Citate : Un regat întrețesut & Vraja Corbilor

Visase să-și descătușeze inspirația și să-și elibereze mâinile pentru a crea fără nicio reținere – dar tumultul imaginației lui Alizeh era înăbușit, întotdeauna, de-o nenorocită de nevoie de autoapărare.

Iblees o bântuise toată viața ei, împingând-o aproape de nebunie cu șaradele lui de neînțeles. Nu reușise niciodată să înțeleagă interesul lui permanent pentru ea, căci, deși știa că înghețul din venele ei o făcea neobișnuită chiar și printre ai săi, i se părea totuși că este un motiv insuficient pentru a o face să îndure acest chin. Alizeh ura modul în care viața îi fusese întrețesută cu șoaptele unei astfel de bestii.

Anii de antrenament îl învățaseră pe prinț să recunoască până și cele mai mici inconsecvențe ale adversarilor săi; slăbiciuni care puteau fi exploatate și manipulate cu promptitudine . Kamran își cunoștea propriile forțe, iar instinctele sale în acest caz nu puteau fi negate. Îi văzuse contradicțiile din momentul în care pusese ochii pe ea. Fără îndoială că ascundea ceva.

Nu-și pusese niciodată viața sub semnul întrebării, pentru că nu-l constrânsese niciodată până acum. Nu-și dorise nimic și, ca urmare, se învrednicise să nu se coboare la experiența dorinței, căci dorința era îndeletnicirea oamenilor mai săraci, oameni ale căror singure arme împotriva cruzimii lumii erau închipuirile.

“I think I might fetch you the moon if only to spare your tears again.”

Puteți comanda cartea de aici sau aici .

„Să mergi pe muchia unui tăiş e distractiv doar până când lama încetează să mai fie o metaforă.”

Ochii îi erau în continuare nemiloşi, dar şi visători. Fiorul pe care îl simţeam ori de câte ori se uita la mine era pe cât de captivant, pe atât de periculo, ca şi cum ţi-ai înlănţui pe neaşteptate privirea cu cea a unui râs sau a unui lup, dar nu oriunde, şi nu oricând, cu în pădure, la amurg.

„Eşti un trandafir viu strecurat printre flori de ceară. Poate că noi ţinem o veşnicie, dar tu înfloreşti mai strălucitor, miroşi mai dulce şi verşi sânge cu ţepii tăi.”

„Preferăm să pretindem altceva, dar adevărul este că nu am fost niciodată noi cei nemuritori. Poate trăim suficient de mult pentru a vedea lumea care se schimbă, dar n-am fost niciodată noi cei care am schimbat-o. Când ajungem, în cele din urmă, la final, suntem singuri şi nimeni nu ne iubeşte şi nu lăsăm nimic în urmă, nici măcar numele nostru cioplit pe o lespede de piatră. Şi totuşi…muritorii, prin operele lor, prin Meşteşugul lor, nu sunt niciodată uitaţi.”

Puteți comanda cartea de aici sau aici .

Recenzie : Un regat întrețesut de Tahereh Mafi

Descrierea cărții : Pentru toți, Alizeh este o slujnică de care te poți lipsi oricând și a cărei identitate nu va fi dezvăluită niciodată: ea este moștenitoarea de mult pierdută a unui străvechi regat al djinnilor. Este mereu vânată și silită să se ascundă la vedere, altminteri se va expune la pericole cumplite. Până într-o zi, când face o greșeală. Prințul moștenitor, Kamran, a auzit profețiile; știe despre înfiorătorul monstru care, se spune, îi va ucide bunicul. Întunericul se pogoară cu repeziciune asupra imperiului său, îmboldindu-l pe tânăr să îi caute originile. Însă cu cât devine mai suspicios în privința slujitoarei cu ochi bizari, cu atât află tot mai multe lucruri despre ea – și cu atât mai greu îi este să o dea uitării. Chiar dacă ideea de-a se lăsa captivat de Alizeh înseamnă să ignore tot ce-a învățat până atunci. Un regat întrețesut este o poveste despre împărății care se ciocnesc, iubiri interzise și o regină de mult uitată care trebuie să își croiască drum prin întuneric pentru a-și recăpăta tronul, a-și reconstrui imperiul și a-și salva oamenii de la așa-zisa viață pe care au fost obligați să o ducă.

Pot spune că Tahereh Mafi a dat lovitura încă o dată cu această carte, lumea creată de autoare este superbă, iar când descria mâncarea mi se făcea o poftă! Un regat întrețesut e o carte fantasy perfectă pentru cei care au citit Orașul de bronz sau trilogia Rebelul nisipurilor .

Visase să-și descătușeze inspirația și să-și elibereze mâinile pentru a crea fără nicio reținere – dar tumultul imaginației lui Alizeh era înăbușit, întotdeauna, de-o nenorocită de nevoie de autoapărare.

Djini sunt creaturi supranaturale , aceștia au fost vânați de oameni de foarte multă vreme, până când bunicul lui Kamran a preluat puterea în regat, însă mai există câteva nereguli la acest tratat de pace. Bunicul lui Kamran îi ascunde ceva acestuia, la final am aflat care a fost treaba, într-un fel sau altul mă așteptam la ceva de genul, să nu uităm că totul are un preț, indiferent de rangul social pe care persoana în cauză îl are, nevoia de putere poate să îți ia mințile, dar bunicul lui Kamran a făcut asta pentru regat și nepot. Mama lui Kamran m-a enervat la culme… uneori comportamentul lui Kamran m-a enervat, el ar face orice pentru regatul lui.

Iblees o bântuise toată viața ei, împingând-o aproape de nebunie cu șaradele lui de neînțeles. Nu reușise niciodată să înțeleagă interesul lui permanent pentru ea, căci, deși știa că înghețul din venele ei o făcea neobișnuită chiar și printre ai săi, i se părea totuși că este un motiv insuficient pentru a o face să îndure acest chin. Alizeh ura modul în care viața îi fusese întrețesută cu șoaptele unei astfel de bestii.

Alizeh se ascunde de cei care ar putea să îi facă rău, cineva ca ea este foarte periculos . Mi-a plăcut ideea cu aleasa, moștenitoarea unui regat de mult pierdut, speranța celor din neamul ei, salvarea lor, ador genul ăsta de povești, Alizeh este foarte specială, bonus e și talentată la cusut. Iar Kamran este fermecat de ea, asta îi provoacă multe probleme. Mi-au plăcut interacțiunile lor, deși au început cu stângul.

Anii de antrenament îl învățaseră pe prinț să recunoască până și cele mai mici inconsecvențe ale adversarilor săi; slăbiciuni care puteau fi exploatate și manipulate cu promptitudine . Kamran își cunoștea propriile forțe, iar instinctele sale în acest caz nu puteau fi negate. Îi văzuse contradicțiile din momentul în care pusese ochii pe ea. Fără îndoială că ascundea ceva.

Off Kamran și Alizeh se întâlnesc și e ceva magic când se văd, dar problema e că cei doi nu trebuie simtă ceva unul pentru celălalt, mai ales că neamurile lor nu se au la inimă. Offf și câte prejudecăți…offf și ce viață a dus și duce Alizeh, mereu pe fugă, ea trebuie să îndure multe pentru că este diferită, plus că este urmărită, mai apare și Iblees și dă niște ghicitori, îi face viața mai grea. Dar apar și persoane care îi vor binele. Kamran este surprins de o anumită persoană pe care o cunoaște de când era mic, iar la final apare un anumit personaj care ne va da bătăi de cap.

Nu-și pusese niciodată viața sub semnul întrebării, pentru că nu-l constrânsese niciodată până acum. Nu-și dorise nimic și, ca urmare, se învrednicise să nu se coboare la experiența dorinței, căci dorința era îndeletnicirea oamenilor mai săraci, oameni ale căror singure arme împotriva cruzimii lumii erau închipuirile.

Mulțumesc Libris pentru această carte, mi-a plăcut la nebunie și deja aștept următorul volum! Voi ați citit cartea? Cum vi s-a părut? Mai știți cărți cu djini?

„Într-o poveste construită cu măiestrie, Mafi urzește o vrajă a destinului și a primejdiei, a iubirii interzise și a intrigilor de curte, a magiei și a revoluției.” CASSANDRA CLARE, autoarea seriei „Instrumente Mortale”

 „Un regat întrețesut m-a captivat prin lumea abil construită și romantismul ei torid. Această carte este o nestemată strălucitoare, dar cu margini ascuțite ca lama.” RENÉE AHDIEH, autoarea seriei „Urgia și zorile”

„Proza luxuriantă, plină de descrieri, se combină cu un romantism sfâșietor în această poveste plină de fantezie. Dureros de frumoasă!” Kirkus Reviews

 „Glasul poetic, sclipitor ca diamantul, al lui Mafi țese un basm învăluit în magie, tivit cu subterfugii, împodobit cu brocartul unui romantism chinuitor și înfrumusețat de broderia mitologiei persane. Abia aștept continuarea!”  ROSHANI CHOKSHI, autoarea romanului Aru Shah și sfârșitul timpului

„În acest roman excepțional bazat pe texte islamice și pe poemul persan Șah-Namé, Mafi completează o lume superb construită cu o proză bogată și sensibilă care îmbogă­țește enorm fundalul mitologic al poveștii, reușind să plăsmu­iască un subiect emoționant și o poveste de iubire tragică, plină de intrigi de curte.” Publishers Weekly

„Pregătește-te să fii distrus – această poveste îți va pătrunde în inimă și o va face să bubuie, iar la final te va lăsa fără suflare.”  STEPHANIE GARBER, autoarea seriei „Caraval”

Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : De la scriitoarea Rebecca Serle, autoarea bestsellerului Peste cinci ani, apare un nou roman O vară italiană care te plimbă pe drumurile din Positano și care prezintă iubirea în toate formele ei.

Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia.

De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi.

Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.

O călătorie magică pe care chiar merită s-o faceți!

Associated Press

Fragment în avanpremieră

Nu e ușor să ajungi la Positano. Mai întâi, trebuie să zbori până la Roma, apoi să mergi de la aeroport până la gară, de unde să iei un tren spre Napoli. Din Napoli, trebuie să găsești o mașină care să te ducă de-a lungul coastei, la Positano.

Aterizez la Roma după treisprezece ore de la decolarea din Los Angeles, surprinzător de vioaie. Nu-mi place să zbor, nu mi-a plăcut niciodată. Iar ăsta e cel mai lung zbor pe care l-am făcut vreodată, ca să nu mai spun că e și primul pe care îl fac singură. Dar sunt ciudat de calmă în timpul lui. Chiar reușesc să și dorm.

Ajung rapid la stația de tren cu un taxi, iar drumul spre Napoli e o frumoasă călătorie de două ore prin peisajul rural italian. Am iubit mereu trenurile. Când locuiam cu Eric la New York, uneori luam trenul spre Boston ca să-i vizităm familia. Ador teatralitatea trenului: cum te poți uita pe geam ca să vezi ce anotimp este, cum totul se desfășoară acolo, pe sticlă. Frunzele roșii și portocalii, arse de toamnă, pământul acoperit de zăpadă în decembrie, care pare să grăbească venirea sărbătorilor ca o cariocă roșie pe un calendar.

Italia rurală este exact cum mi-o imaginam: dealuri verzi, case mici, portocaliul câmpurilor amestecat cu cerul albastru ca lacrima.

Până ajung la gara din Napoli și zăresc un bărbat de la Hotelul Poseidon care ține un carton cu numele meu pe el, deja zâmbesc cu gura până la urechi.

Nu mai sunt în Erewhon, făcând cumpărăturile săptămânale și vrând să-i dau telefon mamei să-i spun că au ulei de măsline la ofertă și s-o întreb dacă vrea și ea. Nu sunt la marginea Canionului Fryman, uitându-mă la șinele de tren și așteptând să vină și ea la tura de bicicleală de weekend. Nu sunt la Pressed Juicery, așteptând ca ea să coboare pe San Vicente, acoperită de pălăria ei cu boruri largi, ca să ne cumpărăm câte un Greens 3. Nu sunt acasă la mine; nu sunt acasă la ea. Sunt într-un loc nou, unde trebuie să fiu sprintenă, alertă, prezentă. Locul mă forțează să fiu prezentă, cum n-am mai fost de un an, poate mai mult. Când mama s-a îmbolnăvit, ne-am concentrat numai asupra viitorului: grija pentru ce va veni, pentru ce se putea întampla. Aici nu e loc de gânduri, doar de acțiune.

Am ales Hotelul Poseidon pentru că e foarte aproape de locul unde a stat mama acum mulți ani și pentru că e un hotel de care-și amintea cu emoție. „Au cei mai amabili angajați“, spunea. „Oameni buni, cu adevărat.“ Era un hotel vechi ‒ „totul e vechi în Italia“, zicea mama. Dar era fermecător, frumos și cald. „Are atâta personalitate și mustește de viață!“ spunea mama. „Iar terasa e sublimă, mereu scăldată-n soare“.

Îi dau valiza șoferului pe care îl cheamă Renaldo ‒ cei de la hotel au fost atât de drăguți, încât l-au trimis să mă ia de la gară ‒ și mă urc pe bancheta din spate a sedanului. E un Mercedes, ca multe taxiuri normale din Europa, dar tot mi se pare o extravaganță. Am ajuns la LAX într-o Honda Civic.

— Buoungiorno, Katy! „Bună ziua!“ mă întâmpină Renaldo.

E un bărbat viguros, n-are mai mult de cincizeci de ani și pare o fire răbdătoare.

— Bun venit la Napoli!

Odată ieșiți din Napoli, peisajul e ca un tablou: clădiri de apartamente, femei care pun rufele la uscat afară, căsuțe de teracotă, tufișuri verzi de toate formele; dar, când ajungem pe coastă, începe să se întrevadă adevăratul farmec. Coasta Amalfi nu doar că se desfășoară în fața noastră, ci pare să ne cheme mai aproape. Se zăresc marea de un albastru curat și casele de pe coamele dealurilor.

— E absolut minunat! îi spun.

— Și n-ai văzut încă nimic! Așteaptă numai! mă îndeamnă Renaldo.

Când ajungem, în sfârșit, la Positano, înțeleg ce vrea să spună. De sus, de pe drumul șerpuit, se vede tot orașul. Hoteluri și case colorate îngrămădite pe stânci, de parcă ar fi pictate. Tot orașul e construit în jurul golfului. Arată ca un amfiteatru, de unde se vede spectacolul mării. Apa albastră, strălucitoare, spectaculoasă.

— Bellissima, no? „Frumoasă, nu-i așa?“ mă întreabă Renaldo. Numai bună de fotografiat.

Mă prind de portieră și las geamul în jos.

Aerul e fierbinte și dens și, fiindcă mergem la vale, tot mai aproape de oraș, încep să aud cicadele. Le aud țârâitul și simt toată voluptatea verii.

Am ales iunie pentru călătorie fiindcă e puțin înainte de sezonul turistic. „Din iulie, locul se transformă într-o casă de nebuni, spunea mama. E mai bine să mergem în iunie, când e mai puțin asaltat de turiști, mai puțin aglomerat.“ Ea voia să se poată plimba liniștită pe străzi, fără să fie înghesuită de influenceri care fac poze.

Prietenii mi-au făcut liste cu restaurante unde se mănâncă bine și cu locuri pe care să le vizitez sau de unde pot să închiriez bărci pentru o zi, să plec până la Capri, și cu tot soiul de cluburi pe plajă presărate de-a lungul coastei, pentru care trebuia să iau taxiuri pe apă. Liste cu restaurante cocoțate pe dealuri, care nu aveau meniuri fixe, ci serveau feluri de mâncare proaspătă, ale căror ingrediente erau aduse de la fermele din jur. I le-am trimis pe toate mamei și ea a făcut tot desfășurătorul. Țin strâns în mână itinerarul nostru, stabilit până la ultimul minut. Îl pun la loc în geantă.

Când ajungem în vale, sunt întâmpinată de agitația unui orășel în plină vară. Femei în vârstă stau pe scăunele și ciripesc. Zăresc bărbați și femei pe Vespe. Se aud zgomotele tipice ale unei după- amieze târzii, agitate. Câțiva turiști rătăciți pe micul trotuar, cu telefoanele scoase, făcând poze. E vară în Italia și, deși se apropie ora cinci, e încă luminos și însorit. Soarele stă priponit sus pe cer, iar Marea Tireniană strălucește. Bărci albe stau încolonate pe apă, ca niște boboci. Totul e de o frumusețe nemăsurată, soarele pare să atingă totul deodată. Inspir și expir, și tot expir.

— Ah, iată-ne! spune Renaldo.

 Parcăm la Hotelul Poseidon, care, la fel ca restul orașului, e cuibărit pe coama dealului. Intrarea e complet albă, iar scările sunt acoperite de un covor verde. Flori de toate culorile pămantului ies din ghivece mari puse la intrare.

Deschid portiera și imediat mă cuprinde căldura, dar e primitoare. Mă îmbrățișează cald, deloc autoritar.

Renaldo îmi scoate valiza din portbagaj și urcă pe scări cu ea. Scot banii pe care i-am schimbat la aeroport; una dintre regulile lui Carol era să nu schimbi niciodată bani la aeroport („Cursul valutar e teribil!“), dar eram disperată. Îi întind câteva bancnote țepene.

— Grazie! „Mulțumesc!“ spun.

— Să vă bucurați de Positano, îmi răspunde. E un loc cu totul special.

Urc scările de la intrare și sunt primită de aerul rece din foaier. La stânga, o scară în spirală duce la etajul următor. Recepția e în dreapta, iar, în spatele biroului, stă o femeie ce pare să aibă în jur de cincizeci de ani. Are părul lung și negru, lăsat pe spate. Lângă ea este un tânăr care vorbește o italiană precisă, cu toate cuvintele bine pronunțate.

— Ovviamente abbiamo un ristorante! È il migliore!

Îi fac semn femeii și ea îmi răspunde cu un zâmbet cald și primitor.

— Buonasera, signora! „Bună seara, doamnă!“ Cu ce vă pot ajuta?

E foarte frumoasă femeia asta.

— Bună ziua! Mă cazez la dumneavoastră. Am rezervare pe numele Silver.

Și ceva îmi apasă pe piept; e rece și dur.

— Da, spune femeia și expresia i se îndulcește plină de compasiune. Are o anume blândețe în ochi. Doar dumneavoastră, o săptămână, si, „da“?

— Doar eu, confirm dând din cap.

— Bine ați venit! îmi spune, ducându-și mâna la inimă și fața i se luminează cu un zâmbet.

Positano e un loc minunat pentru a fi singur, iar Hotel Poseidon e un loc perfect pentru a-ți face prieteni.

Îmi dă cheia camerei 33. Urc la primul etaj, apoi iau micul lift până la al treilea.

Trebuie să închid ușile ca să pornească. Durează aproape cinci minute să parcurgă cele două etaje și decid să o iau pe scări restul șederii mele aici. Altă regulă de viață a lui Carol: „Nu lua niciodată liftul dacă poți urca pe scări și n-o să ai nevoie de exerciții la sală toată viața“. Când locuiam la New York, aplicam regula cu ușurință. Dar n-am reușit și în Los Angeles.

Camera mea e la capătul holului. Chiar lângă ușă e o mică bibliotecă unde poți face schimb de cărți. Bag cheia în broască și deschid.

Camera e aerisită și plină de lumină. Sunt două paturi alăturate, acoperite cu cearșafuri albe și pături subțiri, și în fața lor două dulapuri. De-o parte a camerei e o debara, iar de cealaltă, uși glisante, deschise larg ca să primească soarele după-amiezii. Merg spre ele și ies pe terasă.

Deși camera e mică, terasa este spațioasă. Pare să aibă vedere spre întregul oraș. Priveliștea panoramică cuprinde marginea dealului, hotelurile, casele și magazinele de pe coastă. Chiar sub mine, spre stânga, e piscina. Un cuplu se bălăcește cu picioarele în apă, cu paharele de vin lăsate pe marginea piscinei. Aud bălăceală, clinchet de pahare și râsete.

Sunt aici, îmi vine în minte. Ce văd e chiar Italia. Nu mă uit la vreun film în casa părinților mei sau pe canapeaua din Culver. Nu e vreun soundtrack și nici o poză. E viața reală. Nu am atins, nu am cunoscut majoritatea locurilor din lume. Dar sunt aici, acum. E ceva. E un început.

Trag în piept aerul curat și locul ăsta pare să dea pe dinafară de vară. E atâta frumusețe aici! Mama avea dreptate.

Mă întorc în cameră. Fac duș. Desfac tot bagajul, sunt fiica mamei mele, totuși, apoi ies iar pe terasă. Mă așez pe șezlong, cu picioarele sub mine. Peste tot în jurul meu, Italia crește. Simt aerul greu de căldură, de miros de mâncare și de amintiri.

Am reușit, spun, dar numai eu aud.

Cum vi se pare?

Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

Dispariția de Catherine Steadman

Special pentru fanii romanului Ceva în apă vă prezentăm în avanpremieră un fragment din Dispariția, cel mai nou roman al autoarei Catherine Steadman.

Mia Eliot, o actriță britanică, speră să dea lovitura în Statele Unite, așa că pleacă în Los Angeles, pentru a participa la competiția feroce din sezonul de filmare a episoadelor-pilot, când toate rețelele de televiziune și toate studiourile de producție sunt în căutarea unui serial de succes. E perioada în care, la Hollywood, sosesc tineri dornici să se remarce, oameni gata să facă orice pentru a reuși în carieră.

Mia se simte ca peștele pe uscat la Hollywood. Și descoperă foarte repede latura sinistră a strălucitorului oraș când, după un casting, dispare Emily, o actriță cu care făcuse cunoștință de puțin timp. Mia înțelege că nimic nu e ce pare a fi și că, în orașul unde toate visurile se pot împlini, bântuie și cele mai înfiorătoare coșmaruri.

„Perspectiva ei unică, de actriță și de scriitoare, conferă realism acestui roman, care se cufundă în apele tulburi ale Hollywoodului… În orice roman noir, detaliile locale sunt vitale, iar Steadman evocă în mod uluitor Los Angelesul, în toată gloria lui monstruoasă… Să citești Dispariția e similar cu a urmări un film de suspans.“

THE WASHINGTON POST

Fragment în avanpremieră

Vineri, 5 februarie

Uneori, oricât de mult te‑ai strădui, pur și simplu, nu poți să dispari. Nu poți face nimic pentru a te pierde în mulțimea din jurul tău, oricât de mult ți‑ai dori asta.

Vagonul de metrou zornăie și se zdruncină, în timp ce înaintează zăngănind de‑a lungul șinelor aflate adânc în subteran, sub străzile Londrei. Și am din nou senzația aceea familiară de apăsare care apare ori de câte ori un străin mă fixează cu privirea.

Am intrat în casele lor. Sau, cel puțin, așa văd ei lucrurile, dar eu, una, nu‑i cunosc. Suntem deja prieteni sau dușmani, dar nu știu exact ce anume. Fac parte dintr‑o poveste pe care o îndrăgesc sau o urăsc. Fac parte din realitatea lor. M‑au susținut, au plâns cu mine, am împărtășit împreună atât de multe lucruri, iar acum sunt chiar aici, în fața lor. Bineînțeles că se holbează la mine! Eu sunt irealul devenit real.

Realizez vag că persoana care mă scrutează își dă seama, în cele din urmă, cine sunt și apoi îi șoptește ceva însoțitorului său. Încerc să mă concentrez asupra romanului meu, să îmi mențin ritmul respirației, pentru ca firul poveștii să mă prindă din nou.

Toate acele priviri sunt ca niște vrăbii care poposesc pe mine și se îndepărtează imediat, precaute, dar interesate. Știu că oamenii se holbează mereu unii la alții în metrou. Dar, în ultimul timp, ceva s‑a schimbat.

Vagonul se clatină și tremură în jurul nostru.

De când a început să fie difuzat serialul, în urmă cu patru săptămâni, sunt norocoasă dacă reușesc să fac o călătorie fără a interacționa în vreun fel cu un străin. Un zâmbet timid. O bătaie pe umăr. Un selfie. O strângere de mână. Un rânjet al unui tip mahmur. Sau un bilet mâzgălit în grabă. Și, uneori, chiar și o privire încruntată, destul de confuză.

Nu vreau să par nerecunoscătoare; îmi place mult slujba mea. Chiar nu‑mi vine să cred cât sunt de norocoasă în privința asta! Dar, uneori, mă simt de parcă aș fi la nunta unui cuplu pe care nu‑l cunosc cu adevărat. Mă dor mușchii feței de la cât de mult am zâmbit făcând cunoștință cu atât de mulți străini bine intenționați, dar complicați, când, de fapt, tot ce‑mi doresc este să mă năpustesc în baie ca să mă detașez de tot și să mă relaxez.

Nu mă simt deloc amenințată de atenția care mi se acordă din cauza popularității mele; știu că sunt în siguranță. Deși, bineînțeles, nu a fost întotdeauna așa. Am aflat asta în cel mai concret fel cu putință, acum o lună, când polițiștii au apărut la mine acasă, când au dat, în cele din urmă, curs sesizărilor agentei mele, care trimisese nenumărate apeluri și e‑mailuri.

Un tip mă aștepta în fața teatrului, în fiecare seară. Nu avea nimic ciudat sau care să mă îngrijoreze. Era un om obișnuit.

Plecam pe la ieșirea destinată artiștilor, obosită după o zi de muncă. Tocmai se încheiaseră filmările la Eyre și trecusem direct la O casă de păpuși a lui Ibsen, montată într-un teatru din West End. La început, a vrut să‑i dau un autograf pe un program, pe urmă, să stăm puțin de vorbă, apoi să stăm mai mult de vorbă; conversațiile deveniseră din ce în ce mai greu de încheiat, până când, într‑un final, m‑a urmărit până la stația de metrou, sporovăind întruna. Am încercat apoi să plec de la muncă împreună cu prietenii mei. Musai însoțită. Într‑o zi, străinul ăsta, în vârstă de vreo 50 de ani, nu s‑a mai putut opri din plâns. Mergea în spatele meu și al prietenului meu, în timp ce lacrimi tăcute îi șiroiau pe fața împietrită. Îl chema Shaun. Am încercat să rezolv eu însămi problema anunțând poliția, dar, abia după ce agenta mea a primit un pachet, polițiștii au luat sesizarea în serios. Era doar un hărțuitor. Nici măcar nu era un hărțuitor adevărat, ci doar un om singuratic care încerca să‑și facă prieteni. Le‑am spus asta polițiștilor, desigur, dar au insistat să dea curs sesizării și să emită un avertisment oficial. Cred că soția lui murise cu puțin timp în urmă.

Nu au vrut să‑mi spună ce conținea pachetul pe care mi‑l trimisese. Am întrebat în glumă dacă era un cap înăuntru, iar ei au râs cu toții, așa că bănuiesc că nu putea fi vorba despre un cap de om. M‑am simțit vinovată pentru tot ce se întâmplase, deoarece, cu cât fusesem mai prietenoasă, cu atât lucrurile se înrăutățiseră, fiindcă nu făcusem altceva decât să întăresc legătura pe care el își imagina că o are cu mine. Sper că e mai bine acum. Mi‑aș fi dorit să știu de la început ce era în pachet, pentru că, din cauza asta, am petrecut o săptămână imaginându‑mi tot ce era mai rău. Fotografii ciudate. Piele. Dinți. Ceva ce a aparținut soției lui. Până la urmă, am aflat că erau doar o jucărie de pluș și o poezie ușor tulburătoare. Dar e greu să nu te gândești la ce e mai rău când încerci să‑ți scoți asta din minte.

Știu că nu toată lumea este ciudată. Dar unii oameni sunt.

În timp ce‑mi adunam lucrurile ca să cobor la următoarea stație, am simțit câteva priviri urmărindu‑mă, dar, când am ieșit din metrou, în Green Park, și m‑a izbit aerul rece de ianuarie, care mi‑a răcorit obrajii în flăcări, am ajuns la concluzia că, de fapt, călătoria fusese un succes. De data asta, nu am avut niciun incident, nu am avut parte de scandările unei galerii de fotbal care să‑mi ceară: „Spune‑o! Spune‑o!“

Cine ar fi crezut că Jane Eyre are o replică faimoasă?

Cine ar fi crezut că până și suporterii lui Arsenal citesc cărțile lui Brontë?

Și, da, în caz că te întrebi – spre rușinea mea! –, dragă cititorule, află c‑am rostit‑o.

Cum vi se pare ?

Vraja Corbilor de Margaret Rogerson

Orice vrajă are un preț.
O portretistă talentată trebuie să înfrunte puterea străveche a regatelor zânelor, chiar în timp ce se îndrăgostește de un prinț al făpturilor fermecate.

Descrierea cărții : Cu o fluturare a pensulei, Isobel făurește portrete uluitoare pentru o categorie periculoasă de clienți: făpturile fermecate, aceste ființe nemuritoare și îngrozitoare, care nu pot să coacă pâine sau să scrie fără a se preface în praf și pulbere. Tânjesc însă după Meșteșug uman cu o sete cumplită, iar pentru tablourile lui Isobel sunt gata să ofere în schimb vrăji valoroase. Dar când îl întâlnește pe primul ei protector regal – Rook, Prințul Toamnei – Isobel comite o greșeală mortală. Pictează în ochii lui tristețe umană, o slăbiciune care pe prinț l-ar putea costa viața. Furios, Rook o răpește pe Isobel și o duce în regatul său, unde va fi judecată pentru crimă. Dar ceva este cu adevărat greșit în lumea zânelor și cei doi sunt atacați din toate părțile. În timp ce Isobel și Rook depind unul de celălalt pentru a supraviețui, alianța lor înflorește în ceva diferit: încredere, apoi dragoste – și acea dragoste încalcă legile neîndurătoare ale făpturilor fermecate și îi condamnă pe amândoi la moarte. Singura armă a lui Isobel împotriva zânelor stă în Meșteșugul ei, care reprezintă o amenințare pe care făpturile fermecate nu au mai întâlnit-o. Pentru că portretele lui Isobel au puterea să le facă să simtă pentru prima oară.

Margaret Rogerson m-a dat gata cu prima carte, Vraja Spinilor, dar însă la această carte nu am avut aceeași reacție, a fost bună, dar nu la fel ca prima, deși mi-a ideea cu Meșteșugul, curțile zânelor, schimbul de replici dintre Isobel și Rook, la un moment dat mi s-a părut cam grăbită acțiunea . Deci, unii oameni posedă meșteșuguri, zânele nu, aceastea sunt obsedate de ce pot face oamenii , iar Isobel atrage atenția tuturor cu portretele ei, iar oamenii în schimbul banilor primesc vrăji, dar trebuie să fie tare atenți la ceea ce cer.

„Să mergi pe muchia unui tăiş e distractiv doar până când lama încetează să mai fie o metaforă.”

Apropo, ador numele acestei cărții, Vraja corbilor, și mi-a plăcut că titlul are sens mai încolo în carte, și mulțumim Rook pentru protecția înaripată!

Ochii îi erau în continuare nemiloşi, dar şi visători. Fiorul pe care îl simţeam ori de câte ori se uita la mine era pe cât de captivant, pe atât de periculo, ca şi cum ţi-ai înlănţui pe neaşteptate privirea cu cea a unui râs sau a unui lup, dar nu oriunde, şi nu oricând, cu în pădure, la amurg.

Mi-a plăcut ideea cu meșteșugul, cu zânele care vor să aibă cât mai multe lucruri făcute de oameni, na, le iese și oamenilor ceva, dar zânele sunt al naibii de șirete, de aceea Isobel își cere răsplata cu mare grijă. Surorile ei mai mici sunt hilare! Locurile descrise de Margaret sunt superbe!
Un anumit tablou îi schimbă viața, e în pericol, mai apar și alte creaturi fioroase, în plus își face apariția și Hemlock…
Rook are și el multe pe cap de când cu tabloul. Isobel o să aibă parte de o aventură bună de spus nepoților!
Schimbul de replici dintre Isobel și Rook a fost delicios! 

„Eşti un trandafir viu strecurat printre flori de ceară. Poate că noi ţinem o veşnicie, dar tu înfloreşti mai strălucitor, miroşi mai dulce şi verşi sânge cu ţepii tăi.”

Mi-au plăcut și fazele când Rook era corb. M-a enervat la un moment dat Rook, înteleg că ești nemuritor, dar asta e prea de tot. :)) Unele zâne sunt chiar ciudate, nu aș vrea să fiu în preajma lor. Isobel trebuie să fie tare atentă, ea și Rook au un plan, iar o bătălie e pe cale să înceapă.

„Preferăm să pretindem altceva, dar adevărul este că nu am fost niciodată noi cei nemuritori. Poate trăim suficient de mult pentru a vedea lumea care se schimbă, dar n-am fost niciodată noi cei care am schimbat-o. Când ajungem, în cele din urmă, la final, suntem singuri şi nimeni nu ne iubeşte şi nu lăsăm nimic în urmă, nici măcar numele nostru cioplit pe o lespede de piatră. Şi totuşi…muritorii, prin operele lor, prin Meşteşugul lor, nu sunt niciodată uitaţi.”

Mulțumesc Libris pentru carte! Ați citit cartea? Cum vi s-a părut? Apropo, ați citit și prima ei carte?

„O poveste de iubire încântătoare, amuzantă și plină de acțiune.” – School Library Journal

„Rogerson transformă dragostea interzisă într-o aventură din care nu lipsesc pericole, urmăriri, un bal glorios și întorsături de situație neașteptate. Cititorii vor fi încântați atât de interpretarea pe care o dă temelor și legendelor clasice ale zânelor, cât și de umorul strecurat în poveste. O alegere ideală pentru fanii autoarelor Holly Black, Maggie Stiefvater și Laini Taylor.” — Publishers Weekly

„Vraja corbilor dezvăluie un worldbuilding feeric și o aventură intensă, cu exact cantitatea potrivită de pericol, eroism și romantism.” — Shelf Awareness

„Rogerson se bazează pe legendele zânelor în timp ce schimbă nenumărate detalii pentru a se potrivi cu povestea ei, iar prin Isobel schițează o eroină puternică și încrezătoare, care și-ar putea pierde inima, dar niciodată, capul. Nicio iluzie nu este necesară pentru a-i face pe cititori să se îndrăgostească de Vraja corbilor.” — Kirkus Reviews

„Această lectură fabuloasă, cursivă, îi va cuceri repede pe cititori. Tensiunea romantică interzisă, scenele de acțiune alerte și povestea captivantă fac din Vraja corbilor un roman must-read.” — VOYA

Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : Vă arătăm în AVANPREMIERĂ un fragment din noul roman din imprintul ARMADASoacra, de Sally Hepworth, tradus de Ruxandra Toma.

În familia aceasta, fiecare ascunde un secret.

Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru PeoplePopSugarEntertainment WeeklyBustle & Cosmopolitan.

Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfectă pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate.

Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă.

Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmoștenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?

Un roman delicios de captivant despre complicata relație a unei femei cu soacra sa, o relație căreia îi pune capăt moartea. Perfect pentru fanii lui Big Little Lies (Marile minciuni nevinovate).

Good Morning America

Fragment în avanpremieră

— Poliiițiiia! exclamă ea, înfiorându-se.

Evident că asta-i partea când ar trebui să fug după ea, să-I întâmpin pe polițiști la ușă și să le cer scuze, dar parcă am tălpile sudate de podea. Din fericire, Ollie e deja în spatele lui Edie, ciufulindu-i părul în joacă.

— Bună ziua, îi salută el pe polițiști.

Și se uită peste umăr în casă, cu mintea încă la treaba pe care o făcea cu câteva secunde în urmă, întrebându-se poate dacă și-a amintit să închidă gazul sau dorind să se asigure dacă a pus bine pe blat tava cu burgeri. Acesta este comportamentul tipic, prudent, al unei persoane care urmează să primească vești proaste. Am, de fapt, senzația că suntem cu toții ca niște personaje dintr-un serial – tăticul arătos și neștiutor, copilașul drăgălaș. O familie obișnuită din clasa de mijloc, ai cărei membri își vor vedea curând viețile date peste cap… distruse pentru totdeauna.

— Cu ce vă pot fi de folos? întreabă, în cele din urmă, Ollie, uitându-se din nou la polițiști.

— Sunt sergent-major Arthur, aud o voce de femeie răspunzându-i, deși nu o pot vedea din locul în care mă aflu. Iar dânsul este sergentul Perkins. Dumneavoastră sunteți Oliver Goodwin?

— Da.

Ollie se uită la Edie, îi zâmbește, ba chiar îi face cu ochiul. Reacția lui mă face să cred că dramatizez prea mult lucrurile. Chiar dacă veștile sunt proaste, s-ar putea să nu fie atât de rele.

S-ar putea chiar să nu ne privească în mod direct. Poate niște hoți au spart casa unuia dintre vecini? Întotdeauna în situații din astea poliția pune întrebări celor din jur, nu-i așa?

Îmi doresc dintr-odată să treacă mai repede cele câteva minute și să aflu că totul este bine în ce ne privește. Mă gândesc cum o să mai râd cu Ollie de paranoia mea. Nici n-o să-ți vină să crezi la ce m-am gândit, o să-i spun, iar el o să-și dea ochii peste cap și o să-mi zâmbească. Îți faci mereu griji, o să-mi zică. Oare cum reușești să te descurci cu toate treburile când doar la prăpăstii te gândești?

Dar când fac câțiva pași către ușă, îmi dau seama că îngrijorarea mea nu este lipsită de temei. Văd asta în încruntătura polițistului, în linia gurii arcuită în jos.

Polițista se uită la Edie, apoi din nou la Ollie.

— Putem să discutăm undeva… între patru ochi?

Primele semne de nesiguranță apar pe chipul lui Ollie. Își îndreaptă umerii și parcă e puțin mai înalt. Poate fără să-și dea seama, o trage pe Edie din fața ușii și o împinge în spatele lui, de parcă ar vrea s-o protejeze.

— Buburuză mică, vrei să-ți pun niște cântece cu The Wiggles? o întreb, apropiindu-mă, în sfârșit, de ei.

Edie clatină cu fermitate din cap, fără să-și ia ochii de la polițiști. Fața ei dulce și rotundă e roșie din cauza curiozității și își ține cu o îndârjire incredibilă piciorușele ei dolofane și nesigure înfipte în podea.

— Haide, iubito, mai încerc o dată, mângâindu-i părul de culoarea aurului. Ce zici de o înghețată?

Asta e o dilemă care merită să fie bine cântărită. Se uită lung la mine, încercând să-și dea seama dacă să mă creadă sau nu. În cele din urmă, strig la Archie să scoată câteva Paddle Pop din congelator și atunci Edie o ia la goană pe coridor.

— Intrați! îi invită Ollie pe cei doi polițiști, iar aceștia se conformează, aruncându-mi un zâmbet rapid și politicos.

Un zâmbet compătimitor. Un zâmbet care-mi străpunge inima și mă neliniștește. Nu-i vorba despre vecini, îmi spune zâmbetul. Veștile lor proaste ne privesc pe noi.

În casa noastră nu sunt prea multe locuri adecvate pentru o asemenea discuție, așa că Ollie îi conduce pe polițiști în sufragerie și le trage două scaune. Îi urmez și împing într-un coș rufele împăturite. Teancurile cad unul peste altul ca niște clădiri demolate. Polițiștii se așază pe scaune, Ollie stă pe brațul canapelei, iar eu rămân în picioare. Țeapănă. Pregătindu-mă pentru ce e mai rău.

— În primul rând, trebuie să-mi confirmați că sunteți rude cu Diana Goodwin…

— Da, spune Ollie, este mama mea.

— În acest caz, îmi pare rău să vă spun…, începe polițista, iar eu îmi închid ochii, pentru că știu deja ce urmează.

Soacra mea a murit.

Cum vi se pare?

Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : Vă arătăm în avanpremieră un fragment din noul roman din colecția Babel, Doamna England, de Stacey Halls, tradus de Silvia Năstasie.

Bestseller Sunday Times

Autoare finalistă a Women’s Prize for Fiction, Futures Award

Roman nominalizat de Waterstones la categoria Best Book of the Year

Nu există familie perfectă. Ea ar trebui să știe cel mai bine. Dar cum poate împiedica istoria să se repete?

West Yorkshire, Anglia, 1904. Când Ruby May primește o poziție de dădacă în casa lui Charles și Lilian England, o familie de industriași bogați, ea speră că acesta va fi noul început pe care și-l dorește. Dar, pe când încearcă din greu să se adapteze la viața însingurată de pe domeniul Hardcastle House, își dă seama că ceva e putred în familie. Ceva legat de frumoasa și misterioasa doamnă England…

Doamna England este portretul extraordinar al unei căsnicii din epoca edwardiană, o poveste captivantă despre bărbați și femei, putere și control, curaj, adevăr și cea mai amară decepție. Pe fundalul unui peisaj dramatic, cu personaje vibrante, acest roman demonstrează că Stacey Halls este una dintre cele mai incitante voci noi din literatura britanică.

Absolut uluitor! (…) Un hibrid superb între Daphne Du Maurier și Henry James.

Liz Hyder

Fragment în avanpremieră

După o oră de cârpit, am auzit pașii domnului England pe scări, greoi și înfrânți. Mi-am dat seama că am așteptat să se ducă el la culcare, înainte să mă duc eu. Am pus deoparte lucrul și am stins lămpile. În cealaltă cameră, unde dormeau copiii, m-am cuibărit sub așternuturi, am aranjat lumina de veghe de lângă pat și, în cele din urmă, m-am întins după plicuri.

Dragă Ruby,

                Am primit banii, mulțumim că i-ai trimis. Eu aveam nevoie de cizme noi de iarnă și mama mă duce la Ballards sâmbătă ca să le iau. Archie s-a angajat la Belgrave Works, căptușește saltele pe arcuri. Vine acasă cu fulgi de pene pe el și noi scoatem un sunet de cotcodăcit, pe care îl urăște. A fost un incendiu pe strada vecină duminică noaptea. Se vedea de la fereastră. Mașina de pompieri nu putea să intre și am crezut că o să se aprindă toată strada. Dar apoi a încăput, slavă Domnului! Mama spune că nu ar trebui să irosesc un timbru de jumătate de bănuț dacă nu am nimic de spus. Dacă ai vrea să îmi mai trimiți niște bani în următoarea ta scrisoare, mie mi-ar conveni, căci aș putea să mai cumpăr timbre.

Cu dragoste,

Elsie

Dragă Ruby,

Am răspuns la ultima ta scrisoare. Sper că ai primit-o. Am primit banii, mulțumim. Și mulțumesc pentru vedere.

Nu sunt sigură că-mi plac stâncile, arată destul de înfricoșător. Dar îmi place barca de la poalele lor, în care e doamna cu pălăria elegantă. Mi-ar plăcea să pot merge și eu la o petrecere. Te rog să răspunzi.

Cu dragoste,

Elsie

Senzația de ușurare a fost instantanee și copleșitoare. M-am trezit plângând și zâmbind în același timp și mi-am apăsat dosul palmei pe ochi, ca să mă adun. Mi-am suflat nasul, am oftat și am pus scrisorile lui Elsie pe cuvertură, întinzându-mă apoi după cea a lui Sim și simțindu-mă cu mult mai ușoară.

Dragă dădacă May,

Sper că totul e bine în Yorkshire și că te acomodezi. Îți scriu cu o invitație în al unsprezecelea ceas și sper foarte mult că o vei onora. Ceremonia anuală Speedwell se desfășoară de joi într-o săptămână la Steinway Hall, din Marylebone, iar în acest an douăzeci și patru de bone vor fi decorate cu medalii pentru cinci ani de activitate.

Ceremonia va fi urmată de un ceai în grădina de iarnă și mai mulți dintre investitorii și clienții noștri vor participa. Doamna Ward va înmâna medaliile pe scenă, unde va fi acompaniată de un grup de dădace aflate la diferite niveluri de experiență. Ca una dintre bursierele noastre, mi-ar plăcea să fii una dintre ele și dacă ni te-ai alătura la ceai și cină, pentru a împărtăși din experiența ta de bursieră cu prietenii institutului.

Te rog să primești scuzele mele pentru anunțul din pripă; dădaca Gilbert, bona programată să participe, s-a îmbolnăvit de pojar și tu mi-ai venit imediat în minte ca posibilă înlocuitoare. Dacă ești de acord, îi voi scrie doamnei England cerându-i, ca o mare favoare, să te poți afla în Londra pentru eveniment. Ți-ai putea lua perioada (două zile vor fi de ajuns) de concediu anual. Te rog să răspunzi cât mai repede posibil, iar eu voi face aranjamentele.

Ai încredere că rămân.

                                                                                                                            Prietena ta cea mai sinceră,

                                                                                                                                               M. Simpson

Dragă dădacă May,

Scriu în speranța că scrisoarea mea din 23 octombrie a ajuns la tine. Dacă nu a ajuns, reiterez invitația către tine de a participa la ceremonia anuală Speedwell de acordare a medaliilor, de la Steinway Hall, în Marylebone. Putem deconta biletul de tren, cazarea la Pembridge Square și masa pentru durata vizitei tale. Dacă este convenabil pentru tine, te rog să răspunzi imediat, deoarece ceremonia este peste șase zile. Dacă familia ta nu se poate lipsi de tine sau dacă nu poate găsi o înlocuitoare, o să fac alte aranjamente, dar aș fi extrem de recunoscătoare dacă m-ai putea anunța, indiferent de situație.

Cu sinceritate, a ta,

D. Simpson

Deși era târziu, i-am scris imediat domnișoarei Simpson, explicându-i că fusese o întârziere la poștă și cât de rău îmi părea să ratez ceremonia Speedwell. Mințeam doar pe jumătate. Mi-era dor de Londra, cu luminile ei stradale strălucitoare și trotuarele aglomerate, cu agitația și zumzetul ei, dar acum era o lume îndepărtată pentru mine; colegiul, forfota sălii de mese și tarta cu lămâie de vineri, fetele îngrijite, cu coșurile lor de brodat, și hârtia de scris cu parfum de violete. Până și medalia Speedwell, gravată cu mottoul Norland, fortis in arduis, la care râvnisem profund nu părea mai mult decât un simbol frivol al vanității. De parcă bonele erau soldați, de parcă luptaserăm în războaie. Până și institutul în sine putea să pară înfumurat; după ceremonia de absolvire, fondatoarea, doamna Ward, ne numise „agenți influenți ai statului, făuritori de caractere, creatori de imperii“. Oare creatorii de imperii frecau oale de noapte și ștergeau terci de la guri pline de salivă?

M-am gândit la oferta domnului England de a lucra pe cont propriu și de a pretinde salariul întreg. Dacă acceptam, aș fi fost într-o situație mai bună; și la fel ar fi fost și familia mea. Mă îndoiam foarte mult că vreuna dintre dădacele Speedwell trebuia să le cumpere încălțări fraților și să le plătească toate cheltuielile medicale. Mă îndoiam foarte mult că frații lor căptușeau saltele. Tații lor erau directori, doctori, avocați; erau mândre de tăticii lor, afectuoase față de mamele lor. Nimeni nu a întrebat despre familia mea, iar eu nu m-am oferit să vorbesc. Poate că simțeau parfumul de tragedie venind dinspre mine; poate că duhneam a asta.

Se făcuse târziu când am terminat de scris. Am strâns totul și m-am uitat la ceas: nouă și jumătate. Căscând, mi-am luat trusa de spălat de pe noptieră și mi-am pus papucii ca să merg la baie. Doamna England făcuse baie târziu; apa rămăsese înnegrindu-se în cadă și o bucată de săpun fusese lăsată neglijent pe podea. Am ridicat-o și am așezat-o pe policioară și apoi am văzut ceva în oglindă.

Se aburise în căldura de la apa din cadă și cineva scrisese cu degetul un mesaj. M-am încruntat și m-am dat un pas îndărăt, fiind prea aproape ca să citesc. Fața îmi apărea pe bucăți. Urmele de aburi se strânseseră în pârâiașe, oglinda era aproape curată, dar mesajul era de neconfundat. Mânjit de-a lungul oglinzii, într-un scris neîngrijit, era un singur cuvânt: târfă.

Cum vi se pare?

Citate : Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo de Taylor Jenkins Reid & Aceste Patimi Zbuciumate de Chloe Gong

„ Imperiile pot cădea în doar câteva ore. Nici acesta nu este diferit. Aici, în Shanghai, cel carte trage primul are cele mai multe șanse de a supraviețui. ”

În Shanghaiul cel strălucitor, un monstru se trezește. Își cască ochii în străfundurile râului Huangpu, descleștându-și imediat fălcile ca să simtă gustul sângelui spurcat care se prelinge în ape.

Locul vibrează în ritmul depravării. Orașul acesta este murdar, afundat adânc în sclavia păcatelor fărăr sfârșit, prins atât de strâns în îmbrățisarea decadenței, încât cerul amenință să se cutremure și să îi strivească pe toți care trăiesc cu frenezie sub el, pentru a-i pedepsi.

Lupta continuă dintre Banda Stacojie și Florile Albe nu era un secret. Din contră chiar, pentru că datoria de sânge era ceva care nu le aparținea doar celor care purtau numele de Cai și Montagov. Era o cauză pe care toți membrii loiali ai fiecăreia dintre facțiuni o considera personală, cu o fervoare aproape supranaturală. Străinii care ajungeau în Shanghai ca să facă afaceri pentru prima oară primeau, înainte de toate, un avertisment : alege o tabără și fă-o repede.

Nu era vorba despre faptul că Roma Montagov era străin. Ci despre faptul că moștenitorul Florilor Albe era recunoscut de toți drept dușman pe teritoriul Bandei Stacojii. Cu coada ochiului, Juliette băgase deja de seamă mișcarea din sală: se trăgeau pistoale din buzunare și se pregăteau cuțite, iar trupurile se încordau de animozitate. Juliette a pășit afară din umbră și și-a ridicat o mână spre cea mai apropiată dintre mese.

Dacă reușea să înțeleagă politica, atunci înțelegea societatea. Și dacă înțelegea societatea, atunci avea să fie pregătită să îi supraviețuiască, să controleze mediul din jurul ei, astfel încât să aibă o șansă de a-și trăi viața în tihnă.

Amintirile erau niște creaturi îngrozitoare până la urmă – prindeau viață cum simțeau cea mai mică adiere care le-ar fi putut hrăni.

“The stars incline us, they do not bind us.”

“Memories were beastly little creatures, after all—they rose with the faintest whiff of nourishment.”

“She…hoped. And hope was dangerous. Hope was the most vicious evil of them all, the thing that had managed to thrive in Pandora’s box among misery, and disease, and sadness—and what could endure alongside others with such teeth if it didn’t have ghastly claws of its own?”

Puteți comanda cartea de pe Cărturești , Libris .

Nimeni nu-i doar victimă sau doar învingător. Toată lumea e undeva între. Oamenii care se tot distribuie într-unul dintre aceste roluri nu numai că se amăgesc, dar sunt și dureros de lipsiți de originalitate.

Am făcut-o pentru că vreau să avansez cât de sus posibil în carieră. Am făcut-o pentru că vreau ca numele meu, cel pe care mi l-a dat tatăl meu, să apară scris cu litere mari și groase. Asta e șansa mea.

Îmi placi impură, bătăioasă și formidabilă. Îmi place Evelyn Hugo care vede lumea așa cum e și se duce și se ia la trântă cu ea pentru ce-și dorește. Așa că pune ce etichetă vrei tu, doar nu te schimba! Asta ar fi adevărata tragedie.

Intimitatea însă are legătură cu adevărul. Atunci când îi poți spune cuiva adevărul, când i te poți arăta, când poți sta în fața acelei persoane, iar răspunsul său este : ,, Ești în siguranță cu mine”. Asta e intimitatea.

Îmi plăcea să scriu despre oameni adevărați. Îmi plăcea să găsesc modalități interesante de a interpreta lumea reală. Îmi plăcea ideea de a crea o legătură între oameni prin împărtășirea poveștilor lor.

“People think that intimacy is about sex. But intimacy is about truth. When you realize you can tell someone your truth, when you can show yourself to them, when you stand in front of them bare and their response is ‘you’re safe with me’- that’s intimacy.”

“You do not know how fast you have been running, how hard you have been working, how truly exhausted you are, until somewhat stands behind you and says, “It’s OK, you can fall down now. I’ll catch you.”

“Sometimes reality comes crashing down on you. Other times reality simply waits, patiently, for you to run out of the energy it takes to deny it.”

“Please never forget that the sun rises and sets with your smile. At least to me it does. You’re the only thing on this planet worth worshipping.”

Puteți comanda cartea de pe Cărturești sau Libris .

Recenzie : Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo

Descrierea cărții : O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați. Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum? Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera. Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

De ceva luni această carte – Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo– a tot apărut pe instagram și facebook, am așteptat ca să fiu sigură că nu voi fi dezamăgită, ei bine , nu am fost dezamăgită deloc, a fost și este lăudată, tare mi-aș dori ca această carte să fie ecranizată. Evelyn Hugo știe că trebuie să plece din Hell’s Kitchen, de aceea este în stare de orice ca să plece de acolo, chiar în stare de orice, și așa facem cunoștiință cu primul ei soț, un om simplu în comparație cu următorii ei soți. Evelyn se descurcă ea și reușește să ajungă unde și-a propus, însă cu multe sacrificii.

Nimeni nu-i doar victimă sau doar învingător. Toată lumea e undeva între. Oamenii care se tot distribuie într-unul dintre aceste roluri nu numai că se amăgesc, dar sunt și dureros de lipsiți de originalitate.

Bine ați venit la Hollywood! Evelyn Hugo ne-a fermecat pe toți, în ultima vreme am tot văzut cartea și mi-am zis că neapărat trebuie să o citesc. Evelyn Hugo a dus o viață încărcată de tot felul de evenimente, bune și rele, evenimente ce i-au schimbat viața, șapte soți, fiecare dintre ei o vedeau ca pe un trofeu, dar au existat și excepții.

Am făcut-o pentru că vreau să avansez cât de sus posibil în carieră. Am făcut-o pentru că vreau ca numele meu, cel pe care mi l-a dat tatăl meu, să apară scris cu litere mari și groase. Asta e șansa mea.

Monique are ocazia vieții ei, Evelyn i-a cerut să îi scrie biografia, ea vrea ca lumea să afle de adevărata Evelyn, vrea să dezvăluie tot, chiar tot, în plus Monique are parte de o dezvăluire bombă la final. Monique a primit un avertisment în privința unui secret, dar trebuie neapărat să afle tot ce s-a întâmplat acum câțiva ani, dar până atunci mai e cale lungă, mai întâi trebuie să aflăm începuturile lui Evelyn Hugo, cum a devenit actriță, de ce a avut 7 soți, ce secrete ascunde, ce sacrificii a făcut pentru ea și cei dragi ei.

Mă bucur că Monique a fost aleasă pentru această biografie, chiar dacă Evelyn a avut motivele ei, în plus că a fost impresionată de un anume articol scris de Monique. Voiam să vă mai zic că uneori m-a enervat Celia, a avut niște momente prea dramatice, dar na e actriță, dar în timp s-a schimbat. Au existat și scandaluri, iar presa profita de orice ca să aibă știri senzaționale, iar Evelyn a luat niște decizii care i-au schimbat viața , dar au fost afectate și alte persoane din jurul ei. A luat decizii și din dragoste, pentru o dragoste interzisă, dar a fost pregătită pentru anumite sacrificii.

Îmi placi impură, bătăioasă și formidabilă. Îmi place Evelyn Hugo care vede lumea așa cum e și se duce și se ia la trântă cu ea pentru ce-și dorește. Așa că pune ce etichetă vrei tu, doar nu te schimba! Asta ar fi adevărata tragedie.

O poveste fermecătoare despre viața unei actrițe ce a surprins lumea din jurul ei, iar Monique are șansa de a o cunoaște pe Evelyn Hugo, o șansă unică. O poveste desprinsă din filme, dar știți cum e vorba aia Viața bate filmul, chiar dacă Evelyn Hugo și celelalte personaje sunt create de Taylor Jenkins Reid, tot am impresia că am citit o biografie a unei persoane reale. Ce aș vrea să văd un film cu Evelyn Hugo! Harry Cameron a fost singurul dintre soți care știau cum ea cu adevărat, restul o vedeau ca pe un trofeu, ca de exemplu Mick Riva, personaj ce apare și în alte cărți scrise de autoare, sau acel regizor, și doamne ce m-a enervat Don Adler, mamă ce om, dar roata se întoarce. A luptat cât a putut pentru o anumită persoană, o persoană foarte dragă ei. Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo au prezentat un subiect tare discutat de presă din aceea vreme. Mai sunt multe lucruri de aflat despre Evelyn Hugo!

Intimitatea însă are legătură cu adevărul. Atunci când îi poți spune cuiva adevărul, când i te poți arăta, când poți sta în fața acelei persoane, iar răspunsul său este : ,, Ești în siguranță cu mine”. Asta e intimitatea.

Mulțumesc Libris pentru această carte. Voi ați citit această carte? Cum vi s-a părut?

Îmi plăcea să scriu despre oameni adevărați. Îmi plăcea să găsesc modalități interesante de a interpreta lumea reală. Îmi plăcea ideea de a crea o legătură între oameni prin împărtășirea poveștilor lor.

Fascinant, sfâșietor și învăluit în strălucirea Vechiului Hollywood, romanul Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo este una dintre cele mai captivante lecturi ale anului.-BuzzFeed

Un roman despre Hollywoodul de odinioară care este deopotrivă plin de bârfe și de detalii cutremurătoare. – People

Vii pentru strălucirea de la Hollywood; rămâi pentru o poveste emoționantă despre o tânără jurnalistă și o legendă a ecranului. – Cosmopolitan

În povestea ei fascinantă, Taylor Jenkins Reid explorează perioada de glorie a Hollywood-ului cu ajutorul unei eroine asemănătoare lui Elizabeth Taylor. Vedetă prin excelență, Evelyn Hugo, acum în vârstă de 79 de ani și retrasă din activitate, dezvăluie povestea vieții sale pline de farmec și a celor șapte căsătorii scandaloase. -US Weekly

Citate : Lore de Alexandra Bracken

Războaie, civilizații, monștri, moarte, tehnologie, explorare – ochii aceia văzuseră milenii desfășurându-se și le măsuraseră așa cum Lore observa orele unei zile.☆

☆ Dar instinctele ei îi dictau altceva, iar corpul le ascultă. Trecu într-o postură defensivă, simțind gustul sângelui după ce își mușcă obrazul. Fiecare parte a corpului ei părea să vibreze, electrizată de frică și de fervoare. ☆

☆ – O să ți se pară foarte greu la început, îi spuse mama ei, încheindu-i nasturii. Sus inima și nu te lăsa descurajată. Totul se va întâmpla la momentul potrivit. Ești fiica lui Perseu. ☆

☆ Și apoi Lore făcuse exact lucrul de care o acuza Atena. Își suprimase mânia, o micșorase, făcând-o să pară nerelevantă și nemeritată. Si apoi Hermes o găsise, când aproape că își irosise toată furia. ☆

☆ Tu nu ai fost furioasă? întrebă Lore, auzindu-și vocea frângându-se. Cum poți să nu fii furioasă, când nici măcar tu nu ai avut libertatea de a decide cine sau ce voiai să fii? ☆

☆ – Templele tale au căzut. Oamenilor nu le mai este teamă de tine. Legenda ta, odată cântată în poeme, a devenit o șoaptă, continuă Lore. Dar eu tot am crezut în tine. ☆

“I was born knowing how to do three things – how to breathe, how to dream, and how to love you.”

“Sometimes the braver thing is to accept help when you’ve been made to believe you shouldn’t need it.”

“It’s not always the truth that survives, but the stories we wish to believe. The legends lie. They smooth over imperfections to tell a good tale, or to instruct us how we should behave, or to assign glory to victors and shame those who falter. Perhaps there were some in Sparta who embodied those myths. Perhaps. But how we are remembered is less important than what we do now.”

“Some people get so used to looking out at life from the edge of their cage that they stop seeing the bars.”

“It’s not always the truth that survives, but the stories we wish to believe.”

— Leagă-ți soarta de a mea, zise iar zeița, întinzând mâna însângerată. Inima ta…tânjește.

Puteți achiziționa cartea de aici sau aici .