un drept fundamental“), dar folosiseră prea multă vopsea la primul „H“, așa că semănase puțin cu un „M“) în timpul marșului. Minnie, Leila și doamna Melvin s‑au trezit lângă un grup de persoane îmbrăcate ca niște pisici mari și care purtau monoclu și joben. Una purta un tricou pe care scria: SPUNE NU PISICILOR GRASE! Greg a dat fuga la ei să facă o fotografie cu pancarta lui Minnie, având în fundal pisicile grase. A clătinat din cap, râzând, și a continuat să facă fotografii.

— De ce râzi? i‑a strigat Minnie supărată.

— Poate că pisicile sunt așa de grase fiindcă au mâncat atâția șoareci? a întrebat‑o Greg, arătând spre pancarta ei.

Leila s‑a uitat și a izbucnit în râs. Minnie și‑a dat ochii peste cap.

— Nu scrie mouse, „șoarece“, a spus ea, cu mâna proptită ferm în șold.

— Ba chiar pare că scrie mouse, Minnie! a spus Leila.

— Minnie Mouse, fotografia asta va fi de prima pagină, a spus Greg cu un zâmbet mucalit.

— Ai face bine să n‑o publici acolo, a spus Minnie, încercând să nu râdă în timp ce îl fugărea pe stradă, lovindu‑l cu pancarta ei în joacă.

Lui Minnie îi plăceau bărbații care o făceau să râdă. A fost atrasă in‑ stantaneu de sarcasmul și de fața lui prelungă. Avea o barbă frumos îngrijită și niște ochelari deosebiți, cu rame negre. După ce au început să se întâlnească, Minnie a descoperit că lui Greg îi plăcea să inventeze titluri de primă pagină, și nu doar pentru muncă – îi plăcea să pună un titlu pentru toate acțiunile ei. Când Minnie s‑a împiedicat de scară, el a spus: „O tipă mișto se împiedică pe scară! În prezent, scara își caută avocat; sunt șanse mari să piardă!“ Sau, când ea a luat ultima banană din fructiera lui, a spus cu o tărăgăneală tipic americană: „Crima din fructieră rămâne ne‑ rezolvată: oare fructele interzise sunt cele mai dulci? A nimerit ca nuca‑n perete? Sau a fost doar ceva de genul: strugurii sunt acri?“ Jocurile de cuvinte erau pasiunea lui. Însă, în seara asta, Greg nu făcea nicio glumă.

— Uite, stai aici, i‑a spus cu un oftat, uitându‑se prin balcon. Intru înapoi și încerc să găsesc sala aia privată.

— OK, bine. Dacă aterizează un asteroid în lipsa ta, la revedere, ți‑am spus doar că așa va fi. Și un an nou fericit! a adăugat Minnie, încercând să pară veselă.

După ce Greg a plecat, s‑a întors să admire Londra și a trecut‑o un fior. Orașul îți dădea o senzație de liniște care contrasta puternic cu atmo‑ sfera din club. Clădirile erau scăldate de lumina argintie a lunii și cerul nopții era nemișcat și fără nori. Minnie și‑ar fi dorit să se poată transporta în vârful unui alt zgârie‑nori, doar ca să se întindă pe acoperișul plat și să se uite la stele, fără să fie deranjată de oameni.

10

— Zece, nouă, opt…

Oamenii începuseră numărătoarea inversă.

— Șapte, șase, cinci…

Minnie s‑a uitat la toate perechile acelea care se apropiau în așteptarea sărutului de la miezul nopții. Era bucuroasă că Greg nu era aici să o sărute. Niciodată nu pricepuse de ce sfârșitul anului trebuie să fie marcat de convenția aceea ridicolă conform căreia toată lumea trebuie să‑și lipească buzele la unison. Oamenii care se comportă precum lemingii, făcând ce face turma.

— Patru, trei, doi, unu, la mulți ani!

O explozie de artificii a erupt pe cer, luminând orașul sub o ploaie de scântei multicolore. Răbufniri uriașe de energie au aprins întunericul și universuri miniaturale s‑au născut din lumină doar ca să ajungă la extincție câteva momente mai târziu. Minnie se minuna de tot efortul care se făcuse pentru un spectacol de lumini atât de trecător. Clădirile orașului, jos, păreau nemișcate și maiestuoase, indiferente la activitatea frenetică de sus. Pe balconul clubului, focurile de artificii aruncau umbre urâte pe fețele abulice ale oamenilor beți care se legănau și se mișcau prin mulțime.

Lumina se reflecta în colțurile lui murdare, pline de mucuri de țigară și de pahare de plastic aruncate pe jos. Niște fete care pășeau împleticit pe tocuri au dat peste ea, iar Minnie a trebuit să se prindă de balustradă ca să‑și păstreze echilibrul.

— La mulți ani mie, și‑a spus ea încet.

Foto: Pexels.

Apoi a simțit ceva cald și ud, când una dintre fete a vomitat pe spatele ei.

Când Greg s‑a întors, mulțimea de pe terasă se rărise, iar Minnie stătea pe jos, lângă balustradă, și îl aștepta.

— Cu ce ești îmbrăcată? Unde ți‑e bluza? a întrebat‑o Greg.

Minnie își băgase în geantă bluza udă și acum era îmbrăcată doar cu o vestă cenușie, cu șnururi ca niște spaghete.

— Cineva a vomat pe bluza mea, a spus ea, strângându‑și brațele în jurul trupului.

— Vai de mine! Păi, e destul de indecent.

Greg a făcut mâna pâlnie la gură, ca și cum ar fi avut un microfon.

— Prognoza meteo – vine o furtună de cupa D.

— Ei, fie asta, fie croitorie de tip vomă, a spus Minnie, trăgându‑se jenată de vestă.

Niciodată nu‑și imaginase că avea să poarte o ținută atât de sumară în public. Se simțea foarte expusă.

— Ai găsit petrecerea sau nu?

Greg a dat din cap. A condus‑o înapoi prin club, au urcat pe o altă scară și au intrat pe o ușă dublă, tapisată cu catifea roșie și păzită de doi gardieni chelioși.

— Am fost aici acum un minut – am venit pentru petrecerea aniversară, le‑a explicat Greg.

Gardianul le‑a făcut semn să intre, aruncând o privire spre sânii lui Minnie, când au trecut pe lângă el. Minnie și‑a încrucișat brațele pe piept. Petrecerea din spatele ușii de catifea roșie era tot ce nu fusese petrecerea din cealaltă cameră: muzica era la volum normal, oamenii păreau frumos și sofisticat îmbrăcați, chelnerii umpleau paharele cu șampanie și nimeni nu vomita. Peretele exterior al sălii, curbat, era din sticlă și îți oferea o priveliște incredibilă asupra Londrei, la 180 de grade. Minnie s‑a simțit imediat intimidată. Asta era petrecerea unui om bogat, o petrecere cu ținută formală – nu avea cum să fie mai inadecvată. Minnie gătise pentru destui oameni bogați ca să știe cum reacționează în fața unor oameni ca ea; o privesc de sus sau, mai rău, se uită prin ea. Dacă ar fi purtat armura potrivită, ar fi putut să facă impresia cuiva căruia nu‑i pasă, dar cu vesta ei prăpădită n‑avea cum.

Fragment în avanpremieră #31

EDITURA NEMIRA : Jane are un trecut problematic, dar când îl întâlnește pe Eddie și acesta îi propune să fie partenera lui și să ducă o viață de vis alături de el, destinul pare că o duce, în sfârșit, pe un făgaș mai bun.

Însă și Eddie trăiește sub umbra moțtii fostei sale soții, Bea, o umbră care se va întinde, ca un tentacul și asupra lui Jane pe măsură ce încearcă să se acomodeze la noua ei casă.

Descoperiți în romanul Soția de la etaj un triunghi amoros bolnăvicios, o anti-eroină convingătoare și o soție care… nu vrea să rămână moartă.

Fragment în avanpremieră

Lângă mine, Eddie oftează și își întinde picioarele cât sunt de lungi.

Arată foarte bine în seara asta. Îmi amintesc că era cam neîngrijit când l‑am cunoscut și apreciez cât de mult s‑a cizelat în ultimele luni. Simt un fior mic de satisfacție. Eu am făcut asta, mă gândesc. L‑am făcut fericit. E așa numai datorită mie.

Și, curând, voi fi soția lui. Îmi vine în minte rochia de mireasă pe care am văzut‑o azi și voalul din vitrină pe care dorisem așa de mult să‑l așez pe cap.

— Cred că ar trebui să fugim în lume.

Nu conștientizez că vorbesc decât atunci când vorbele îmi ies pe gură, dar apoi îmi dau seama că nu vreau să le retrag. Eddie se oprește cu berea aproape de buze. Ia totuși o gură din ea, înghite și coboară brațul înainte de a mă privi ca să‑mi spună:

— Nu trebuie să facem nimic din ce nu vrei să facem.

— Eu… ideea e că n‑am o familie mare, îi explic. Și abia dacă știu pe cineva în Birmingham, iar pe cei pe care‑i cunosc, clar nu mi‑i doresc la nunta noastră.

Eddie zâmbește compătimitor, ridicând din sprâncene.

— Nici eu nu‑l vreau pe măgarul ăla de John la nunta noastră.

Se întinde spre mine, îmi ia mâna și degetul lui mare începe să deseneze cercuri în palma mea.

— Janie, doar un cuvânt din partea ta și mâine mergem la starea civilă și ne căsătorim. Sau mergem la lac. La naiba, plecăm în Tennessee, dacă vrei, și închiriem o cabană montană din aia grețos de romantică. Cred că au capele pentru nunți de tip drive‑through chiar și în Gatlinburg.

Zâmbesc, dar nu zic nimic, ignorând golurile bizare din stomac, pe care le simt la ideea de a mă mărita cu un bărbat ca Eddie, dar de a avea o nuntă cum numai fetele ca mine primesc. Ieftină, rapidă, kitsch. Când i‑am sugerat să fugim în lume, mi‑am imaginat jurăminte rostite pe o plajă cu nisip alb, o noapte a nunții intimă, într‑un pat mare, cu o plasă fină împotriva țânțarilor. Nu m‑am gândit să oprim lângă o fereastră de parcă am cumpăra niște  cartofi prăjiți, pentru ca mai apoi să ne ducem la un motel cu parcare gratuită și reclamă luminată cu neon.

Totuși, știu în mod cert că nu mă pot mărita aici. Nu am cum să merg, purtând o rochie splendidă, pe culoarul dintre bănci, într‑o biserică mare, și să le văd pe de‑alde Caroline și Campbell, prietenele lui Bea, comparându‑mă cu ea.

Duc în casă sticlele goale de bere. Când trag ușa glisantă, aud un sunet undeva, deasupra mea. Încremenesc în prag, cu atenția îndreptată spre tavan, așteptând.

Un duduit înfundat, apoi încă unul și încă unul.

Închid ușa după mine și arunc o privire în spate, spre Eddie. Încă stă pe scaun, cu mâinile la ceafă acum, cu fața spre cerul întunecat. Mai fac câțiva pași mici.

Sunetele sunt ritmice acum, un buf buf buf constant, ca bătaia unei inimi.

Mă gândesc la povestea pe care ne‑au pus s‑o citim în timpul gimnaziului, cea cu bărbatul îngropat sub podea, în care criminalul credea că încă poate auzi inima bătrânului și, pentru o clipă îngrozitoare, creierul meu o invocă pe Bea.

Apoi, sunetul se oprește.

Stau așa, practic ținându‑mi respirația, iar sticla de bere goală îmi atârnă între degete, în timp ce eu aștept.

Trei ciocănituri puternice în ușa principală mă sperie în asemenea hal, că scap una dintre sticle și aceasta se sparge pe podea. Scot un sunet ciudat, ceva între un țipăt și un geamăt. Sunetul vine de la ușa casei, nu de sus. Cineva bate la ușă.

— Jane?

Îl văd pe Eddie prin ușa glisantă transparentă. M‑a strigat fără nicio bănuială, peste umăr, abia întorcându‑și capul spre mine. Mă încrunt, uitându‑mă la ceafa lui și la părul ciufulit și perfect.

— Nu‑i nimic, îi strig. E cineva la ușă.

Urmează un alt ciocănit exact când ajung în vestibul și, când deschid, dau cu ochii de o femeie. Poartă pantaloni și cămașă albastră, iar la centură are prinsă o insignă. E polițistă.

Inima îmi bate atât de tare, încât am senzația că observă și ea. Duc mâna la baza gâtului, brusc extrem de recunoscătoare că am inelul cu smarald și cu diamante pe deget, ca să îi transmit că nu sunt o oarecare.

Îmi zic în sinea mea că nu am niciun motiv să mă tem. Femeia care stă pe verandă nu o vede în mine pe fata care am fost și nu știe ce lucruri am făcut. Nu mă privește bănuitor, nu are nici ochii mijiți, nici buzele strânse. Vede doar o femeie care aparține acestei case, o femeie care poartă Ann Taylor și bijuterii reale, o femeie al cărei păr blond spălăcit nu e prins într‑o coadă nepieptănată, o femeie care e machiată cu produse scumpe, ce o fac să pară că nu e machiată deloc.

Asta vede ea – pe viitoarea doamnă Jane Rochester. Însă corpul meu pare să nu înțeleagă ideea. Inima îmi bubuie în piept, stomacul mi se întoarce pe dos, genunchii mi se înmoaie.

— Bună seara !

Îmi zâmbește și‑mi întinde mâna.

— Sunt detectiv Laurent, iertați‑mă că v‑am întrerupt cina.

Are palma caldă și cu bătături. I‑o scutur, dar mâna mea stângă rămâne lipită de baza gâtului.

— Nu eram la masă.

Mă gândesc la Emily și la Campbell. La felul în care s‑ar purta cu un detectiv apărut în pragul lor, într‑o seară de primăvară.

— S‑a întâmplat ceva? întreb, încruntându‑mă îngrijorată, dar și confuză.

Un ofițer de poliție care ar veni acasă la ele le‑ar provoca o oarecare confuzie, în definitiv. Nu din motive personale, fiindcă, bineînțeles, ele nu ar fi greșit cu nimic. În Thornfield Estates, nimeni nu se teme de poliție. Poliția e de încredere și întotdeauna de partea ta.

Laurent se încruntă și, de‑o parte și de alta a buzelor, i se formează două cute adânci, ca niște paranteze. E mai bătrână decât am crezut inițial și acum văd și firele de păr alb printre cele negre.

— Domnul Rochester e acasă? mă întreabă.

Gura mi se usucă. Gata, s‑a întâmplat. John a sunat pe cineva, ei știu, de aceea mi‑am amintit de Phoenix mai devreme, pentru că am simțit cumva că vor veni după mine, că totul s‑a terminat și…

— Doamnă detectiv Laurent!

Eddie e în spatele meu. Îmi înconjoară talia cu brațul, lăsându‑și palma grea pe șoldul meu. Atingerea lui mă face să mă simt mai bine și urăsc puțin treaba asta. N‑am fost niciodată genul care se ascunde după  un bărbat, dar trebuie să recunosc că e plăcut să‑l am lângă mine când ochii femeii coboară spre Rolexul lui Eddie și după aceea, spre picioarele lui desculțe pe marmura holului.

— Mă bucur să vă văd din nou, adaugă el zâmbind.

Clipesc des și ridic privirea spre el. Eddie e nervos.

O fi trupul lui relaxat, așa cum stă lipit de mine, dar știu că Eddie nu se poartă așa. Nu face pe șarmantul dacă n‑are motiv. Când mă uit la gâtul lui bronzat, încadrat de verdele‑aprins al cămășii, îi zăresc pulsul rapid care bate într‑o venă.

Femeia îi zâmbește, dar e un gest mai degrabă reflex, de complezență, decât o expresie sinceră.

— Am mai avea câteva întrebări, dacă nu vă supărați, zice ea. Despre soția dumneavoastră.

Fragment în avanpremieră #30

EDITURA LITERA : Harta sentimentelor de Ana Merino a apărut la Editura Litera în colecția „Clasici Moderni”. Cartea spune povestea Valeriei, o tânără învățătoare care are o relație cu Tom, un bărbat mult mai în vârstă, încercând să înțeleagă semnificația iubirii.

Într-o familie din același sat din Iowa, nenorocirea lovește atunci când Lilian dispare lăsându-și șocați și îndurerați soțul și pe cei doi fii. Emily de la clubul de striptease visează să scape de droguri și de viața în promiscuitate. În locul promovării așteptate, Aurora, o corporatistă spaniolă, se trezește detașată într-o zonă rurală aridă din America.

Orbitele acestor personaje sunt tangente, iar dramele, decepțiile, dar și revelațiile lor se intersectează ocazional, pentru mai scurtă sau mai lungă durată. Urmărind destinul fiecăruia dintre numeroasele personaje, narațiunea evoluează pe parcursul a două decenii, purtându-ne de la cauzele prefigurate în primele intervenții până la efectele de mai târziu.

Condiționată de forța sentimentelor, această țesătură a destinelor individuale este străbătută, convingător și fără ostentație, de firele viguroase ale problematicii universale contemporane: falsitatea feminismului și lipsa de principialitate a capitalismului corporatist, războiul și sacrificiul nejustificat, trauma catastrofelor naturale, amenințarea dezastrelor ecologice, dramele migrației și ale neputinței.

Litera2479.jpg
Credit foto: Cristina Venedict

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DIN LIMBA SPANIOLĂ DE LAVINIA SIMILARU

CE SPUN CRITICII DESPRE HARTA SENTIMENTELORI

Își ascundea comorile în pădure, în scorbura unui copac din care se ivea o creangă mare, pe care obișnuia să se urce în copilărie, ca să con­temple orizontul, ori ca să spioneze vânătorii care pătrundeau în desișul acela cu copaci uniți. Câteodată, întorcându‑se acasă, se întâlnea cu ultimii vânători ai după‑amiezii și nu o dată îl certaseră: „Băiete, de unde ai ieșit? Ai grijă, nu umbla pe‑aici, că într‑o zi o să se‑ntâmple o nenorocire“.

Pe Samuel nu‑l intimidau aceste amenințări; vânătorii nu treceau niciodată prea aproa­pe de copacul său. El se simțea în siguranță îmbrățișând trunchiul gros, cu crengi puter­nice și frunzoase. Era locul lui favorit, turnul de scrutat stelele vara și colțul de furie iarna. Chiar și în zilele cele mai friguroase se cățărase în copac, ca să stea liniștit și să fumeze în secret țigări fără filtru, sfâșiind densitatea înghețată a văzduhului cu fumul iute, pe care îl savu­ra în gură, înainte de a‑l expulza. Refugiul îi era a șaptea ramură puternică, într‑o scară de lăstari imenși și luxurianți. Un cuib părăsit de ciocănitoare, pe care îl lărgise cu briceagul lui, se transformase în ascunzătoarea perfectă pen­tru lucrurile interzise. Acolo păstra de copil o cutie metalică în care punea țigările pe care le șterpelea cu mare grijă de la adulți. Pe atunci îi plăcea deja să se imagineze ca fiind unul dintre ei, în timp ce trăgea de câteva ori din țigară și contempla din ascunzătoarea lui întinderea pă­durii, marginile șoselei și drumurile forestiere. Iscodea cu atenție meticuloasă tot ce se mișca și nota în mici agende pline de desene schematice. În caiețelele acelea înregistra detaliat, ca într‑un jurnal, deplasările vânătorilor, întâlnirile furtive ale amanților sau băgarea de seamă a feluritelor animale, când mergeau prin hățiș.

Samuel era marele observator al pădurii, supraveghetorul foșnetelor. Cu instinctul său particular se transforma într‑un soi de spiriduș invizibil, în stare să se metamorfozeze între ra­murile copacului său gigantic. El a știut mai bine ca oricine de povestea de dragoste a lui Tom cu domnișoara Valeria, învățătoarea de la școala primară. O aventură secretă, care a durat trei veri și din care Samuel a învățat să interpreteze straniile texturi ale tandreței. Peste mulți ani, simțea încă o pudoare ciudată și in­citantă când îl vedea pe Tom la supermarket. Valeriei îi pierduse urma după ce ea se căsăto­rise cu un coleg, un învățător deopotrivă foarte tânăr, cu care se transferase într‑un oraș mare din sud. Mulți au spus atunci că aceia doi erau prea ambițioși ca să se mulțumească cu viața deloc sofisticată din așezările din Vestul Mijlociu american, din Iowa rurală, unde peisajul câmpurilor agricole de ferme și culturi se com­bina cu păduri dese, ca cea care îl adăpostea pe Samuel. Valeria a plecat, dar copilul n‑a uitat niciodată urma secretă și senzuală pe care a lă­sat‑o existența sa în după‑amiezile acelea ale verii, când îi permitea lui Tom s‑o iubească, încredințată că nu știa nimeni absolut nimic despre întâlnirile lor.

Dragostea furtivă a lui Tom cu Valeria a avut mult dintr‑o inițiere nestatornică și a ocupat destule paragrafe în caietele lui Samuel, cu schițe și însemnări cifrate. A coincis la rândul ei cu trecerea aceea agitată de la copilărie la adolescența care a răsărit în băiat ca un cuib de tânjiri tăcute din foișorul crengilor stufoa­se. A visat ore în șir la misterioasa Valeria și la supusa ei relație cu Tom, un bărbat prea bătrân pentru ea; diferența de vârstă dintre ei era de treizeci de ani. La început, în vara lui 2002, descoperirea aceasta a fost în însemnările lui un apendice confuz și surprinzător într‑o du­pă‑amiază călduroasă în care două vulpi dăduse­ră târcoale în apropierea copacului său. Samuel le‑a urmărit cu privirea, ajutat de binoclul de vânătoare pe care îl moștenise de la bunicul lui; obișnuia să și‑l ia cu el în multe dintre incursi­unile sale, ascuns în rucsac, pentru când se juca de‑a straja pădurii, în după‑amiezile nesfârșite ale verii. Tom și Valeria erau destul de aproape, se plimbau în ritm domol, oprindu‑se să scru­teze drumul. N‑au observat prezența perechii de vulpi, care i‑a înconjurat în crâng. Valeria asculta captivată povestirea lui Tom, dar până la Samuel ajungeau doar murmure răzlețe. Ce făceau oare aceia doi mergând prin pădure? Pe băiat îl surprinse teribil s‑o descopere pe Valeria cu Tom.

Valeria, cu rochiile ei de bumbac înflorate, cu talia atât de fină, încinsă cu o curea groasă de piele lăcuită și cu pantofii cu toc subțire, cu o fundă mare într‑o parte, tot din piele lăcuită. Doar ce terminase facultatea și lucra de câte­va luni ca învățătoare suplinitoare în sat. Făcea senzație când intra în restaurantul familial al doamnei Dolan și cerea un milkshake de vanilie la tejghea. Acolo o văzuse Samuel pentru prima oară. Se uitase țintă la ea din cauza comenta­riilor unchiului său, David, și ale prietenului acestuia, Greg.

„Merino își face debutul ca romancieră într-un mod magistral – nu doar pentru că a câștigat Premiul Nadal, dar mai ales pentru că a făcut-o atât de strălucit. Pentru un debut, acest roman demonstrează o maturitate narativă surprinzătoare, captivând cititorul de la prima frază și ducându-l într-o lume necunoscută. (El Cultural)

„Dacă literatura încă ne mai poate salva, se datorează existenței unor cărți ca Harta sentimentelor de Ana Merino, o artistă a cuvintelor, o scriitoare empatică și inteligentă care recurge la sensibilitate și semnificații profunde.“ (El Mundo)

DESPRE ANA MERINO

Ana Merino (născută la Madrid, în 1971) este o scriitoare care trăiește în Statele Unite ale Americii. Predă studii culturale și scriere creativă la Universitatea de Stat din Iowa. În 2011, a înființat un masterat de scriere creativă în limba spaniolă pe care l-a coordonat până în 2018. A dezvoltat abordarea academică a benzii desenate și romanului grafic, organizând expoziții și publicând eseuri în domeniu. A activat ca editorialistă externă pentru El País și ca membră în comitetele directoare și executive ale unor centre și organizații pentru autori de literatură și de bandă desenată. În prezent, face parte din Consiliul Director al Teatrului Riverside din Iowa.

A publicat nouă volume de versuri, printre care Preparativos para un viaje (Premiul Adonáis pentru poezie, 1994), Los días gemelos (1997), La voz de los relojes (2000), Juegos de niños (Premiul Fray Luis de León, 2003), Compañera de celda (2006), Hagamos caso al tigre (2010), El viaje del vikingo soñador (2015). A scris câteva piese de teatru care au avut premiere în Zürich și Iowa. A publicat, de asemenea, cărți pentru adolescenți, între care El hombre de los dos corazones (2009). Harta sentimentelor (El mapa de los afectos) este primul său roman destinat adulților, distins în 2020 cu prestigiosul Premiu Nadal.

Fragment în avanpremieră #29

EDITURA LITERA : Animal de Lisa Taddeo a apărut la Editura Litera în luna octombrie. Cartea spune povestea lui Joan, o femeie silită să îndure cruzimile bărbaților de când se știe.

Dar, după ce asistă la un act de o violență șocantă comis de unul dintre ei, fuge din New York în căutarea lui Alice, singura persoană care o poate ajuta să-și înțeleagă trecutul. Pe colinele pârjolite ce domină orașul Los Angeles, Joan rememorează evenimentul oribil petrecut sub ochii ei pe când era doar un copil – scena care i-a bântuit fiecare zi din viață – și își pregătește răzbunarea.

Animal este descrierea furiei feminine în starea ei cea mai pură, o explozie viscerală de revoltă împotriva unei societăți dominate de bărbați. Un roman de debut „pasionant“ (Entertainment Weekly), „captivant“ (New York), „exploziv“ (People), „de o frumusețe sălbatică“ (Library Journal).

Litera2755.jpg
Credit foto: Cristina Venedict

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE BOGDAN PERDIVARĂ:

M‑am suit în mașină și am lăsat New Yorkul în urmă. Un bărbat se împușcase acolo, în fața mea. Fusese mâncăcios de fel, și sângele, când a început să‑i țâșnească, arăta ca sângele unui porc. E crud să gândești așa, știu. A făcut‑o într‑un local unde luam cina cu alt bărbat, un alt tip căsătorit. V‑ați prins încotro bat? Dar nu am fost întotdeauna așa.

Restaurantului îi spunea Piadina. Pe zidul de cără­midă netencuită atârnau fotografii ale unor italience bătrâne rulând gnocchi între degetele uriașe, date cu făină. Mâncam o porție de tagliatelle bolognese. Sosul era gros, ruginiu la culoare și deasupra avea o rămurică de pătrunjel.

Eram așezată cu fața spre ușă când a intrat Vic. Purta, ca de obicei, costum. O singură dată îl văzusem în haine de toată ziua, tricou și blugi, și mă tulburase nespus. Sunt sigură că‑și dăduse seama, după felul cum mă holbam la brațele lui alburii, molatice.

Pentru mine n‑a fost niciodată Victor. Doar Vic. Mi‑a fost șef și, o bucată bună înainte să se întâmple ceva, l‑am apreciat. Era foarte inteligent, cinstit și avea o față caldă. Mânca și bea cu nemiluita, însă exista demnitate în excesul lui. Era generos, lepăda câte o lingură de piure de spanac în farfuriile tuturor înainte să se servească el însuși. Avea un vocabular ales, părul pieptănat cu îngrijire peste frunte și o colecție extinsă de pălării de bună calitate. Avea și doi copii, o fată și un băiat; băiatul era debil mintal, lucru pe care Vic îl ascundea, într‑o măsură, de mine și de ceilalți subordonați. Ținea pe tăblia biroului doar o poză cu fiica.

Cu Vic am umblat pe la sute de restaurante. Ne în­fruptam cu cotlete de vită prin localuri mari, dichisite, cu banchete roșii, cu chelneri care‑mi făceau curte. Presupuneau că e tatăl meu, un soț sau un amant mai bătrân. Era, propriu‑zis, câte un pic din toate. Adevărata lui soție putea fi găsită acasă, în Red Bank. „Sigur n‑o să crezi o iotă“, zicea, „că doar știi ce îngălat sunt, dar nevastă‑mea e foarte frumoasă.“ Numai că nu era. Își purta părul prea scurt pentru tipul ei de față, iar pielea îi era prea albă pentru culorile în care prefera să se îmbrace. Avea un aer de mămică destoinică. Îi plăcea să cumpere solnițe mititele și prosoape turcești, așa că la începutul prieteniei noastre, dacă‑mi cădea ochiul pe vreo solniță de bambus pe când umblam prin oraș, îi făceam poză îndată și i‑o trimiteam lui, cu mesajul: I‑ar plăcea soției tale?

Zicea că am gusturi minunate, dar ce însemna asta?

Te poți simți foarte în siguranță într‑o relație de prietenie cu un bărbat mai în vârstă care te admiră. Oriunde ai fi, dacă ceva nu merge bine, poți suna, și bărbatul apare. Bărbatul care apare în asemenea situații ar trebui să‑ți fie părinte, însă n‑aveam așa ceva pe atunci, iar tu n‑o să ai nicicând.

Începusem, de la un timp încolo, să mă bazez pe Vic pentru orice. Lucram la o firmă de publicitate. El era director de creație. Nu avusesem experiență mai deloc la angajare, însă dovedeam, din ce spunea el, un talent aparte. M‑a promovat de la secretară obișnuită la copywriter. La început mă flatau laudele, apoi am început să simt că merit tot ce primesc, că el nu avea nimic de‑a face cu asta. A durat vreo câțiva ani să se întâmple. Între timp, inițiasem cu el o relație sexuală.

Pot spune prea destule despre sexul cu un bărbat de care nu te simți atrasă. Totul începe să se învârtă în jurul prestației tale, în jurul corpului tău și al felului în care arată pe dinafară, felul în care se mișcă deasu­pra unui bărbat care pentru tine e doar un spectator.

Se întâmpla deci asta și nu eram conștientă cât de mult mă afectează. N‑am băgat de seamă până vreo câțiva ani mai târziu, când trei dușuri pe zi nu‑mi mai erau de ajuns.

Prima oară, chiar prima, a fost în Scoția. Compania noastră căpătase un contract cu fabricanții de bere Newcastle, iar Vic sugerase să preiau frâiele, să mă duc la toate ședințele și să pun lucrurile în mișcare. Deoarece contractul avea o valoare importantă, restul tipilor plesneau de invidie. Eram nou‑venită în firmă și în domeniu. Au încetat să‑mi mai facă ochi dulci și au început să se poarte ca și cum aș fi fost o dansatoare exotică; și‑o frecau, dar mă și judecau.

Cei de la Newcastle m‑au cazat într‑un hotel luxos de pe lângă Edinburgh. Era făcut din rocă rece, cu fe­restre mari, și la intrarea din față avea o alee circulară, pietruită. Mă uitam pe geam și vedeam mașinile tre­când, automobile de epocă, SUV‑uri negre și lucioase, mici Porsche‑uri argintii. Cuvertura de pe pat era de tartan și telefonul avea formă de rață sălbatică. Camera costa o mie patru sute de dolari pe noapte.

Mă aflam de vreo săptămână în Scoția când a dat peste mine melancolia. Eram obișnuită să fiu singu­ră, însă în altă țară e altfel. Soarele nu se ivea nicio­dată, dar nici ploaia nu cădea. Mai mult, îmi lipsea experiența profesională, lucru pe care reprezentanții de la Newcastle îl vedeau limpede. L‑am sunat pe Vic la birou. Nu intenționasem, dar m‑am pus pe bocit. I‑am spus că mi‑e dor de tata. Și de mama îmi era dor, evi­dent. Dar în cu totul alt fel, și o să ajungi să afli de ce.

Vic a ajuns în Scoția în următoarea după‑amiază. Prețul plătit pe biletul cumpărat în ultima clipă fusese exorbitant, mai bine de douăsprezece mii de dolari, și‑i dăduse din buzunarul propriu fiindcă mă înspăimânta gândul că oamenii de la firmă ar fi putut să creadă că eșuasem. Nu a venit la nici una dintre întruniri. N‑a făcut decât să contureze niște subiecte de discuții. Și‑a închiriat o cameră pe același culoar cu mine. În prima seară am luat cina cu el, am băut ceva la recepția hotelului și am apucat‑o fiecare spre odaia lui. Însă în a doua noapte m‑a condus până în pragul camerei mele.

Bărbații mai bătrâiori, inteligenți au un fel iscusit de a se insinua. La început nu pare nimic deplasat, ba chiar lasă impresia că ideea ți‑a aparținut.

Purtam o rochie de culoarea smântânii și pe sub ea picioarele îmi erau goale. Nu trăgeam niciodată pe mine dresuri, colanți de vreun fel, nici măcar iarna. Încălțasem niște pantofi negri cu toc și barete.

CE SPUN CRITICII DESPRE ANIMAL DE LISA TADDEO

„Un roman de debut dinamic, scris cu o siguranță desăvârșită… Vocea lui Joan este atât de limpede și de puternică, încât te prinde de la prima până la ultima pagină… Proza lui Taddeo este sclipitoare. Are un dar pentru expresia aforistică, pentru observația care surprinde.“ (The New York Times Book Review)

„Nu cred că există un autor care să scrie despre viața interioară a femeilor cu acurateţea și intensitatea cu care o face Taddeo… Neînfricată, sexy, sălbatică… Este extraordinară.“ (Jojo Moyes)

DESPRE LISA TADDEO

Lisa Taddeo a fost colaborator la revista New York, la Esquire, Elle, Glamour şi la multe alte publicaţii. Scrierile sale de nonficţiune au fost incluse în antologiile Best American Sports Writing şi Best American Political Writing, iar povestirile ei au câştigat două Premii Pushcart.

Trăieşte cu soţul şi fiica în New England.

Fragment în avanpremieră #28

EDITURA LITERA : Cartea copiilor pierduți de Kristin Harmel a apărut la Editura Litera, în colecția „Blue Moon”. În această poveste inspirată din fapte reale, Eva Traube Abrams, o bibliotecară aproape de pensie din Florida, aranjează cărți pe rafturi când îi cad ochii pe o fotografie din New York Times. 

Se blochează; este imaginea unei cărți pe care nu a mai văzut-o de mai bine de șaizeci de ani – o carte pe care o recunoaște ca fiind Cartea copiilor pierduți.

Articolul care însoțește cartea vorbește despre jefuirea bibliotecilor de către naziști în întreaga Europă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – o experiență pe care Eva și-o amintește bine – și despre încercarea de a reda cărțile celor de la care au fost furate. Cartea din fotografie, un text religios din secolul al XVIII-lea, este unul dintre cele mai fascinante cazuri. Pare să conțină un fel de cod, dar cercetătorii nu știu de unde provine – sau ce înseamnă codul. Doar Eva deține răspunsul, dar are ea oare puterea de a rememora vechile întâmplări?

Citește și: Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Cartea copiilor pierduți” de Kristin Harmel

Proaspătă absolventă în 1942, Eva a fost nevoită să fugă din Paris și să se refugieze într-un mic oraș de munte din Zona Liberă, unde a început să falsifice documente de identitate pentru copiii evrei care fugeau în Elveția neutră. Dar ascunderea oamenilor are un preț și, împreună cu un falsificator misterios și chipeș pe nume Rémy, Eva decide că trebuie să găsească o modalitate de a păstra numele reale ale copiilor care sunt prea mici pentru a-și aminti cine sunt cu adevărat. Înregistrările pe care le păstrează în Cartea copiilor pierduți vor deveni vitale atunci când celula de rezistență pentru care lucrează este trădată, iar Rémy dispare.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE MIHAELA MAGDALENA DUMITRU

Este sâmbătă dimineață, iar eu sunt pe la jumătatea turei mele la Biblioteca Publică Winter Park atunci când o văd.

Cartea pe care mi-au căzut ochii ultima dată, în urmă cu șase decenii.

Cartea despre care credeam că a dispărut pentru totdeauna.

Cartea care a însemnat totul pentru mine.

Mă privește dintr-o fotografie din New York Times, pe care cineva l-a lăsat deschis pe ghișeul unde se returnează cărțile. Lumea se cufundă în tăcere când mă întind spre ziar, iar mâna îmi tremură la fel de tare ca ultima dată când am atins această carte.

– Nu este posibil, șoptesc eu.

Mă uit la fotografie. Din ea mă privește un bărbat în jur de șaptezeci de ani, cu părul subțire și alb ca neaua și cu ochi ca de broască, ascunși în spatele lentilelor bulbucate.

„La șaizeci de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un bibliotecar german încearcă să returneze cărțile furate proprietarilor lor de drept“, scrie în ziar, iar mie îmi vine să îi strig bărbatului din imagine că eu sunt proprietarul de drept al cărții pe care o ține în mâini, volumul decolorat și legat în piele, cu colțul din dreapta jos jupuit și cotor aurit, pe care este scris titlul Epitres et Evangiles. Îmi aparține mie – și lui Rémy, un bărbat care a murit cu multă vreme în urmă, un bărbat la care am jurat după război să nu mă mai gândesc.

Dar a fost prezent în gândurile mele în această săptămână, în ciuda voinței mele. Mâine, 8 mai, lumea va sărbători a șaizecea aniversare a Zilei Victoriei în Europa. Îmi este imposibil, cu toate aceste tinere prezentatoare de știri care vorbesc cu mare solemnitate despre război, de parcă ar putea vreodată să îl înțeleagă, să nu mă gândesc la Rémy, să nu mă gândesc la timpul petrecut împreună atunci, să nu mă gândesc la oamenii pe care i-am salvat și la felul cum s-a sfârșit totul. Deși fiul meu îmi spune că este o binecuvântare să am o minte atât de ageră la vârsta mea înaintată, așa cum se întâmplă cu toate binecuvântările, și aceasta vine la pachet cu neajunsuri.

În majoritatea zilelor, nu îmi doresc decât să uit.

Clipesc ca să alung amintirea nepoftită a lui Rémy și îmi reîntorc atenția la articol. Omul din imagine este Otto Kühn, bibliotecar la Zentral-und Landesbibliothek din Berlin, care și-a asumat misiunea de a returna cărțile furate de naziști. Se pare că există peste un milion de asemenea cărți numai în colecțiile bibliotecii sale, dar cea pe care o ține în mână în fotografie – cartea mea – este cea despre care spune că îl ține treaz noaptea.

– Acest text religios, i-a spus Kühn reporterului, este preferatul meu între multele mistere care ne ocupă rafturile. Publicată la Paris în 1732, este o carte foarte rară, dar altceva o face să fie extraordinară. Este unică pentru că înăuntrul ei găsim o enigmă greu de descifrat: un fel de cod. Cui i-a aparținut? Ce înseamnă acest cod? Cum a ajuns în posesia germanilor, în vremea războiului? Acestea sunt întrebările care îmi bântuie gândurile.

Simt lacrimi în ochi, lacrimi care nu au ce căuta aici. Le șterg, furioasă că mă dovedesc și acum la fel de emotivă, după toți acești ani.

– Ce plăcut trebuie să fie, zic eu încet către fotografia lui Kühn, să fii bântuit de întrebări, și nu de stafii.

– Hmm, doamnă Abrams? Vorbiți cu ziarul?

Vocea lui Jenny Fish, asistenta directorului bibliotecii, mă smulge din ceața amintirilor. Este genul care se plânge în legătură cu orice – și pare că îi face plăcere să sugereze la fiecare pas că, întrucât am optzeci și șase de ani, aș face bine să mă gândesc cât mai curând la pensionare. Îmi aruncă mereu ocheade suspicioase, ca și cum nu i-ar veni să creadă că la vârsta mea mai vreau să lucrez aici.

Nu înțelege ce înseamnă să iubești cărțile cu atâta pasiune, încât să simți că mori fără ele, că nu mai poți respira, că nu mai poți exista. Îmi este imposibil să pricep, de fapt, de ce s-a făcut bibliotecară.

– Chiar așa, Jenny, răspund eu, fără să ridic capul.

– Da, bine, atunci probabil nu ar trebui să o faceți în fața vizitatorilor, zice ea fără nici o urmă de ironie. Ar putea crede că sunteți senilă.

Nu are simțul umorului.

– Îți mulțumesc, Jenny. Sfaturile tale sunt întotdeauna utile.

Ea dă din cap, solemnă. Se pare că este dincolo de puterea ei de înțelegere că cineva care arată ca mine – minionă, cu părul alb, cu înfățișare de bunicuță – ar fi capabilă de sarcasm.

Dar astăzi nu am timp pentru ea. Nu mă pot gândi decât la carte. Cartea care conține atâtea secrete. Cartea care mi-a fost luată înainte de a descoperi dacă cuprindea răspunsul de care aveam disperată

nevoie.

Iar acum, la depărtare de numai un drum cu avionul, se află omul care deține cheia ce va deschide totul.

– Să îndrăznesc? murmur eu, privind fotografia lui Otto Kühn.

Îmi răspund la propria întrebare înainte să mi se strecoare îndoiala în minte. Trebuie. Le-o datorez copiilor.

– Doamnă Abrams?

Este tot Jenny, care mi se adresează pe numele de familie, deși i-am spus de o mie de ori să îmi spună Eva, la fel cum li se adresează celorlalte bibliotecare, pe numele de botez. Dar, vai, pentru ea nu sunt altceva decât o bătrânică. Recompensa, după ce ai traversat deceniile în pas de marș, este un proces treptat de ștergere.

– Da, Jenny? ridic eu privirea într-un final.

Litera2669.jpg
Credit foto: Cristina Venedict

„Harmel s-a inspirat din povestea adevărată a unor cetățeni francezi care au luptat împotriva ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, cu curaj și convingere. (…) Tulburătoare și magnifică.” (Fiona Davis)

Citește și: INTERVIU VIDEO cu Kristin Harmel, autoarea romanului „Ultima geană de lumină”

DESPRE KRISTIN HARMEL

Kristin Harmel este autoarea a peste douăsprezece bestselleruri New York Times, inclusiv The Book of Lost NamesThe Room on Rue Amélie sau The Sweetness of Forgetting. De asemenea, este cofondatoarea și gazda unui popular serial web, Friends and Fiction. Locuiește în Orlando, Florida.

Fragment în avanpremieră #27

EDITURA NEMIRA : Stații cuprinde unsprezece povestiri construite în jurul unor istorii care au legătură, într-un fel sau altul, cu stații de tren, de autobuz sau de tramvai. În tranzit, situate între începuturi și sfârșituri, între lumi, între oameni, între vârste, între povești, zărim crâmpeie din realitatea mai apropiată sau mai îndepărtată: fugi, despărțiri, așteptări, dorințe ascunse, drame personale, identități, sacrificii, doruri, dezrădăcinări, eșecuri, obsesii.

Prozele Ramonei Gabăr – existențe în suspensie, declarații (directe sau indirecte) de iubire, mărturii ale unui univers fragil, portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi (prietene, partenere, colege, necunoscute, surori, fiice, nepoate, iubite, mame) – sunt ca niște păpuși Matrioșka, care nu pot fi uitate cu ușurință.

Ramona Gabăr e, fără umbră de îndoială, o scriitoare înțeleaptă și curajoasă. Stații, volumul ei de debut, e o carte cât o călătorie în jurul pământului. Din Ucraina până-n Turcia, din Cehia până-n România, oriunde ai pune cursorul lecturii, ajungi în mijlocul propriei tale inimi. Pentru că, da, asta e puterea ficțiunii: ce pare străin devine familiar, ce pare depărtat se apropie. Stațiile sunt, în cele din urmă, un apel pentru umanitatea noastră comună.

Luiza Vasiliu

Nu găsesc absolut niciun motiv pentru care ai ocoli cartea aceasta. Dimpotrivă. Debutul Ramonei Gabăr este un mix irezistibil de povești răspândite prin Europa – unde Dobrogea ocupă un spațiu vital –, multicultural, (multi)fațetat, omogen, unit printr-un fir roșu – stațiile mijloacelor de transport în comun –, prin protagoniste și prin mize. O scriitură fermecătoare, un volum care cred că merită citit domol, în tihnă, pentru a avea vreme pentru desfătarea pe care ți-o aduce.

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

Fragment în avanpremieră

Douăzeci și cinci

Biletul zace nemișcat în mijlocul mesei, cinic și insensibil ca orice bucată de hârtie, deși bucata asta de hârtie e specială, cumva însuflețită, capabilă cum e să distrugă viața cuiva, să transforme în bucățele mici tot ce înainte fusese un întreg, mii de bucăți pe care nimeni și nimic n-o să le mai poată îmbina înapoi.

Baiba o sunase imediat ce aflase. Vocea ei fusese ezitantă, dar calmă, ca atunci când încerci să liniștești un copil, deși ești tu însuți înspăimântat. Împreună hotărâseră să lase puțin liniștea să se aștearnă, uluirea să se cearnă și creierele să revină la o stare mai demnă pentru a lua decizii importante „la rece“. „Noaptea e un sfetnic bun“, se gândiseră, deși erau ambele conștiente de faptul că vorbeau literal despre o noapte, una singură, hai, poate două, că timpul era extrem de prețios, poate singura armă pe care o mai aveau la dispoziție.

Nu-și închipuise nimic din toate astea când scosese telefonul din buzunar și văzuse pe ecran numele Baibei. Nici acum nu-I venea să creadă, stând aproape paralizată de frică pe unul dintre scaunele pe care le cumpăraseră dintr-un târg de vechituri și le căraseră apoi în casa lor nouă și albă împreună cu Baiba, Samuel, Andrea și Irena, râzând și gâfâind sub greutatea lor neașteptată, conștienți de faptul că arătau caraghioși în șir indian pe trotuarele înguste ale Pragăi, fiecare cu un scaun masiv, uzat și totuși, frumos, în spate.

Duša se codise la început. Credea că vechiturile astea masive nu-și aveau locul acolo. El își închipuia un spațiu aproape gol, auster, eventual cu câteva rafturi mici și simple, pe care le-ar fi construit el în grădină, sau cu două-trei etajere mici și simple de la Ikea. Simona vedea lucrurile altfel: îi plăcea casa lor nouă, dar o vedea populată cu lucruri vechi, patinate, în care să poată citi istoria lor, poveștile oamenilor care le folosiseră înaintea lor.

Duša era și foarte superstițios, credea că toate obiectele astea aruncate de alții aduc cu ele energii negative, că au văzut boala, moartea și despărțirea foștilor proprietari și că le cărau acum amintirea oriunde ar fi mers, ca pe niște umbre sinistre. Dacă ar fi fost după el, le-ar fi ars, dar, de dragul ei, le acceptase. În primele zile, Duša le ocolea, le privea sceptic, ca o pisică ce dă temătoare târcoale obiectelor necunoscute. Simona râdea și se bucura când îl vedea apropiindu-se, atingându-le, admițând, în sfârșit, că-i dădeau casei personalitate.

Acum masa cea mare din salon, pentru recondiționarea căreia organizase o petrecere specială, era goală, cu excepția biletului pe care Simona scrisese cu grijă fiecare literă, atentă să nu sacrifice vreuna iureșului de gânduri și spaime pe care cuvintele alea le treziseră în ea, supunându-se parcă unui exercițiu de meditație, în care trebuie să te concentrezi pe o acțiune simplă, cum ar fi scrisul pe litere al unor cuvinte înspăimântătoare, pentru a-ți forța mintea să se liniștească, să se oprească din alergatul obsesiv în jurul unei unice idei înfiorătoare.

Privind bucata aia de hârtie i se pare că o vede afundându-se în lemnul mesei, ca și cum un hău se cască lent sub ea, înghițind-o. Hârtia aproape se dezintegrează sub ochii ei, plutește în lumina din ce în ce mai subțire și mai străvezie, pe cale să dispară. Se gândește pentru o clipă cum ar fi să fie așa, cum ar fi ca masa asta de care Duša se temuse ca de un purtător de vești rele să curețe, de fapt, visul cel rău, să înghită biletul fără să lase vreo urmă, să-l îngroape în fibrele ei lemnoase, iar Simona să își dea seama că totul a fost un vis, că biletul nu existase, nu putuse exista vreodată, că telefonul Baibei fusese doar un coșmar și că putea acum să râdă și să glumească despre asta, întâmpinându-l pe Duša cu o îmbrățișare enormă, ușurată.

Asta ar fi funcționat ca un antidot perfect la firea atât de precaută și de superstițioasă a lui Duša, dar Simona știe, deși învârte în cap iluzii și încearcă să fugă de realitate, că e o simplă halucinație născută de mintea ei. Biletul e la fel de real ca ea însăși, un obiect construit din aceleași particule elementare, care se supune acelorași legi fizice, ca orice altceva pe Pământ. Chiar când păruse că se destramă și se scufundă, pentru a se lăsa înghițit de masa veche și grea, biletul de rău augur reapăruse, întreg și nevătămat. Alb, zimțat, tăios ca lama unui cuțit. Și totuși, Simona își simte creierul blocat, neputincios și patetic.

Implantată acolo, în mijlocul iureșului de idei, o întrebare strălucește obsedantă, eliminând alte piste pe care și-ar dori să fie capabilă, acum, cât mai are timp, să le urmeze: Oare îl pot face să dispară?

Nu, nu poți face asta, își zice iritată. De altfel, l-ai scris cu mâna ta, ai vrut să îl scrii și te-ai forțat să scrii totul corect, ca la carte, fără emoție, ca și cum ar fi fost ceva important, dar nu înspăimântător.

— N-ar fi bine să aștepți până ajungi acasă și să mă suni dintr-un loc unde e liniște? încercase Baiba să o tempereze, fără să-și dea seama că întrebarea asta elimina orice posibilitate de a amâna verdictul.

— Dacă îmi zici că ar fi bine să ajung acasă, eventual să mă așez undeva în caz că leșin, înseamnă că e serios. Haide, să nu fim copii, știi că rezist: varsă tot!

Simona era în stația de tramvai. Își terminase cursul la facultate și, după cafeaua zilnică băută pe scările din față cu doi colegi, se îndrepta spre casă. Își făcea deja planuri despre cum avea să petreacă cele trei ore până la sosirea lui Duša, timpul ei zilnic, doar pentru ea, pe care putea să îl umple cu nimicuri inutile.

Nimicurile inutile nu erau pe placul lui Duša, a cărui minte foarte organizată punea totul în sertare și organiza timpul în bucăți mici, cu scop precis. „E superfluu“ era una dintre reacțiile care i-l făcuseră drag la începuturile lor împreună. Pentru el, totul trebuia să aibă un sens, iar lucrurile ei mici – datul unghiilor cu ojă, răsfoitul revistelor de modă, chiar și literatura – nu aveau loc în rutina lui extrem de precisă. Luni era ziua de alergat și de documentare, miercuri se înarma cu Domestos și cu o periuță de dinți veche și lua baia la curățat, compulsiv, sâmbătă era pentru piscină și cumpărăturile săptămânale și tot așa, fiecare zi avea destinația ei.

Avem prea multe lucruri de făcut, se gândea Simona privindu-l câteodată organizându-și (organizându-le?) calendarul pentru săptămâna viitoare. Ce-ar fi să trăim pur și simplu după cum avem chef? Dar Duša n-ar fi putut niciodată să trăiască astfel. Nevoia lui de control îl devora, și nu era întrecută decât de faimoasa lui ipohondrie: îi era foarte frică de boală și de moarte. Ditamai ironia!

De când îl cunoscuse, obsesia lui pentru sport îi dăduse fiori, ca și cum ghicise de atunci, din primele clipe, că e ceva maladiv în felul în care își forța corpul să devină din ce în ce mai sportiv, mai puternic, mai sănătos, ca un olimpic fără olimpiadă. Iar faptul că își dorea cu tot dinadinsul să o atragă și pe ea în cursa asta nebună împotriva bătrâneții și a unor boli imaginare, o derutase și o obosise, până în momentul în care învățase să se detașeze, să fie acolo și să nu fie, să se prefacă, să se gândească la ale ei în timp ce se bălăcea în piscina pe care el o parcurgea de zeci de ori de la un capăt la altul, cu o determinare bună pentru cauze mai mari.

Fragment în avanpremieră #26

EDITURA NEMIRA : Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?


Viața de apoi a poetului
 este o carte de o frumusețe copleșitoare, care scrie o pagină tulburătoare de literatură. Douăzeci de femei au iubit, în diferite momente ale vieților lor, același bărbat: pe Alexandru, fost reporter, profesor, poet, călător neobosit și un mare absent. Acum el nu mai trăiește, iar cele douăzeci de foste iubite își înșiră amintirile care le-au rămas de la Alexandru. Care dintre ele se face vinovată de moartea poetului? Ce sugerează povestitorul? Alexandru are ceva de zis?

O carte despre un poet n-are nevoie să conțină poezii, își spune Andrei Crăciun – și are perfectă dreptate. Poetul lui e poet prin felul în care trăiește, prin locurile în care călătorește căutând cine-știe-ce, prin femeile pe care le iubește și care-l iubesc. Și ele, cele 20 de iubite ale poetului, sunt și cele care-i construiesc potretul în timp ce-și construiesc propriile portrete, într-o serie de povestiri–necrolog melancolice și frumoase ca o viață de poet, fie ea și de apoi.

Alex Tocilescu


„Tocmai ai deschis o carte sentimentală, care-și va avea locul ei în memoria ta afectivă.
Viața de apoi a poetului e, poate, unul dintre cele mai duioase volume pe care le vei citi. O poveste construită prin intermediul a douăzeci de confesiuni feminine, provocate de moartea poetului, care formează un soi de istorie intimă a vieții acestuia, care creionează un alt fel de portret, care adaugă alte și alte tușe prin cele trei intervenții masculine. Scriind-o ca dintr-o singură suflare, Andrei Crăciun pare să răspundă indirect la întrebarea Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

Fragment în avanpremieră

1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită.

E o întâmplare foarte prețioasă, fiind foarte rară, să ai șaisprezece ani și să fii fericită. Vreau să îmi amintesc, vreau să nu uit.

Adevărul e că atunci când ai șaisprezece ani nu îți pasă de ce va fi peste zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani. Când ai șaisprezece ani, ai totul. Când ai șaisprezece ani, viața nu ți-a consumat încă iluziile, iar cei mai visători dintre tineri își îngăduie chiar să creadă în iubire.

Alexandru credea în iubire, iar eu credeam în cuvintele lui, dar nu știam că va deveni cu adevărat poet și, chiar dacă aș fi știut, nu cred că m-ar fi interesat.

Alte lucruri contau pentru noi: ne îmbătam cu Garrone și visam că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți, la Paris, că vom merge în Grădinile Luxembourg, iar oamenii se vor minuna de mersul nostru.

Făceam dragoste în felul nostru, ascultând albumul Vama Veche, și nu aveam remușcări, aveam o tonă de viitor și nu ne imaginam că vom ajunge cândva să avem dureri de genunchi și crize de bilă și, cu siguranță, nu mă gândeam că voi fi acolo când Alexandru va fi coborât în pământ.

Nu mai știu de ce ne-am despărțit, cum s-a strecurat între noi indiferența, dar știu că m-a iubit și că a urcat munți pentru mine – a escaldat Vârful Omu’ doar ca să îmi facă pe plac și nimic nu l-ar fi oprit să ajungă pe Everest, dacă i-aș fi cerut-o.

Amândoi iubeam porumbeii și încă nu învățaserăm să ne ferim de sinceritate.

Îmi amintesc vara aceea, când îmi desena inimi pe șira spinării cu un fir de iarbă, și de marea cea neagră, care era mizerabilă și orbitoare.

Îmi amintesc eclipsa totală de soare de pe 11 august, pe care am văzut-o cocoțați pe un bloc de patru etaje: el a privit-o printr-un ciob ars, eu, prin ochelari speciali, pe care nu i-am păstrat.

Și îmi amintesc și toamna blândă care a urmat, și revelionul în care am așteptat să vedem dacă se va sfârși lumea, și lumea nu s-a sfârșit sau poate că nu ne-am dat noi seama. În noaptea aceea, Alexandru a ridicat pumnul spre cer, ca și cum ar fi vrut să-l ia de guler pe Dumnezeu, și a urlat: „Am supraviețuit!“ Apoi s-a făcut dimineață, apoi s-a făcut liniște.

Pe 1 ianuarie 2000 eram împreună și nu mai are nicio importanță că nu am fost pentru totdeauna împreună, ca în vechile povești, viața nu e ca în vechile povești; nu mai are nicio importanță nici că eu am plecat, că el a plecat și timpul acela a rămas pentru totdeauna atunci.

Duc peste tot cu mine timpul acela vechi, atunci am fost fericită și Alexandru a fost fericit cu mine. Eu am plecat în America, în exil, și de aici povestea devine banală: m-am căsătorit, am doi fii, am divorțat, m-am întors din America, cresc cinci pisici și fiii mei devin bărbați, fumez aceleașițigări ca atunci și mă gândesc dacă undeva, într-un alt univers, anul 1999 încă există și suntem toți cum am fost atunci, părul său e încă lung, zâmbetul meu e sincer și n-am ajuns încă resurse umane.

Când ai șaisprezece ani, știi că dacă nu trăiești totul, nu trăiești nimic; și de aceea realitatea te rănește, te doare, după care începem să uităm acest adevăr elementar și să ne mulțumim cu tot mai puțin, iar, în cele din urmă, ne ajunge să supraviețuim.

Alexandru era altfel, el nu avea cum să uite acest adevăr elementar, linia vieții din palma sa stângă se întrerupea deodată: „Vezi, voi muri tânăr, dar până atunci mai e“. Iar eu îi spuneam să termine cu prostiile, chiar dacă știam că are dreptate. Oamenii au mereu dreptate cu privire la moartea lor, toți știm greutatea de plumb a sângelui nostru. Și, ca să nu mai spunem nimic, am privit amândoi la luna spânzurată într-un colț îndepărtat de cer.

Și nici măcar nu mi-a menționat că are de gând să devină nemuritor înainte – poate că nici nu era nevoie.

Unde e 1999, unde sunt ochii lui și ochii mei unde sunt?

Răsfoiesc un album cu fotografii în culori tot mai palide și nu vreau să mă vadă fiii mei melancolică, chiar dacă nu mă simt vinovată că acela a fost cel mai frumos an din viața mea, că am avut șaisprezece ani, am fost fericită și ei nu mi-au umplut inima ca prima mea iubire.

Pe atunci, desenam mult; în schițele mele apărea întruna un drum care ducea la un castel, dar nu era nimeni pe drumul acela, un fel de lipsă pe care, de fapt, n-am știut cum să o schițez.

De mult timp nu mai cred în Dumnezeu, dar îmi place să cred în miracole, îmi place să cred că Alexandru e acum vânt și a găsit drumul înapoi către anul acela, că rătăcește cu noi prin munți, tot mai sus, și pe mare, tot mai departe, și pe străzile din

Parisul viselor noastre neîmplinite.

1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită; și aceasta e toată povestea care merită să rămână.

Ce părere aveți?

Citate #2

 – Cineva să-l ajute! strig eu. Cineva să-l ajute! Are nevoie de un doctor…trebuie dus…trebuie…el, o Doamne…ce-am făcut…
– Juliette…
– NU MĂ ATINGE…NU ÎNDRĂZNI SĂ MĂ ATINGI…”

 SALVAȚI-NE! VENIȚI ALĂTURI DE NOI! RESTAURAȚI SOCIETATEA! Afișele încă mai sunt lipite pe ziduri. ”

„ – Dacă nu le e frică de tine, atunci te vor vâna.
– Oamenii tot timpul vânează lucruri de care le e frică.
– Acum măcar ei știu cu ce se pun. 

„ Când ajungem, realizez că probabil sunt o apariție îngrozitoare pentru ei, și aproape că sunt fericită. Sper să-l dezamăgesc pe Warner în toate felurile posibile.

— Bineînțeles că ei n-o cred, răspunse Feyrik. Eşti o orfană de război. Eşti din sud. N-ar fi trebuit să absolvi Keju. Căpeteniilor războinice le place să susţină că Nikan e o meritocraţie datorită Kejului, dar sistemul e conceput ca să-i ţină la locul lor pe săraci şi pe analfabeţi. Îi jigneşti fie şi numai prin simpla ta prezenţă.

 Asta-i important, insistă Jiang. Te rog, Rin. Este o artă pe moarte. Împăratul Roșu aproape că a reușit s-o ucidă. Dacă n-o înveți, dacă n-o învață nimeni, atunci va dispărea pentru totdeauna.

Un prinț se întoarce întotdeauna acasă. Asta îi spusese mama lui Alfie cu trei luni în urmă, când el se îmbarcase pe nava sa, lăsând în urmă orașul San Cristobal, înghițit de orizont. Acum, în vreme ce aceeași navă se apropia lin de portul din care plecase, umbra lui Alfie i se încolăcea în jurul picioarelor într-o spirală încordată. Prințul revenise acasă.

Se spune că timpul zboară când ești fericit, dar la fel de repede trece și când te așteaptă la orizont lucruri nedorite.

Abilitățile lui Alfie țineau, toate, de culoare. Vedea magie în toate tonurile, își schimba culoarea propriei magii în funcție de nuanță și-și folosea talentul pentru a croi cărări pe care să călătorească în interiorul rețelei magice din jurul său.

Vocea Palomei, tutorele său din copilărie, îi răsună în minte : Magia e forță pură care curge prin lume, dar are nevoie de un canal, de o casă. Noi suntem canalele acelea, vasele în care crește magia. Unul fără altul nu poate supraviețui. Noi îi dăm viață, scop și, în ochii lui, culoare. Iar când ne stingem, redăm magia eterului, ca s-o poată împrumuta și alții.

-Cunoașteți toți regulile. Vrăjiți cărțile cum vreți. Fiți cât de cruzi vreți. La urma urmei, jucați cambio mârșav, spuse el, cu un licăr de răutate în priviri.

Cu toții purtăm în noi și lumina, și întunericul. Asta ne face oameni. Și, țineți minte, oricât de adânc ne-am scufunda în beznă, niciodată nu e prea târziu să căutăm lumina.

Când dansez, se întâmplă ceva. Dacă m-ar întâlni cineva pe străzile din Chagrin Falls, ar bănui că sunt genul tăcut, studios și muncitor. Este latura pe care o afișez pentru majoritate. Dar când dansez devin muzică în mișcare. O zeiță. Eu însămi.

Universul a conspirat să-mi smulgă dansul încă înainte să calc în campusul de la Northwestern. Dacă Tisch… Dar nu am voie să mă gândesc la Tisch. Trebuie să găsesc un studio de dans.

Cântecul popular taiwanez din seara asta se țese ca o panglică printre faldurile minții mele. Un dans i se alătură: un cerc dublu de fete în rochii colorate, ținându-se de mână și rotindu-se în direcții opuse în jurul unei perechi de îndrăgostiți. Trupul meu vrea să danseze. N-am nicio șansă la somn când sunt așa.

-Sufletul meu a ales această cale, la fel cum al tău a ales-o pe-a lui. Nu lua în batjocură lucrurile pe care nu le înțelegi. Fermecătoarele fac sacrificii imense.

O lumină argintie strălucește la capătul tunelului. Mă cutremur, năpădită de un dor năprasnic. Bolta Nopții. Lumina Elarei. Îmi iau elan și o rup la fugă, năpustindu-mă spre el. Sunt rechinul-tigru care despică apa. Sunt șoimul călător care se avântă spre cer. Sunt disperată să respir aer curat și să simt energia Elarei.

Ați citit aceste cărți? Cum vi s-au părut?

Citate #1

Oamenii din Sempera sunt lipsiți de creativitate în ceea ce privește timpul lor prețios, fier-sângele lor. Când nu îl beau precum bestiile, îl risipesc pe flori ca să înflorească sau îl aruncă în foc ca să se încălzească în timpul iernii. Fier-sângele potrivit ar putea da foc întregii lumi.

Văd frica în umerii ei încordați, dar vocea îi e atât de la obiect. E aproape liniștitor, ca și cum trebuie doar să mă gândesc la aceste lucruri ca să supraviețuiesc.

Cuvintele plutesc în aerul rece al nopții. Mă hrănesc cu o mică speranță: dacă rostesc cuvintele, pot deveni adevărate.

Dar mai mult decât orice, că îmi e frică de secretele ce stau ascunse înăuntrul meu.

Mintea mea trează se ciocnește de amintire, o explozie între gând și sentiment care arde până ce una din ele e lăsată cu siguranță în cenușă.

Fire palide de lumină aurie solidă par să plutească deasupra fiecărei pietre – o adiere a inimii Vrăjitoarei, care se luptă pentru libertate. O umbră se mișcă în îndepărtare.

Puteți comanda cartea de pe Librex.ro .

E o parte din ordinea lucrurilor… Mereu au existat Binele și Răul, împotrivindu-se unul altuia. Magia nu poate exista fără Bunătate, iar Bunătatea nu poate exista fără Răutate. Iar Ținutul Oz nu poate exista fără magie. 

Se purtau de parcă ar fi fost spălate pe creier. Sau poate că erau doar speriate de moarte. 

Mă simțeam lipsită de puteri, izolată, incapabilă să controlez ceva și nu știam sigur încotro mă îndreptam. În ciuda tuturor acestora, am pornit mai departe cu o încredere oarbă.

Puteți comanda cartea de pe site-ul Librex.ro .

– Să-l furi, vrei să zici? Va ști că tu ai fost. Și ce se întâmplă dacă baza de date ține evidența persoanelor care te autentifică?

Atunci când cauți suficient de mult, probabil că poți găsi ceva care te va face să-ți dorești să n-o fi făcut.

Îmi doream să stăpânesc pasiunea, dar și să știu cum să mânuiesc o sabie. 

– În breasla noastră, a stăpânilor pasiunii, suntem legați printr-o camaraderie, am răspuns eu cu glas răgușit. Este ceva ce nu mă aștept  să înțelegi, dar să știi că există o anumită legătură între cei care poartă mantia pasiunii, chiar și între străini. 

Ați citit aceste cărți? Cum vi s-au părut?