Bookhaul septembrie

Cărți puține, dar bune!

Cumpărate…

Catch-22, Joseph Heller

The Whisperer in Darkness, H. P. Lovecraft

Primite…

… din partea blogului…

Clopotul de sticlă, Sylvia Plath

… din partea Libris…

Vremurile bune de altădată, Bohumil Hrabal

Sunt în special entuziasmată pentru Catch-22, pentru că am auzit din mai multe surse că e un roman excelent și un must read. Ca să nu mai spun că e considerat clasic modern, la fel ca A Clockwork Orange și 1984.

Am mai citit o dată Clopotul de sticlă, care rămâne una dintre cărțile mele preferate, dar am ținut mereu să dețin eu cartea într-o bună zi. Mulțumesc blogului pentru ocazia de a o reciti de câte ori vreau!

Colecția de povestiri Vremurile bune de altădată e plină de haz și sper că recenzia mea vă va convinge să o citiți!

Să nu mă părăsești e un must read, you MUST read it

I lost Ruth, then I lost Tommy, but I won’t lose my memories of them.

Mulțumesc blogului pentru această carte!

Cum ar fi lumea dacă, la un moment dat, s-ar găsi leacul pentru cancer sau pentru boli autoimune? Dacă am afla că putem să ne înlocuim rinichii striviți de pietre sau ficatul îmbibat de alcool cu organele altcuiva… fără să ucidem alți oameni? Dacă, pur și simplu, aceste donații nu ar răni pe nimeni, ar cădea din cer?

Cu toții știm că astfel de lucruri nu sunt posibile, dar penultimul roman scris de Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești, prezintă această alternativă din perspectiva cea mai puțin așteptată: cea a unui donator din umbră, a unei clone concepute special ca să fie dezmembrată mai încolo, pentru binele umanității, al oamenilor adevărați, ca o păpușă care și-a împlinit scopul.

Romanul începe inocent cu prezentarea lui Kath, o îngrijitoare de 31 de ani care se va pensiona peste 8 luni, și observațiile sale despre munca de îngrijitor și privilegiile care i s-au acordat datorită educației sale. Monologul interior continuă cu copilăria sa, petrecută la Hailsham alături de alți copii-clonă, unde, la fel ca un copil obișnuit, avea ore de matematică și desen, asculta muzică la casetofon și citea. Kath și colegii săi cresc sub protecția gardienilor, care le amintesc constant de cât de speciali sunt, dar până la o vârstă sunt protejați de cunoașterea viitorului lor, pe care și-l vor petrece sub mese de operații, în centre speciale, în paturi care miros a spirt și antiseptic, dându-și plămânii și pancreasul unor oameni care nu știu de existența lor.

Kath trece cu rigurozitate peste toate evenimentele care i-au marcat viața. În ciuda multitudinii de fețe care străjuiesc amintirile sale, numai două figuri capătă importanță, fiind alături de ea din copilărie și completând un confuz triunghi amoros: Ruth, un spirit de lider, care a vrut mereu să se afirme și să își creeze un viitor luminos, și Tommy, care obișnuia să fie izolat datorită lipsei de talent artistic, dar care a devenit pe parcurs o fire liniștită și onestă. Ruth și Tommy, care s-au împrietenit cu Kath în instanțe diferite, devin o parte integrantă a vieții sale, iar formarea unui cuplu între cei doi o pune în impas. Comunicarea între cei trei e defectuoasă, datorită complexelor și imperfecțiunilor lor, dar e mult mai savuroasă și ușor de parcurs decât prieteniile perfecte din multe romane.

Să nu mă părăsești tratează în paralel mai multe teme. În prim plan, este un roman inițiatic, care o ține de mână pe Kath prin copilărie, adolescență, prima iubire, primele responsabilități și morțile prietenilor ei, dar pe fundal se pune problema morală a clonării și măsura în care o asemenea ființă are sau nu are umanitate. Universul creat de Ishiguro este asemănător lumii noastre, dar introduce o serie de întrebări la care se poate să fim nevoiți să răspundem, ca societate, pe viitor.

Traducerea a apărut la editura Polirom.

I keep thinking about this river somewhere, with the water moving really fast. And these two people in the water, trying to hold onto each other, holding on as hard as they can, but in the end it’s just too much. The current’s too strong.

Vreți să vedeți Praga de aur?

Mulțumesc Libris pentru această carte!

Titlu: Vremurile bune de altădată

Autor: Bohumil Hrabal

Categorie: Beletristică

… ar fi fost de-ajuns un strănut ca toate resturile danturii să-i zboare în odaie ca niște petale uscate de flori de iasomie, care, în adierea ușoară a vântului, cădeau din boschete, presărându-se pe jos, ca fulgii unei ninsori de vară…

Povestirile lui Bohumil Hrabal sunt încărcate de umor de cea mai zeflemistă natură: pățanii, petrecanii, povești lăsate neterminate, povești cu tensiune narativă dar fără punct culminant, povești cu mincinoși, motocicliști și înmormântări, cu personaje exagerate, vesele, furioase, indiferente. Universul lui Hrabal, care pare a-și avea centrul de interes în Praga și împrejurimi, abundă în personaje inedite, care își depană pe rând istoriile pe fundalul unor pagini întregi de dialog sau blocuri narative gigantice.

Un bărbat gras și frumos se întristează pentru că ajunge să mănânce salamul pe care îl păstrează pentru prietenii săi (În grădină). Un tânăr asistent de instalator se îndrăgostește de o țigancă ce muncește la fabrica de cărămidă după ce aceasta îi cere un pulover în mijlocul străzii (Romanță). O fată oarbă și ceilalți pasageri din vagonul său povestesc despre tații lor în drum spre Praga, iar unul dintre călători ajunge să alerge de-a lungul trenului ca să-și termine povestea (Ochi de diamant). Un tânăr intră cu o carte într-o tavernă și e criticat de cârciumar și companionii săi. După aia, intră un fost jucător de fotbal cu o tavă mare cu varză călită (O după-amiază anostă). Un bărbat misterios cu o pălărie albă îi promite naratorului o înmormântare pe cinste, pentru a muri peste câteva zile (Domnul Iontek).

Dumnezeule mare, cum văd, tatăl dumneavoastră a fost și el un om celebru! izbucni Vendulka. Un tată care s-a prefăcut în oglinzi.

Desigur, acestea sunt doar câteva dintre minunatele peripeții puse pe hârtie de autorul ceh, care mai scrie, printre altele, și despre lecțiile sale de motocicletă, pasiune moștenită de la tatăl său, care a fost, la vremea sa, mare cascador. Discuțiile cehilor despre fotbal, mașini, vânătoare și gătit arată că, în ticurilor și bizareriilor lor, aceștia sunt oameni oarecare, ancorați în lumea în care trăiesc. Frumusețea povestirilor reiese totuși din momentele de joacă, de abandonare a realității și intrare în vis, minciună sau spectacol.

Personajele lui Hrabal sunt mari actori.

… poate pentru a ne demonstra că pisicile îi sunt mai dragi decât noi, cei de afară, nu se stăpânea nicidecum și, când te uitai, se apleca asupra pisicilor, care-i dădeau, pe rând, câte un pupic pe frunte, și iar se ducea domnul Novak după flori și ghivece cu ciclame, și iar împletea ghirlande din crenguțele de asparagus…

Non Fictiv: Cu sânge rece

Mulțumesc Libris pentru această carte!

Titlu: Cu sânge rece

Autor: Truman Capote

Categorie: Beletristică

Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat.

În 1965, Truman Capote a scris unul dintre primele romane de non-ficțiune, o relatare pe larg a unei crime ce a avut loc la sfârșitul anului 1959, măcelul unei familii metodiste, respectabile, din satul Holcomb, Kansas. Cazul Clutter, care a zguduit Kansas-ul prin brutalitatea crimelor și a misterului care învăluia ucigașul, a devenit obsesia autorului pentru cei 6 ani care i-au luat pentru a se documenta pentru scrierea cronicii familiei Clutter și a celor doi criminali, Perry Smith și Richard Hickock.

Alternând între perspectiva membrilor familiei Clutter, eventual a diverși locuitori din Holcomb și Garden City, și a făptașilor, falsificatorul de cecuri Dick Hickock și complicele său, hoțul mărunt Perry Smith, Capote prezintă oroarea din toate punctele de vedere posibile, dar și momente simple din viața celor implicați. Aflăm, spre exemplu, că Nancy era un elev exemplar, cu o pasiune pentru călărie, că Dick a fost căsătorit de două ori, că șeriful Al Dewey a slăbit mult în urma eforturilor de a depista ucigașii, că în anii 60, un mecanic auto era plătit cu $2 pe zi.

Perry, care se presupune că a fost cel care a efectuat omorurile, e de fapt personajul meu preferat. Unul dintre cei patru copii ai unui cuplu destrămat, fiul unei foste campioane Cherokee de rodeo care a căzut în patima băuturii și al unui bărbat care nu l-a lăsat să își continue studiile și să își facă un rost, cu picioarele mutilate din cauza unui accident de mașină, Perry îmi pare de fapt unul dintre cele mai tragice personaje din roman. Mai instabil și mai puțin calculat decât Dick, Perry nu a știut în ce se bagă. În momentul în care cei doi descoperă că familia Clutter nu deține bani cash și Dick se vede nevoit să le ia viețile împreună, Perry acționează ca prin vis, de parcă ar avea un văl deasupra ochilor. Psihiatrul l-a declarat caz patologic.

Teama n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin partea locului, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens.

Capote scrie frumos în cel mai clasic sens al cuvântului. Te face să te simți prost pentru domnul Clutter pentru că era un om în floarea vârstei, plin de viață și de energie, debordând de planuri pentru viitor, pentru doamna Clutter cu mintea ei fragilă pe cale să se însănătoșească, pentru Nancy și iubitul ei, pentru Kenyon și pentru toți locuitorii din Holcomb cuprinși de isterie după decimarea unuia dintre stâlpii de temelie ai comunității. Te face să te simți prost pentru Perry pentru că a fost ca un câine lovit toată viața lui, iar visele lui cu scena din Las Vegas și apele curate ale Mexicului nu se vor împlini niciodată. Te face să te simți prost pentru Dick pentru că a avut potențialul să devină inginer, sau doctor, dar în definitiv sărăcia și un accident de mașină care i-a afectat creierul l-au făcut să moară un hoț de rând ajuns ucigaș.

Aproape că îți pare rău pentru călăul care îi spânzură, pentru gardienii de la închisoare, pentru avocați, polițiști, jurați.

Capote are talentul de a ilustra cât de absurdă și nedreaptă e viața fără să o facă complet lipsită de farmec. Pentru fiecare moment întunecat există un moment de lumină. Fiecare pagină care surprinde nimicnicia vieții surprinde o expresie de bucurie la potențialul acestei lumi și al celor care o populează. În ciuda tristeții ce se așează în jurul întregii povești, unele personaje au dreptul – și posibilitatea – la fericire.

Știi ce mă roade cu adevărat? În legătură cu cealaltă poveste? Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate scăpa din așa ceva basma curată. Nu văd cum e posibil. Să faci ce-am făcut noi. Și să scapi nepedepsit.

Preotese și țărani

Like one lost, or whose soul was stolen, she was not present in her body, the shell of her body. Her intrinsic body was away at the quarry, among the caravans.

La un moment dat, la mijlocul anilor ’20, D. H. Lawrence declara că e sătul de scris (really awful sick of writing) și că ar prefera cu mult să își dedice timpul picturii. În schimb, a continuat să scrie romane, poezii și povestiri până în 1930, anul morții sale. Povestirile și nuvelele cuprinse în volumul The Virgin and the Gipsy & Other Stories nu au un anume numitor comun. Fără alte introduceri, iată ce am gustat din proza scurtă a lui Lawrence:

• The Virgin and the Gipsy, nuvela omonimă volumului. O fată de preot care nu suportă aerul stătut, englezesc din mediul ei se îndrăgostește fulgerător de soțul țigăncii care îi ghicește sorocul. Tocmai când e pregătită să își împlinească destinul, Yvette dă însă de un cuplu insolit, o evreică bogată, pe cale să divorțeze, și amantul său, fost amiral în armată. Furia tatălui său, respectiv un popot, îi distrug însă șansa de a se împlini ca noncomformistă.

• Love Among the Haystacks. Frații Maurice și Geoffrey nu se pot îndrăgosti de fetele simple, englezoaice născute și crescute în același sat. Mama lor e străină, vezi bine. Așa că într-un fel sau altul Geoffrey îl împinge din greșeală pe Maurice prea tare și Maurice ajunge în brațele unei poloneze(?). Geoffrey își găsește consoarta într-o tipă cu mai multă personalitate.
• The Lovely Lady. Pauline Attenborough își dă arama pe față.
• Rawdon’s Roof. „No woman shall sleep again under my roof!” afirmă cu tărie un bărbat căsătorit, cu amantă. Din fericire, slujitorul său îi strică planurile. Povestea în sine nu e inspirată dar îmi plac turnurile de situație, plus că ego-ul lui Rawdon avea nevoie de o pauză.
• The Rocking-Horse Winner. Altă povestire mai cunoscută. Micul Paul începe să parieze datorită nevoilor materiale ale părinților săi. Cum nici mama, nici tatăl său nu reușesc să facă destui bani cât să își mențină stilul de viață luxos fără datorii, Paul încearcă o schemă îndrăzneață care îl stoarce de vlagă și eventual îl omoară. E de aur. Citiți-o. Puteți să nu citiți nimic altceva, dacă citiți The Rocking-Horse Winner. Serios.
• The Man Who Loved Islands. Un bărbat se retrage pe trei insule diferite, prima fiind propria versiune a paradisului, care însă se destramă în față ochilor, a doua fiind un simplu refugiu față de societate, dar din nou e lăsat cu ochii-n soare, a treia fiind deja o evadare de la umanitate și (în general) viață organică. Finalul e deschis. Eu cred că moare.
• The Man Who Died. Un fel de încercare de parabolă, în două părți. Prima e reconstituire a Învierii, a doua introduce mitul lui Osiris. Puteți sări peste asta dacă 1. sunteți atei jenați de religie, ca mine sau 2. sunteți creștini credincioși și nu vă plac reconstituirile cristice blasfeme. V-am prevenit.

În concluzie… nu prea există concluzie. Există pe undeva eroi puternici. Există pe undeva eroine puternice, mai ales Yvette și Cecilia. Unele povestiri sunt bune. Unele nu sunt. În definitiv, cred că ține de filtrul fiecăruia. Citiți The Rocking-Horse Winner. Apoi citiți The Lovely Lady. Apoi The Virgin and the Gipsy. The Man Who Loved Islands. Sunt bine scrise. Citiți-le.

Cartea vs filmul: Mic dejun la Tiffany

Mic dejun la Tiffany este o nuvelă scrisă în 1958 de Truman Capote, adaptată peste numai 3 ani într-un film de succes cu Audrey Hepburn. Povestea abundă în replicile ingenue ale tinerei Holly Golightly, la fel de pline de viață ca ea… și, când viața din ea dă să dea pe-afară, Golightly ia un taxi până la magazinul de bijuterii Tiffany și se uită la vitrine. Filmul merită văzut fie și numai pentru rochii și atitudinea lui Hepburn.

Fun fact: Capote o văzuse inițial pe Holly Golightly în chipul și asemănarea lui Marilyn Monroe, dar filmul a fost realizat de Paramount Studios, iar Monroe ținea de Twenty Century Fox. Personal, nimeni nu o putea depăși pe Hepburn la vremea respectivă, și mă bucur că a jucat ea.

Ecce, Dexter

How wonderful it is to be me.

Dearly Devoted Dexter nu e primul, ci al doilea volum din seria Dexter a lui Jeff Lindsay. Primul lucru pe care l-am observat e coperta, „pătată” cu urme de sânge, promițând un thriller sau în orice caz o poveste care să îți dea tot felul de fiori a la Coșmar pe strada Ulmilor. Al doilea lucru pe care l-am observat era că nu puteam găsi primul, sau al treilea, sau al patrulea volum.

E Dexter, mi-am zis. Merge și pe cont propriu.

Și a mers. Dexter ne salută din grădina iubitei sale, Jess, în timp ce se joacă prinselea cu copiii ei. Știți voi, Dexter. Psihopatul. Justițiarul sângeros care păstrează mostre din sângele victimelor într-un dulăpior separat. Omul care o ia razna când vine luna plină fără să fie vârcolac. Aparent luna îl invită la fapte rele, ce putem zice? Omul ăsta are acum iubită, în ciuda tuturor afirmațiilor sale legate de cât de monstruos e.

Aparent are iubită ca să nu dea rău în societate. O fi el psihopat, dar măcar nu e un dubios. Trebuie să fii un domn când ai numai cuțite în cap, sau te bagă la închisoare pe viață pentru că ți-ai ucis numărul de kilograme în oameni.

Ahem.

În calitate de cititor, Dexter îți vorbește cu mare ironie, poate cu puțină afecțiune, tot ce se întâmplă în jurul lui. Felul în care impozantul sergent Doakes pune ochii pe el, conștient de latura sa demonică. Felul în care descoperă un ucigaș în serie care își mutilează victimele și le lasă într-un stadiu între viață și moarte, un purgatoriu care îi poate duce doar în iad. Felul în care sora sa, Deborah, se îndrăgostește de un polițai de la Washington, nu prea deștept, care e răpit de susmenționatul ucigaș în serie. Felul în care Dexter prinde și ucide un pedofil la începutul romanului, și pe partenerul său în crimă la sfârșitul lui.

Și toate astea sunt povestite pe cel mai carismatic, rafinat și ascuțit ton cu putință, Dexter neputându-se abține de la a face tot felul de observații legat de cât de plicticoasă e viața de om normal, cât de mult te prostește iubirea, sau cât de prost stau hainele pe unii oameni. A da. Omul ăsta iubește mâncarea. Există un moment în care soră-sa e ocupată având revelații legate de criminal, iar tot ce vrea Dexter e un sandwich. În paragraful următor, Dexter recunoaște că a avut fantezii cu ronțăitul a vreo trei sandwich-uri.

În ciuda tonului meu lipsit de considerație, mi-a plăcut Dexter. Și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că motivația sa numărul 1 ca să treacă prin tot procesul ăsta dureros a fost să scape de Doakes ca să poată să ajungă la pedofilul numărul 2.

Serios. Nu se poate mai bine de-atât.

Oamenii-fiare ai lui Robert Arlt

Cum s-au schimbat toate! Africa nu mai e Africa. Africa a murit, dragă tinere.

Nota bene: Am găsit Crescătorul de gorile în Cărturești, pe raftul de reduceri. Nu auzisem de Roberto Arlt până atunci și nu mai citisem nimic scris de un argentinian. Pe copertă era un comentariu al lui Julio Cortazar, de care am auzit că e „mare scriitor!” De bine, de rău, m-am trezit cu cartea în mână. Nu regret niciun moment că am citit-o.

Crescătorul de gorile este un volum cu povestiri de Roberto Arlt, adunate din revistele argentiniene El Mundo și El Hogar. Povestirile în sine au foarte puține lucruri în comun: anume că sunt toate scurte și se pot citi pe nerăsuflate, și că au loc în țările calde. Și când zic țările calde, mă refer mai ales la India, Madagascar, Maroc. Eroii lui Arlt sunt adesea firi pasionale, răzbunătoare, hoți, ucigași, trădători sau cerșetori. Un negustor de papuci încearcă să își ucidă soția alungată de acasă și în schimb ea ucide un nobil. Un bărbat își înjunghie partenerul de afaceri ca să primească peste ani și ani răzbunarea fiului său. Un cerșetor face contrabandă ascunzând mitraliere într-un cadavru. Astfel de personaje populează lumea încinsă de căldură, subtropicală sau musonică a lui Arlt, unde oameni de toate națiile, arabi, evrei, indieni, olandezi, argentinieni  se trădează și se torturează reciproc, într-un cerc vicios nesfârșit.

Una dintre povestirile care ilustrează cel mai bine acest concept este Ură din altă viață, în care un tânăr află de la un marocan, așa-zis doctor în științe oculte, că a fost prins într-un cerc infinit al violenței alături de logodnica sa, Lucia, și că de sute de ani se îndrăgostesc și se omoară reciproc. Ba chiar, arabul are o ceartă veche tot de sute de ani cu Lucia și nu l-ar deranja dacă tânărul ar ucide-o în această viață. Băiat deștept, tânărul o ia la goană până la Buenos Aires.

Printre povestirile mele preferate se numără Oamenii-fiare, Lanțul de ancoră, Omul cu turban verde și Vânătorul de orhidee. Titlurile sunt adeseori sugestive, delimitând fie un simbol (turbanul verde), o replică din operă, un loc sau un personaj. Spre deosebire de alți autori, Arlt nu numai că scrie bine, dar scrie și modest. Limbajul e simplu, iar descrierile lasă loc faptelor și conversațiilor să respire. Arlt nu face risipă de cuvinte.

În definitiv, faptele descrise au deja destulă opulență.

Cartea a apărut la editura Adenium.

Bookhaul mai-iunie

Când ești chitră, ești chitră. Iată ce am reușit să adun lunile astea din anticariate și reduceri.

Cumpărate…

Fără un șfanț în Paris și Londra, George Orwell

Mărețele maimuțe, Will Self

Punct contrapunct, Aldous Huxley

O cameră cu vedere, E. M. Forster

Crescătorul de gorile, Roberto Arlt

Bucuria vieții, Irving Stone

Primite…

… din partea Libris

Vegetariana, Han Kang

Deși am fost puțin ocupată recent cu various business, am reușit să citesc câteva cărți cumpărate în mai… cam prin iunie. (Wow, încă sunt în viață!). Coming soon… recenzii diverse.

Cartea vs serialul: American Gods

American Gods e unul dintre cele mai cunoscute romane de-ale lui Neil Gaiman, pe lângă efortul său colaborativ cu Terry Pratchett, Good Omens. Cartea a avut mare succes în anul publicării, 2007, și a rămas un fel de clasic modern al genului fantasy când Netflix a decis să profite reputația bună a cărții și să creeze o adaptare pe măsură. Momentan am văzut primele 4 episoade și trebuie să recunosc că arată promițător. Deși s-au făcut multe schimbări de dragul redării climatului social american al momentului (invazia telefoanelor inteligente, glamorificarea tehnologiei, moartea și apariția unor noi meserii, exacerbarea xenofobiei), American Gods urmărește aproape fidel firul narativ al sursei de inspirație și pune accentul pe mai multe personaje care participă la intrigă.

Și dacă există ceva ce se aplică și în serial, și în roman? Czernobog dă cu ciocanul. Varya Utrennyaya e cea mai frumoasă femeie din lume. Anansi e cel mai tare.

A da. Serialul include scene de violență și sex. Să nu spuneți că nu v-am prevenit.