Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : De la scriitoarea Rebecca Serle, autoarea bestsellerului Peste cinci ani, apare un nou roman O vară italiană care te plimbă pe drumurile din Positano și care prezintă iubirea în toate formele ei.

Când îi moare mama, viața lui Katy se dă cu totul peste cap. Carol i-a fost și cea mai bună prietenă, prima pe care o suna când avea o problemă, femeia care avea toate răspunsurile. De ani buni, mama și fiica plănuiau să plece într-o călătorie unică: la Positano, orașul magic vizitat de Carol înainte de a-l cunoaște pe tatăl lui Katy. Iar acum, tânăra trebuie să pornească singură spre Italia.

De îndată ce ajunge pe Coasta Amalfi, Katy e fermecată: falezele sunt spectaculoase, apele mării – de un albastru perfect, locuitorii – încântători, iar mâncarea – o desfătare. Așa că, încet, încet, simte că își recapătă bucuria de a trăi.

Până într-o zi când se întâmplă ceva imposibil: o vede pe Carol – frumoasă, bronzată și mai tânără cu 30 de ani. Astfel, în decursul unei incredibile veri italiene, Katy ajunge să o cunoască pe femeia care avea să-i devină mamă și despre care credea că știa totul.

O călătorie magică pe care chiar merită s-o faceți!

Associated Press

---

Fragment în avanpremieră

Nu e ușor să ajungi la Positano. Mai întâi, trebuie să zbori până la Roma, apoi să mergi de la aeroport până la gară, de unde să iei un tren spre Napoli. Din Napoli, trebuie să găsești o mașină care să te ducă de-a lungul coastei, la Positano.

Aterizez la Roma după treisprezece ore de la decolarea din Los Angeles, surprinzător de vioaie. Nu-mi place să zbor, nu mi-a plăcut niciodată. Iar ăsta e cel mai lung zbor pe care l-am făcut vreodată, ca să nu mai spun că e și primul pe care îl fac singură. Dar sunt ciudat de calmă în timpul lui. Chiar reușesc să și dorm.

Ajung rapid la stația de tren cu un taxi, iar drumul spre Napoli e o frumoasă călătorie de două ore prin peisajul rural italian. Am iubit mereu trenurile. Când locuiam cu Eric la New York, uneori luam trenul spre Boston ca să-i vizităm familia. Ador teatralitatea trenului: cum te poți uita pe geam ca să vezi ce anotimp este, cum totul se desfășoară acolo, pe sticlă. Frunzele roșii și portocalii, arse de toamnă, pământul acoperit de zăpadă în decembrie, care pare să grăbească venirea sărbătorilor ca o cariocă roșie pe un calendar.

Italia rurală este exact cum mi-o imaginam: dealuri verzi, case mici, portocaliul câmpurilor amestecat cu cerul albastru ca lacrima.

Până ajung la gara din Napoli și zăresc un bărbat de la Hotelul Poseidon care ține un carton cu numele meu pe el, deja zâmbesc cu gura până la urechi.

Nu mai sunt în Erewhon, făcând cumpărăturile săptămânale și vrând să-i dau telefon mamei să-i spun că au ulei de măsline la ofertă și s-o întreb dacă vrea și ea. Nu sunt la marginea Canionului Fryman, uitându-mă la șinele de tren și așteptând să vină și ea la tura de bicicleală de weekend. Nu sunt la Pressed Juicery, așteptând ca ea să coboare pe San Vicente, acoperită de pălăria ei cu boruri largi, ca să ne cumpărăm câte un Greens 3. Nu sunt acasă la mine; nu sunt acasă la ea. Sunt într-un loc nou, unde trebuie să fiu sprintenă, alertă, prezentă. Locul mă forțează să fiu prezentă, cum n-am mai fost de un an, poate mai mult. Când mama s-a îmbolnăvit, ne-am concentrat numai asupra viitorului: grija pentru ce va veni, pentru ce se putea întampla. Aici nu e loc de gânduri, doar de acțiune.

Am ales Hotelul Poseidon pentru că e foarte aproape de locul unde a stat mama acum mulți ani și pentru că e un hotel de care-și amintea cu emoție. „Au cei mai amabili angajați“, spunea. „Oameni buni, cu adevărat.“ Era un hotel vechi ‒ „totul e vechi în Italia“, zicea mama. Dar era fermecător, frumos și cald. „Are atâta personalitate și mustește de viață!“ spunea mama. „Iar terasa e sublimă, mereu scăldată-n soare“.

Îi dau valiza șoferului pe care îl cheamă Renaldo ‒ cei de la hotel au fost atât de drăguți, încât l-au trimis să mă ia de la gară ‒ și mă urc pe bancheta din spate a sedanului. E un Mercedes, ca multe taxiuri normale din Europa, dar tot mi se pare o extravaganță. Am ajuns la LAX într-o Honda Civic.

— Buoungiorno, Katy! „Bună ziua!“ mă întâmpină Renaldo.

E un bărbat viguros, n-are mai mult de cincizeci de ani și pare o fire răbdătoare.

— Bun venit la Napoli!

Odată ieșiți din Napoli, peisajul e ca un tablou: clădiri de apartamente, femei care pun rufele la uscat afară, căsuțe de teracotă, tufișuri verzi de toate formele; dar, când ajungem pe coastă, începe să se întrevadă adevăratul farmec. Coasta Amalfi nu doar că se desfășoară în fața noastră, ci pare să ne cheme mai aproape. Se zăresc marea de un albastru curat și casele de pe coamele dealurilor.

— E absolut minunat! îi spun.

— Și n-ai văzut încă nimic! Așteaptă numai! mă îndeamnă Renaldo.

Când ajungem, în sfârșit, la Positano, înțeleg ce vrea să spună. De sus, de pe drumul șerpuit, se vede tot orașul. Hoteluri și case colorate îngrămădite pe stânci, de parcă ar fi pictate. Tot orașul e construit în jurul golfului. Arată ca un amfiteatru, de unde se vede spectacolul mării. Apa albastră, strălucitoare, spectaculoasă.

— Bellissima, no? „Frumoasă, nu-i așa?“ mă întreabă Renaldo. Numai bună de fotografiat.

Mă prind de portieră și las geamul în jos.

Aerul e fierbinte și dens și, fiindcă mergem la vale, tot mai aproape de oraș, încep să aud cicadele. Le aud țârâitul și simt toată voluptatea verii.

Am ales iunie pentru călătorie fiindcă e puțin înainte de sezonul turistic. „Din iulie, locul se transformă într-o casă de nebuni, spunea mama. E mai bine să mergem în iunie, când e mai puțin asaltat de turiști, mai puțin aglomerat.“ Ea voia să se poată plimba liniștită pe străzi, fără să fie înghesuită de influenceri care fac poze.

Prietenii mi-au făcut liste cu restaurante unde se mănâncă bine și cu locuri pe care să le vizitez sau de unde pot să închiriez bărci pentru o zi, să plec până la Capri, și cu tot soiul de cluburi pe plajă presărate de-a lungul coastei, pentru care trebuia să iau taxiuri pe apă. Liste cu restaurante cocoțate pe dealuri, care nu aveau meniuri fixe, ci serveau feluri de mâncare proaspătă, ale căror ingrediente erau aduse de la fermele din jur. I le-am trimis pe toate mamei și ea a făcut tot desfășurătorul. Țin strâns în mână itinerarul nostru, stabilit până la ultimul minut. Îl pun la loc în geantă.

Când ajungem în vale, sunt întâmpinată de agitația unui orășel în plină vară. Femei în vârstă stau pe scăunele și ciripesc. Zăresc bărbați și femei pe Vespe. Se aud zgomotele tipice ale unei după- amieze târzii, agitate. Câțiva turiști rătăciți pe micul trotuar, cu telefoanele scoase, făcând poze. E vară în Italia și, deși se apropie ora cinci, e încă luminos și însorit. Soarele stă priponit sus pe cer, iar Marea Tireniană strălucește. Bărci albe stau încolonate pe apă, ca niște boboci. Totul e de o frumusețe nemăsurată, soarele pare să atingă totul deodată. Inspir și expir, și tot expir.

— Ah, iată-ne! spune Renaldo.

 Parcăm la Hotelul Poseidon, care, la fel ca restul orașului, e cuibărit pe coama dealului. Intrarea e complet albă, iar scările sunt acoperite de un covor verde. Flori de toate culorile pămantului ies din ghivece mari puse la intrare.

Deschid portiera și imediat mă cuprinde căldura, dar e primitoare. Mă îmbrățișează cald, deloc autoritar.

Renaldo îmi scoate valiza din portbagaj și urcă pe scări cu ea. Scot banii pe care i-am schimbat la aeroport; una dintre regulile lui Carol era să nu schimbi niciodată bani la aeroport („Cursul valutar e teribil!“), dar eram disperată. Îi întind câteva bancnote țepene.

— Grazie! „Mulțumesc!“ spun.

— Să vă bucurați de Positano, îmi răspunde. E un loc cu totul special.

Urc scările de la intrare și sunt primită de aerul rece din foaier. La stânga, o scară în spirală duce la etajul următor. Recepția e în dreapta, iar, în spatele biroului, stă o femeie ce pare să aibă în jur de cincizeci de ani. Are părul lung și negru, lăsat pe spate. Lângă ea este un tânăr care vorbește o italiană precisă, cu toate cuvintele bine pronunțate.

— Ovviamente abbiamo un ristorante! È il migliore!

Îi fac semn femeii și ea îmi răspunde cu un zâmbet cald și primitor.

— Buonasera, signora! „Bună seara, doamnă!“ Cu ce vă pot ajuta?

E foarte frumoasă femeia asta.

— Bună ziua! Mă cazez la dumneavoastră. Am rezervare pe numele Silver.

Și ceva îmi apasă pe piept; e rece și dur.

— Da, spune femeia și expresia i se îndulcește plină de compasiune. Are o anume blândețe în ochi. Doar dumneavoastră, o săptămână, si, „da“?

— Doar eu, confirm dând din cap.

— Bine ați venit! îmi spune, ducându-și mâna la inimă și fața i se luminează cu un zâmbet.

Positano e un loc minunat pentru a fi singur, iar Hotel Poseidon e un loc perfect pentru a-ți face prieteni.

Îmi dă cheia camerei 33. Urc la primul etaj, apoi iau micul lift până la al treilea.

Trebuie să închid ușile ca să pornească. Durează aproape cinci minute să parcurgă cele două etaje și decid să o iau pe scări restul șederii mele aici. Altă regulă de viață a lui Carol: „Nu lua niciodată liftul dacă poți urca pe scări și n-o să ai nevoie de exerciții la sală toată viața“. Când locuiam la New York, aplicam regula cu ușurință. Dar n-am reușit și în Los Angeles.

Camera mea e la capătul holului. Chiar lângă ușă e o mică bibliotecă unde poți face schimb de cărți. Bag cheia în broască și deschid.

Camera e aerisită și plină de lumină. Sunt două paturi alăturate, acoperite cu cearșafuri albe și pături subțiri, și în fața lor două dulapuri. De-o parte a camerei e o debara, iar de cealaltă, uși glisante, deschise larg ca să primească soarele după-amiezii. Merg spre ele și ies pe terasă.

Deși camera e mică, terasa este spațioasă. Pare să aibă vedere spre întregul oraș. Priveliștea panoramică cuprinde marginea dealului, hotelurile, casele și magazinele de pe coastă. Chiar sub mine, spre stânga, e piscina. Un cuplu se bălăcește cu picioarele în apă, cu paharele de vin lăsate pe marginea piscinei. Aud bălăceală, clinchet de pahare și râsete.

Sunt aici, îmi vine în minte. Ce văd e chiar Italia. Nu mă uit la vreun film în casa părinților mei sau pe canapeaua din Culver. Nu e vreun soundtrack și nici o poză. E viața reală. Nu am atins, nu am cunoscut majoritatea locurilor din lume. Dar sunt aici, acum. E ceva. E un început.

Trag în piept aerul curat și locul ăsta pare să dea pe dinafară de vară. E atâta frumusețe aici! Mama avea dreptate.

Mă întorc în cameră. Fac duș. Desfac tot bagajul, sunt fiica mamei mele, totuși, apoi ies iar pe terasă. Mă așez pe șezlong, cu picioarele sub mine. Peste tot în jurul meu, Italia crește. Simt aerul greu de căldură, de miros de mâncare și de amintiri.

Am reușit, spun, dar numai eu aud.

Cum vi se pare?

Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

Dispariția de Catherine Steadman

Special pentru fanii romanului Ceva în apă vă prezentăm în avanpremieră un fragment din Dispariția, cel mai nou roman al autoarei Catherine Steadman.

Mia Eliot, o actriță britanică, speră să dea lovitura în Statele Unite, așa că pleacă în Los Angeles, pentru a participa la competiția feroce din sezonul de filmare a episoadelor-pilot, când toate rețelele de televiziune și toate studiourile de producție sunt în căutarea unui serial de succes. E perioada în care, la Hollywood, sosesc tineri dornici să se remarce, oameni gata să facă orice pentru a reuși în carieră.

Mia se simte ca peștele pe uscat la Hollywood. Și descoperă foarte repede latura sinistră a strălucitorului oraș când, după un casting, dispare Emily, o actriță cu care făcuse cunoștință de puțin timp. Mia înțelege că nimic nu e ce pare a fi și că, în orașul unde toate visurile se pot împlini, bântuie și cele mai înfiorătoare coșmaruri.

„Perspectiva ei unică, de actriță și de scriitoare, conferă realism acestui roman, care se cufundă în apele tulburi ale Hollywoodului… În orice roman noir, detaliile locale sunt vitale, iar Steadman evocă în mod uluitor Los Angelesul, în toată gloria lui monstruoasă… Să citești Dispariția e similar cu a urmări un film de suspans.“

THE WASHINGTON POST

---

Fragment în avanpremieră

Vineri, 5 februarie

Uneori, oricât de mult te‑ai strădui, pur și simplu, nu poți să dispari. Nu poți face nimic pentru a te pierde în mulțimea din jurul tău, oricât de mult ți‑ai dori asta.

Vagonul de metrou zornăie și se zdruncină, în timp ce înaintează zăngănind de‑a lungul șinelor aflate adânc în subteran, sub străzile Londrei. Și am din nou senzația aceea familiară de apăsare care apare ori de câte ori un străin mă fixează cu privirea.

Am intrat în casele lor. Sau, cel puțin, așa văd ei lucrurile, dar eu, una, nu‑i cunosc. Suntem deja prieteni sau dușmani, dar nu știu exact ce anume. Fac parte dintr‑o poveste pe care o îndrăgesc sau o urăsc. Fac parte din realitatea lor. M‑au susținut, au plâns cu mine, am împărtășit împreună atât de multe lucruri, iar acum sunt chiar aici, în fața lor. Bineînțeles că se holbează la mine! Eu sunt irealul devenit real.

Realizez vag că persoana care mă scrutează își dă seama, în cele din urmă, cine sunt și apoi îi șoptește ceva însoțitorului său. Încerc să mă concentrez asupra romanului meu, să îmi mențin ritmul respirației, pentru ca firul poveștii să mă prindă din nou.

Toate acele priviri sunt ca niște vrăbii care poposesc pe mine și se îndepărtează imediat, precaute, dar interesate. Știu că oamenii se holbează mereu unii la alții în metrou. Dar, în ultimul timp, ceva s‑a schimbat.

Vagonul se clatină și tremură în jurul nostru.

De când a început să fie difuzat serialul, în urmă cu patru săptămâni, sunt norocoasă dacă reușesc să fac o călătorie fără a interacționa în vreun fel cu un străin. Un zâmbet timid. O bătaie pe umăr. Un selfie. O strângere de mână. Un rânjet al unui tip mahmur. Sau un bilet mâzgălit în grabă. Și, uneori, chiar și o privire încruntată, destul de confuză.

Nu vreau să par nerecunoscătoare; îmi place mult slujba mea. Chiar nu‑mi vine să cred cât sunt de norocoasă în privința asta! Dar, uneori, mă simt de parcă aș fi la nunta unui cuplu pe care nu‑l cunosc cu adevărat. Mă dor mușchii feței de la cât de mult am zâmbit făcând cunoștință cu atât de mulți străini bine intenționați, dar complicați, când, de fapt, tot ce‑mi doresc este să mă năpustesc în baie ca să mă detașez de tot și să mă relaxez.

Nu mă simt deloc amenințată de atenția care mi se acordă din cauza popularității mele; știu că sunt în siguranță. Deși, bineînțeles, nu a fost întotdeauna așa. Am aflat asta în cel mai concret fel cu putință, acum o lună, când polițiștii au apărut la mine acasă, când au dat, în cele din urmă, curs sesizărilor agentei mele, care trimisese nenumărate apeluri și e‑mailuri.

Un tip mă aștepta în fața teatrului, în fiecare seară. Nu avea nimic ciudat sau care să mă îngrijoreze. Era un om obișnuit.

Plecam pe la ieșirea destinată artiștilor, obosită după o zi de muncă. Tocmai se încheiaseră filmările la Eyre și trecusem direct la O casă de păpuși a lui Ibsen, montată într-un teatru din West End. La început, a vrut să‑i dau un autograf pe un program, pe urmă, să stăm puțin de vorbă, apoi să stăm mai mult de vorbă; conversațiile deveniseră din ce în ce mai greu de încheiat, până când, într‑un final, m‑a urmărit până la stația de metrou, sporovăind întruna. Am încercat apoi să plec de la muncă împreună cu prietenii mei. Musai însoțită. Într‑o zi, străinul ăsta, în vârstă de vreo 50 de ani, nu s‑a mai putut opri din plâns. Mergea în spatele meu și al prietenului meu, în timp ce lacrimi tăcute îi șiroiau pe fața împietrită. Îl chema Shaun. Am încercat să rezolv eu însămi problema anunțând poliția, dar, abia după ce agenta mea a primit un pachet, polițiștii au luat sesizarea în serios. Era doar un hărțuitor. Nici măcar nu era un hărțuitor adevărat, ci doar un om singuratic care încerca să‑și facă prieteni. Le‑am spus asta polițiștilor, desigur, dar au insistat să dea curs sesizării și să emită un avertisment oficial. Cred că soția lui murise cu puțin timp în urmă.

Nu au vrut să‑mi spună ce conținea pachetul pe care mi‑l trimisese. Am întrebat în glumă dacă era un cap înăuntru, iar ei au râs cu toții, așa că bănuiesc că nu putea fi vorba despre un cap de om. M‑am simțit vinovată pentru tot ce se întâmplase, deoarece, cu cât fusesem mai prietenoasă, cu atât lucrurile se înrăutățiseră, fiindcă nu făcusem altceva decât să întăresc legătura pe care el își imagina că o are cu mine. Sper că e mai bine acum. Mi‑aș fi dorit să știu de la început ce era în pachet, pentru că, din cauza asta, am petrecut o săptămână imaginându‑mi tot ce era mai rău. Fotografii ciudate. Piele. Dinți. Ceva ce a aparținut soției lui. Până la urmă, am aflat că erau doar o jucărie de pluș și o poezie ușor tulburătoare. Dar e greu să nu te gândești la ce e mai rău când încerci să‑ți scoți asta din minte.

Știu că nu toată lumea este ciudată. Dar unii oameni sunt.

În timp ce‑mi adunam lucrurile ca să cobor la următoarea stație, am simțit câteva priviri urmărindu‑mă, dar, când am ieșit din metrou, în Green Park, și m‑a izbit aerul rece de ianuarie, care mi‑a răcorit obrajii în flăcări, am ajuns la concluzia că, de fapt, călătoria fusese un succes. De data asta, nu am avut niciun incident, nu am avut parte de scandările unei galerii de fotbal care să‑mi ceară: „Spune‑o! Spune‑o!“

Cine ar fi crezut că Jane Eyre are o replică faimoasă?

Cine ar fi crezut că până și suporterii lui Arsenal citesc cărțile lui Brontë?

Și, da, în caz că te întrebi – spre rușinea mea! –, dragă cititorule, află c‑am rostit‑o.

Cum vi se pare ?

Vraja Corbilor de Margaret Rogerson

Orice vrajă are un preț.

O portretistă talentată trebuie să înfrunte puterea străveche a regatelor zânelor, chiar în timp ce se îndrăgostește de un prinț al făpturilor fermecate.

Descrierea cărții : Cu o fluturare a pensulei, Isobel făurește portrete uluitoare pentru o categorie periculoasă de clienți: făpturile fermecate, aceste ființe nemuritoare și îngrozitoare, care nu pot să coacă pâine sau să scrie fără a se preface în praf și pulbere. Tânjesc însă după Meșteșug uman cu o sete cumplită, iar pentru tablourile lui Isobel sunt gata să ofere în schimb vrăji valoroase. Dar când îl întâlnește pe primul ei protector regal – Rook, Prințul Toamnei – Isobel comite o greșeală mortală. Pictează în ochii lui tristețe umană, o slăbiciune care pe prinț l-ar putea costa viața. Furios, Rook o răpește pe Isobel și o duce în regatul său, unde va fi judecată pentru crimă. Dar ceva este cu adevărat greșit în lumea zânelor și cei doi sunt atacați din toate părțile. În timp ce Isobel și Rook depind unul de celălalt pentru a supraviețui, alianța lor înflorește în ceva diferit: încredere, apoi dragoste – și acea dragoste încalcă legile neîndurătoare ale făpturilor fermecate și îi condamnă pe amândoi la moarte. Singura armă a lui Isobel împotriva zânelor stă în Meșteșugul ei, care reprezintă o amenințare pe care făpturile fermecate nu au mai întâlnit-o. Pentru că portretele lui Isobel au puterea să le facă să simtă pentru prima oară.

Margaret Rogerson m-a dat gata cu prima carte, Vraja Spinilor, dar însă la această carte nu am avut aceeași reacție, a fost bună, dar nu la fel ca prima, deși mi-a ideea cu Meșteșugul, curțile zânelor, schimbul de replici dintre Isobel și Rook, la un moment dat mi s-a părut cam grăbită acțiunea . Deci, unii oameni posedă meșteșuguri, zânele nu, aceastea sunt obsedate de ce pot face oamenii , iar Isobel atrage atenția tuturor cu portretele ei, iar oamenii în schimbul banilor primesc vrăji, dar trebuie să fie tare atenți la ceea ce cer.

„Să mergi pe muchia unui tăiş e distractiv doar până când lama încetează să mai fie o metaforă.”

Apropo, ador numele acestei cărții, Vraja corbilor, și mi-a plăcut că titlul are sens mai încolo în carte, și mulțumim Rook pentru protecția înaripată!

Ochii îi erau în continuare nemiloşi, dar şi visători. Fiorul pe care îl simţeam ori de câte ori se uita la mine era pe cât de captivant, pe atât de periculo, ca şi cum ţi-ai înlănţui pe neaşteptate privirea cu cea a unui râs sau a unui lup, dar nu oriunde, şi nu oricând, cu în pădure, la amurg.

Mi-a plăcut ideea cu meșteșugul, cu zânele care vor să aibă cât mai multe lucruri făcute de oameni, na, le iese și oamenilor ceva, dar zânele sunt al naibii de șirete, de aceea Isobel își cere răsplata cu mare grijă. Surorile ei mai mici sunt hilare! Locurile descrise de Margaret sunt superbe!
Un anumit tablou îi schimbă viața, e în pericol, mai apar și alte creaturi fioroase, în plus își face apariția și Hemlock…
Rook are și el multe pe cap de când cu tabloul. Isobel o să aibă parte de o aventură bună de spus nepoților!
Schimbul de replici dintre Isobel și Rook a fost delicios! 

„Eşti un trandafir viu strecurat printre flori de ceară. Poate că noi ţinem o veşnicie, dar tu înfloreşti mai strălucitor, miroşi mai dulce şi verşi sânge cu ţepii tăi.”

Mi-au plăcut și fazele când Rook era corb. M-a enervat la un moment dat Rook, înteleg că ești nemuritor, dar asta e prea de tot. :)) Unele zâne sunt chiar ciudate, nu aș vrea să fiu în preajma lor. Isobel trebuie să fie tare atentă, ea și Rook au un plan, iar o bătălie e pe cale să înceapă.

„Preferăm să pretindem altceva, dar adevărul este că nu am fost niciodată noi cei nemuritori. Poate trăim suficient de mult pentru a vedea lumea care se schimbă, dar n-am fost niciodată noi cei care am schimbat-o. Când ajungem, în cele din urmă, la final, suntem singuri şi nimeni nu ne iubeşte şi nu lăsăm nimic în urmă, nici măcar numele nostru cioplit pe o lespede de piatră. Şi totuşi…muritorii, prin operele lor, prin Meşteşugul lor, nu sunt niciodată uitaţi.”

Mulțumesc Libris pentru carte! Ați citit cartea? Cum vi s-a părut? Apropo, ați citit și prima ei carte?

„O poveste de iubire încântătoare, amuzantă și plină de acțiune.” – School Library Journal

„Rogerson transformă dragostea interzisă într-o aventură din care nu lipsesc pericole, urmăriri, un bal glorios și întorsături de situație neașteptate. Cititorii vor fi încântați atât de interpretarea pe care o dă temelor și legendelor clasice ale zânelor, cât și de umorul strecurat în poveste. O alegere ideală pentru fanii autoarelor Holly Black, Maggie Stiefvater și Laini Taylor.” — Publishers Weekly

„Vraja corbilor dezvăluie un worldbuilding feeric și o aventură intensă, cu exact cantitatea potrivită de pericol, eroism și romantism.” — Shelf Awareness

„Rogerson se bazează pe legendele zânelor în timp ce schimbă nenumărate detalii pentru a se potrivi cu povestea ei, iar prin Isobel schițează o eroină puternică și încrezătoare, care și-ar putea pierde inima, dar niciodată, capul. Nicio iluzie nu este necesară pentru a-i face pe cititori să se îndrăgostească de Vraja corbilor.” — Kirkus Reviews

„Această lectură fabuloasă, cursivă, îi va cuceri repede pe cititori. Tensiunea romantică interzisă, scenele de acțiune alerte și povestea captivantă fac din Vraja corbilor un roman must-read.” — VOYA