Favorite Trailer!

Quotes #1

“Many people, myself among them, feel better at the mere sight of a book.”– Jane Smiley, Thirteen Ways of Looking at a Novel

“The library is inhabited by spirits that come out of the pages at night.”– Isabel Allende

“Fairy tales are more than true: not because they tell us that dragons exist, but because they tell us that dragons can be beaten.”– Neil Gaiman

“Rainy days should be spent at home with a cup of tea and a good book.” – Bill Patterson

NikonCoolpix

“I love books. I adore everything about them. I love the feel of the pages on my fingertips. They are light enough to carry, yet so heavy with worlds and ideas. I love the sound of the pages flicking against my fingers. Print against fingerprints. Books make people quiet, yet they are so loud.”– Nnedi Okorafor

“If there is a book that you want to read, but it hasn’t been written yet, you must be the one to write it.”– Toni Morrison

“Happiness. That’s what books smells like. Happiness. That’s why I always wanted to have a book shop. What better life than to trade in happiness?”– Saran MacLean

“Reading was my escape and my comfort, my consolation, my stimulant of choice: reading for the pure pleasure of it, for the beautiful stillness that surrounds you when you hear an author’s words reverberating in your head.”– Paul Auster

Fragment în avanpremieră #5

Lansarea seriei MITURI în colecția Babel: „Penelopiada”, de Margaret Atwood [Fragment în avanpremieră]

NEMIRA

Miturile sunt poveşti universale, în afara timpului, care ne reflectă şi ne conturează viețile – ele ne explorează dorințele, spaimele, dorurile şi ne oferă narațiuni ce ne readuc în minte semnificația umanului. Seria Miturilor adună câțiva dintre cei mai buni scriitori ai lumii, fiecare povestind câte un mit într-o manieră contemporană memorabilă. Seria de autori îi include pe: Margaret Atwood, Karen Armstrong, A. S. Byatt, David Grossman şi Jeanette Winterson.

Fascinanta scriitoare Margaret Atwood reface dintr-o nouă perspectivă povestea Penelopei, soția cea fidelă a lui Odiseu, devenită imaginea-simbol a răbdării maritale. Cea care reușește să țină în frâu nu doar Itaca, în absența conducătorului său, ci și sutele de pretendenți care îi stau la poartă, vrând s-o convingă să pună capăt așteptării eroului plecat în Războiul Troian și pierdut pe mare.

Această splendidă repovestire contemporană se face din perspectiva Penelopei și a celor douăsprezece slujnice ale ei, adăugând sensuri și straturi noi legendei homerice, pe lângă posibile răspunsuri misterelor pe care Odiseea le lasă nerezolvate: de ce sunt spânzurate cele douăsprezece fete, la întoarcerea lui Odiseu? Și ce punea la cale, de fapt, „fidela și răbdătoarea“ Penelopa?

Fabulos… ireverențios și inventiv.

The New York Times

Atwood ia partea Penelopei cu o vervă extraordinară.

The Guardian

Cu accente ușor comice sau de-a dreptul întunecate, deconstrucția ingenioasă făcută de Atwood poveștii antice pune textul vechi de milenii într-o lumină cu totul nouă, extrem de incitantă.

The Washington Times

---

Fragment în avanpremieră

Introducere

Povestea întoarcerii lui Odiseu în regatul său de acasă, din Itaca, după o absență de douăzeci de ani, e cunoscută cel mai bine din Odiseea lui Homer. Se spune că Odiseu şi-a petrecut jumătate din aceşti ani luptând în Războiul Troian şi pe cealaltă rătăcind de colo-colo, pe Marea Egee, încercând să se întoarcă acasă, îndurând greutăți, cucerind sau scăpând de monştri şi culcându-se cu zeițe. Asupra caracterizării „vicleanul Odiseu“ s-au făcut multe comentarii: el este văzut ca mincinos convingător şi ca artist deghizat – un bărbat care trăieşte inteligent, ticluieşte şiretlicuri şi stratageme şi e, uneori, prea deştept ca să-i fie bine. Protectoarea sa divină este Pallas Athena, zeiță care îl admiră pe Odiseu pentru disponibilitatea sa inventivă.

În Odiseea, Penelopa, fiica lui Icarius din Sparta şi verişoara frumoasei Elena din Troia, e înfățişată drept chintesență a soției credincioase, o femeie cunoscută pentru inteligența şi consecvența ei. Pe lângă faptul că plânge şi se roagă ca Odiseu să se întoarcă acasă, ea îi amăgeşte pe numeroşii pretendenți ce roiesc prin palatul său şi îi mănâncă averea, încercând astfel să o forțeze să-l ia pe unul dintre ei de bărbat. Penelopa nu numai că îi duce de nas cu promisiuni false şi țese un giulgiu pe care îl strică noaptea, amânând astfel hotărârea de a se căsători până la terminarea acestuia, ci o bună parte din Odiseea se ocupă de problemele pe care le are cu fiul ei adolescent, Telemah, atât de înclinat să se impună nu numai în fața pețitorilor obraznici şi primejdioşi, ci şi în fața mamei sale. Cartea se sfârşeşte cu măcelărirea pețitorilor de către Odiseu şi Telemah, cu spânzurarea celor douăsprezece slujnice care s-au culcat cu pețitorii şi cu reunirea celor doi soți.

Dar Odiseea lui Homer nu este singura versiune a poveştii. Substanța mitică a fost la origine orală, precum şi locală – mitul se povestea într-un fel într-un anumit loc şi total diferit într-altul. M-am inspirat şi din alte materiale decât Odiseea, mai ales în ceea ce priveşte detaliile descendenței Penelopei, copilăria şi căsătoria ei, precum şi zvonurile scandaloase care circulau despre ea.

Am ales să atribui relatarea faptelor Penelopei şi celor douăsprezece slujnice care au fost spânzurate. Acestea din urmă formează un cor ce incantează sau cântă, axându-se pe două întrebări ce se ridică la orice lectură atentă a Odiseei: ce a condus la spânzurarea slujnicelor şi ce voia Penelopa. Povestea, aşa cum e relatată în Odiseea, nu ține: există prea multe inconsecvențe. Am fost mereu obsedată de slujnicele acelea spânzurate, la fel cum e şi Penelopa în Penelopiada.

O artă inferioară

Acum, c-am murit, ştiu totul. Aşa voiam să se întâmple, dar, ca atâtea alte dorințe de-ale mele, nu s-a împlinit. Știu doar câteva factoide. Inutil să precizez că moartea constituie un preț mult prea mare pentru satisfacerea curiozității.

De când sunt moartă – de când am ajuns în această stare fără oase, fără buze, fără sâni –, am învățat unele lucruri pe care aş fi preferat să nu le ştiu, ca atunci când asculți pe la uşi sau când deschizi scrisorile altora. V-ar plăcea să citiți gândurile? Ia mai reflectați!

Aici toată lumea soseşte cu un sac, precum cele în care se țin vânturile; numai că fiecare dintre sacii aceştia e plin de cuvinte – cuvintele pe care le-ai spus, pe care le-ai auzit, cuvintele care s-au spus despre tine. Unii saci sunt foarte mici, alții, mari; al meu e rezonabil ca mărime, deşi o mulțime dintre cuvintele aflate acolo au legătură cu eminentul meu soț. Cât m-a prostit el pe mine, zic unii. Asta era specialitatea lui, să prostească lumea. A plecat luând totul; altă specialitate de‑a lui: plecările.

Părea totdeauna atât de veridic! Mulți sunt convinşi că versiunea lui asupra desfăşurării evenimentelor este cea adevărată, adică, mai mult sau mai puțin, câteva crime, câteva frumuseți seducătoare, câțiva ciclopi. Până şi eu îl credeam din când în când. Ştiam că era şmecher şi mincinos, numai că nu mi-a trecut prin minte că avea să îşi exerseze trucurile şi minciunile pe pielea mea. Oare nu îi fusesem credincioasă? Oare nu l-am tot aşteptat şi aşteptat, în ciuda tentațiilor – aproape imperioase – de a face altfel? Şi la ce altceva să fi nădăjduit, odată ce versiunea oficială câştiga teren? O legendă constructivă. O bâtă de altoit alte femei. De ce nu puteau ele să fie la fel de pline de tact, la fel de loiale şi de îndurătoare precum fusesem eu? Acela era drumul lor, al cântărețelor, al torcătoarelor. Nu-mi urmați exemplul, îmi vine să vă urlu în urechi; da, da, în ale dumneavoastră! Numai că, atunci când vreau să urlu, parcă sunt o bufniță.

Fără îndoială, aveam nişte bănuieli legate de cât era el de lunecos, de viclean, de şiret şi de – cum să-i zic? – lipsit de scrupule, numai că mă făceam că nu văd nimic. Îmi țineam gura sau, dacă o deschideam, îi cântam în strună. Nu îl contraziceam, nu îi puneam întrebări, nu intram în amănunte. Pe vremea aceea, îmi doream finaluri fericite, iar acestea se obțin cel mai bine dacă te abții să deschizi anumite uşi şi dacă te duci la culcare în timpul scandalurilor.

Dar, după ce evenimentele principale s-au încheiat şi lucrurile au intrat pe un făgaş mai puțin legendar, mi-am dat seama că atâta lume râdea de mine pe la spate – rânjea, făcând glume, mai mult sau mai puțin murdare, la adresa mea – şi că mă transformau într-o legendă sau în mai multe, pe care însă nu mi le doream spuse aşa. Ce poate să facă o femeie când o bârfă scandaloasă străbate lumea? Dacă se apără, pare vinovată. Aşa că am rămas în aşteptare, să se strângă mai multe zvonuri.

Acum, că au mierlit-o cu toții, mi-a venit şi mie rândul să brodez un pic asupra faptelor. Îmi datorez acest lucru. A trebuit să mă autoconving că povestitul este o artă inferioară. Numai babele, cerşetorii vagabonzi, cântăreții orbi, slujnicele şi copiii apelează la ea – persoanele care au timp. Cândva pe oameni i-ar fi pufnit râsul dacă încercam să fac pe aedul – nimic nu e mai ridicol decât un aristocrat bâjbâind printre arte –, dar cui îi mai pasă de opinia publică acum? De opinia oamenilor de aici, de jos: de opinia umbrelor, a ecourilor? Aşa că am să îmi torc propriul fir.

Dificultatea e că nu am gură să vorbesc. Nu mă pot face înțeleasă, cel puțin nu în lumea dumneavoastră, în lumea trupurilor, a limbilor şi a degetelor, şi, în mare parte din timp, nu am ascultători pe celălalt mal al râului. Aceia dintre dumneavoastră care s-ar putea să prindă câte o şoaptă ciudată sau un țipăt mai neobişnuit vor confunda cu uşurință cuvintele mele cu brizele care fac să sune trestiile uscate, cu liliecii în amurg, cu visele urâte.

Dar am făcut totdeauna parte din stirpea celor hotărâți. Răbdătoare, aşa zicea lumea că sunt. Îmi place să duc lucrurile la bun sfârşit.

II

Corul:

Rime de sărit coarda

suntem slujnicele

pe care le-ai ucis

şi le-ai terminat

ne-am legănat în aer,

picioarele-au zvâcnit,

cât de nedrept te-ai arătat

cu zeițe, regine şi târfe,

de colo-colo, te-ai scărpinat

pe unde te-a mâncat

mult mai puțin decât tine

am făcut şi rău

ne-ai judecat

în mâna ta

sulița şi vorba

mereu ți-au stat

sângele ibovnicilor noştri

de pe duşumele şi jilțuri

cu sârg l-am frecat

de pe scări, de pe uşi,

în apă am îngenuncheat,

 iar tu te uitai iritat

la picioarele noastre goale,

spaimele ne-ai sorbit,

cât de nedrept te-ai purtat

şi ți-a făcut plăcere

privindu-ne cum ne prăbuşim

– doar o mână ai ridicat –

ne-am legănat în aer

noi, pe care le-ai ucis,

 noi, pe care le-ai terminat.

Fragment în avanpremieră #4

Nemira : În curând la Editura Nemira: un nou roman mult așteptat de către scriitorul Florin Chirculescu. Privind din nou spre trecut, de data asta autohton, scriitorul va lumina prezentul românesc cu toate tarele și traumele lui.

Fragment în avanpremieră

SOLOMONARUL

Max Murgescu, zis Macu, un obez scund și urât, a condus toată noaptea: grăbit să ajungă la vila lui W, grădinarul de odinioară al lui Carol I, nu s-a oprit de la Berlin la Sinaia decât de câteva ori. Pe vremuri, vila cu pricina avea păpuși la ferestre și era dosită în pădure – azi, lângă ea e Taverna Boului, cârciuma unui jurnalist dubios, iar păpușile au dispărut de la geam.

Max era elev de liceu când a călcat prima oară în vila lui W. Cu acea ocazie, gazdele, doi bătrânei, l-au atras într-un grup teozofic și l-au pus la curent cu o istorie stranie despre Emin, poetul național, care fusese văzut pasămite în Buenos Aires la cinci ani după decesul oficial. Se îngrășase, avea barbă de lumbersexual și dansa milonga cu Estrellita Wexler, o evreică originară din Fălticeni. Bătrâneii n-au relatat episodul de florile mărului: ca mai toți, știau că Max era obsedat de Emin. În fond, obsesia cu pricina îl aduce și azi la Sinaia chit că e președinte de bancă, ambasador al Ugandei la UNESCO și posesor al unui CV șocant; de pildă, la doar 26 de ani, el analiza bursele mondiale pentru Cabinetul 2 RSR – cu alte cuvinte, a fost intimul Elenei Ceaușescu, o feministă cu arțag.

Conducând spre vila lui W, Max trage cu ochiul la tatuajul înscris pe coapsa Galei, tovarășa lui de pat: Atunci când team atins prima dată/ Mia fost frică să nu fac ceva rău/ Nu știam exact ce se întâmplă/ Dar la sufletul meu nu ia trebuit timp să realizeze nimic/ Pentru că el din prima clipă tea iubit mai mult ca pe el. Mesajul nu e pentru Max, Gala a vrut să-l șteargă după ce s-au cuplat, dar el s-a opus căci acele rânduri i-o alungau din minte pe Sossa, adevărata lui dragoste, stupidă și embarassante.

Du-te dracului, România! își zice Max pe când se strecoară printre mașinile parcate aiurea la Taverna Boului. Ferește doi câini vagabonzi, trage pe dreapta și închide CD-playerul, tăindu-i pe The Nationals. Sleep well, beast se stinge și nu se mai aude nimic: aici, la capătul Căii Codrului, e mereu liniște.

E cald. Gala își ridică poalele rochiței de vară și-și face vânt între coapse. E o tipă solidă ca un husar, cu chip lătăreț (femeile zic că aduce cu un pisoar) și are un ochi de sticlă; pe cel original i l-a scos o sudaneză la Roma. De fapt, n-o cheamă Gala, dar Macu i-a schimbat numele după ce a restaurat-o cap-coadă. Dorise să-i schimbe și ochiul de sticlă cu unul bionic, dar ce-ar mai fi rămas din minunea ce-l uluise în beciul lui Fisnik, albanezul? Doar ochiul acela sterp îi amintea de unde o pescuise.

„Să știi că și eu am suflet,” zice ea brusc, „sunt proastă da-nțeleg! De când am plecat de la Berlin doar muzică d-asta asculți!”

---

Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg) s-a născut la București pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista sf JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tăi cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editura. De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu reviste de specialitate, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1996), Să mă tăi cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzona (Millenium, 2012), Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014), Iovik (Millenium, 2014), Eucronoza și alte nuvele (Millenium, 2017). Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este prima operă de ficțiune pe care o semnează cu numele său real.

Music into my soul!

Recenzie : Evermore de Sara Holland

Ce faci când trebuie să te confrunți cu cea mai veche prietenă și, totodată, cea mai mare inamică a ta? Jules Ember a crescut cu legende despre Alchimistul cel Rău, Vrăjitoarea cea Bună și străvechea lor magie. Dar adevărul e departe de legendă: ea însăși e Alchimistul, iar Caro – cea care i-a asasinat pe Regină și pe Roan, prima iubire a lui Jules – este Vrăjitoarea. Tot regatul, însă, crede că Jules a comis crimele, așa că toți sunt pe urmele ei. Caro caută și ea răzbunare, pentru că Jules i-a frânt inima cu mult timp în urmă. Va reuși Jules să pună cap la cap mai multe vieți trecute, ca să-i salveze pe cei dragi?

M-am întors în lumea creată de Sara Holland, Sempera, Jules a fugit după ce Roan a fost ucis de Caro, dar Caro a reușit să îi păcălească pe toți timp de sute de ani, ea e vinovată de moartea multor oameni, dar a vrut să se răzbune pe Jules sau mai bine zis Alchimistul. Da, o să urmeze spoilere pentru cei care nu au citit prima carte. După ultimele evenimente din prima carte, Jules este obligată să fugă, Caro vrea să se răzbune pe ea, nu are milă, s-a tot săturat de existența Alchimistului. În acest volum am înțeles mai bine relația dintre Jules și Caro, mai bine zis cea ce li s-a întâmplat în trecutul lor, de ce i-a frânt inima lui Caro, de ce a fost nevoie să facă asta, apar și informații despre Alchimist, după atâtea vieți trăite, Jules nu își amintește despre ce s-a mai întâmplat cu ea, în toate viețile, dar e sigură că trebuie să o oprească pe Caro.

Oamenii din Sempera sunt lipsiți de creativitate în ceea ce privește timpul lor prețios, fier-sângele lor. Când nu îl beau precum bestiile, îl risipesc pe flori ca să înflorească sau îl aruncă în foc ca să se încălzească în timpul iernii. Fier-sângele potrivit ar putea da foc întregii lumi.

Caro nu se oprește, face tot ce e posibil ca Jules să aibă parte de tristețe și durere, mai ales acum că sora lui Jules este îndurerată, Ina Gold crede toate minciunile spuse de Caro. Și-a schimbat atitudinea față de Jules, o vrea moartă, dar nu va dura prea mult. Jules este ajutată de Liam și niște prieteni de al lui, dar este necesar un plan, cât mai repede.

Văd frica în umerii ei încordați, dar vocea îi e atât de la obiect. E aproape liniștitor, ca și cum trebuie doar să mă gândesc la aceste lucruri ca să supraviețuiesc.

Cuvintele plutesc în aerul rece al nopții. Mă hrănesc cu o mică speranță: dacă rostesc cuvintele, pot deveni adevărate.

Liam Gerling are sentimente pentru Jules, ahhh, doamne ce mi-au plăcut momentele dintre cei doi, da, avem parte și de momente romantice, mai merită și fericire cei doi. Caro este în stare de orice, adică a omorât prima iubire a lui Jules, asta în fața ei, de aceea uneori se teme că Liam ar putea păți ceva, dar acest bărbat s-a decis să facă orice pentru a o ajuta pe Jules, o iubește. De aceea, Liam o ajută pe Jules să se regăsească, viețile trecute trebuie să îi ofere un indiciu pentru a o opri pe Caro, e ultima ei șansă.

Dar mai mult decât orice, că îmi e frică de secretele ce stau ascunse înăuntrul meu.

Mintea mea trează se ciocnește de amintire, o explozie între gând și sentiment care arde până ce una din ele e lăsată cu siguranță în cenușă.

Fire palide de lumină aurie solidă par să plutească deasupra fiecărei pietre – o adiere a inimii Vrăjitoarei, care se luptă pentru libertate. O umbră se mișcă în îndepărtare.

Ina Gold o să aibă parte de niște suprize mai târziu, la un moment dat se dă drept Vânătorul, vrea să pună mâna pe Jules, să plătească pentru crimele comise de aceasta, dar uneori planurile sunt date peste cap. Adevărul iese la iveală, deși pare greu de crezut la început, legendele devin realitate. Pare grăbită acțiunea în unele capitole, doamne, las-o pe Jules să respire, mă mir că nu a clacat. Se pune mare accent pe faza cu opritul lui Caro, cu trecutul lor, mi-au plăcut acele capitole, mi-aș fi dorit mai mult, mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre viețile trecute ale lui Jules, despre cum afla Caro despre Alchimist când acesta apărea din nou.

Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii Nemira. Ați citit această carte? Cum vi s-a părut?

Music into my soul!

Melodia asta mi-a adus aminte de Audric și Rielle din cartea Cele două regine de Claire Legrand .

Recenzie : Vraja Oaselor sub clar de lună de Kathryn Purdie

Descântătoarele de Oase au o misiune sacră. Fiind ultimele descendente ale unei străvechi familii de Fermecătoare, ele sunt singurele care îi pot împiedica pe morți să-i vâneze pe cei vii și să le ia Lumina. Însă puterea lor de a călăuzi spiritele celor răposați spre Paradis sau spre Infern presupune un sacrificiu. Zeii cer devotament absolut, iar asta înseamnă că Descântătoarele de Oase trebuie să plătească cu viață sufletului pereche. Ailesse a fost pregătită încă din fragedă pruncie să devină conducătoarea Descântătoarelor de Oase. Dar, mai întâi, trebuie să îndeplinească ritul de trecere și să-l ucidă pe băiatul pe care i-a fost menit să-l iubească. Tatăl lui Bastien a fost ucis de o Descântătoare de Oase și, de atunci, caută să se răzbune. Însă ocazia de a o face se ivește prea târziu. Ritualul lui Ailesse a început, iar acum destinele lor sunt întrepătrunse – în viață și în moarte. Sabine n-a avut niciodată curajul de a săvârși munca Descântătoarelor de Oase. Dar când cea mai bună prietenă a ei, Ailesse, e răpită, Sabine va face tot ce-i stă în putință pentru a rupe legătura dintre Ailesse și Bastien. Înainte ca tinerii să moară.Primul roman al unei noi și captivante serii fantasy aduce în fața cititorilor o poveste de dragoste născută sub o stea potrivnică, magie macabră și o trădare care are puterea de a spulbera legătura dintre vii și morți.

Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în luna februarie, dar am citit multe cărți, am avut câteva favorite, câteva nu mi-au atins așteptările, printre care și această carte, a lipsit ceva, povestea este frumoasă, Kathryn a făcut o treabă bună, dar nu pot spune că e favorita mea, mi-a plăcut universul creat de ea, dar personajele m-au cam enervat, da, uneori se mai întâmplă și asta, poate vouă vă va plăcea Vraja oaselor sub clar de lună.

-Sufletul meu a ales această cale, la fel cum al tău a ales-o pe-a lui. Nu lua în batjocură lucrurile pe care nu le înțelegi. Fermecătoarele fac sacrificii imense.

Sabine și Ailesse sunt ultimele descendente ale Fermecătoarelor, dar Sabine nu are curajul necesar, însă Ailesse s-a născut pentru asta, și-a ,, vânat” puterile, asta mi-a adus aminte de o fază sau două din seria Grisha. Sabine are doar un os, și ăsta este dezavantaj pe parcursul cărții. Ailesse este în stare de orice pentru a-și impresiona mama, conducătoarea Fermecătoarelor, Odiva, o femeie puternică și rece, mi-a dat de la bun început o stare de ciudată, are un comportament ciudat față de anumite chestii, mai ales când vine vorba de oase, de fluierul care ajută spiritele , de la bun început mi-am dat seama că ascunde ceva. Este foarte ciudat amănuntul cu moartea celui iubit, în numele Elarei și a lui Tyrus, zei care le oferă puterea de a duce sufletelor în locul lor de veci, lumea în care sufletele se pot odihni, un lucru trist că aceste femei trebuie să își omoare sortitul, sunt nevoite să facă asta. Fiecare Fermecătoare primește abilități datorită oaselor animalelor vânate, este important să ai la început trei. Singura care nu are este Sabine, nu se simte pregătită, dar o să fie nevoită în viitor.

O lumină argintie strălucește la capătul tunelului. Mă cutremur, năpădită de un dor năprasnic. Bolta Nopții. Lumina Elarei. Îmi iau elan și o rup la fugă, năpustindu-mă spre el. Sunt rechinul-tigru care despică apa. Sunt șoimul călător care se avântă spre cer. Sunt disperată să respir aer curat și să simt energia Elarei.

Între timp Bastien și prietenii lui au un plan, și ei și-au pierdut tatăl din cauza unei Fermecătoare, de fapt Bastien are un plan, ceilalți doi îl ajută. Bastien vrea să se răzbune, din cauza Fermecătoarelor și-a pierdut tatăl, este în stare de orice, dar o să aibă parte de o surpriză neplăcută, planul lui de răzbunare are niște goluri, după ritual, viața lui Bastien s-a schimbat, au reușit să o prindă pe Ailesse, dar hop se pare că Bastien este sufletul pereche al fetei, dar, aici intervine o regulă, una care trebuie îndeplinită, este obligatorie. Deși planul lor de răzbunare este reușit, adică o au pe Ailesse, are parte de o turnură sumbră… vin și Fermecătoarele după ei, Odiva vrea și fluierul, este foarte important. Sabine trebuie să devină mai curajoasă, trebuie să facă și ea sacrificii dacă vrea ca prietena ei să fie în viață, să o ajute în următoarele capitole, în anumite faze mi-a displăcut acest personaj, de fapt mi-au dat dureri de cap anumite personaje, au luat niște decizii în anumite momente de m-au enervat, lăsând aceste aspecte deoparte, povestea e chiar frumoasă. Mi-a plăcut răsturnarea de situație de la sfârșit, totul se complică din cauza apariției unui prinț.

Mulțumesc Libris pentru acest volum. Ați citit acest volum? Cum vi s-a părut?