Music into my soul!

Fragment în avanpremieră #13

EDITURA LITERA : Vicontele care mă iubea, al doilea volum din seria Bridgerton, scrisă de Julia Quinn, este în curs de apariție la Editura Litera în colecția Moon Light.

De această dată, ziarele de scandal s-au înșelat. Cel mai râvnit burlac, dar și cel mai greu de prins în capcana mariajului, Anthony Bridgerton, nu doar că s-a decis să se căsătorească – dar și-a ales chiar și o soție! Singurul obstacol în calea intențiilor sale este Kate Sheffield, sora mai mare a alesei sale și cea mai băgăcioasă femeie care poate fi întâlnită în sălile de bal londoneze. Aprigă și spirituală, Kate îl scoate din minți pe Anthony cu încăpățânarea ei de a împiedica această căsătorie – însă când închide ochii noaptea, Kate este cea care îi bântuie visele tot mai erotice. Contrar convingerilor larg răspândite, Kate este destul de sigură că libertinii, chiar și după ce s-au cumințit, nu ajung să fie cei mai buni soți – iar Anthony Bridgerton este cel mai rău dintre crai. Kate este hotărâtă să-și protejeze sora – însă se teme că și propria inimă este vulnerabilă. Iar când buzele lui Anthony le ating pe ale ei, își dă seama că a rezista în fața pasiunii nu este deloc cel mai ușor lucru din lume.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ ÎN TRADUCEREA ELENEI ARHIRE

Desigur, tema craiului a mai fost discutată anterior în cronica de față, iar autoarea a ajuns la concluzia că există crai și crai.

Anthony Bridgerton este un Crai.

Un crai (cu literă mică) este tânăr și necopt. El se laudă cu isprăvile lui, se poartă cu o nesfârșită nerozie și se crede peri­culos pentru femei.

Un Crai (cu majusculă) știe că este periculos pentru femei.

El nu se laudă cu isprăvile lui pentru că nu are nevoie. Știe că bărbații și femeile deopotrivă vor șușoti despre el pe la col­țuri și, în realitate, ar prefera să nu se mai șușotească deloc despre el. El știe cine este și ce a făcut; pentru el, orice alte relatări sunt inutile.

El nu se poartă ca un netot pentru simplul motiv că nu este unul (nu mai mult decât te-ai aștepta de la toți reprezentanții genului masculin). Are puțină răbdare cu slăbiciunile societății și, la drept vorbind, de cele mai multe ori autoarea nu poate spune că îl condamnă pentru asta.

Iar dacă acest lucru nu îl descrie la perfecție pe viconte­le Bridgerton… fără doar și poate, cel mai eligibil burlac din actualul sezon social, autoarea va pune de îndată con­deiul jos. Singura întrebare este: va fi anul 1814 sezonul în care, în sfârșit, vicontele să cedeze splendidei beatitudini a căsătoriei?

Autoarea crede că…

Nu.

Ziarul de societate al doamnei Whistledown

20 aprilie 1814

– Te rog să nu-mi zici, spuse Kate Sheffield fără să întrebe pe cineva în mod special, că scrie din nou despre vicontele Bridgerton.

Sora ei vitregă Edwina, mai tânără cu aproape patru ani, ridică privirea din ziarul cu o singură pagină.

– De unde îți dai seama?

– Chicotești de parcă ai luat-o razna.

Edwina chicoti, făcând să se cutremure divanul cu damasc albas­tru pe care erau așezate amândouă.

– Vezi? spuse Kate și o înghionti ușor în braț. Mereu chicotești atunci când scrie despre vreun crai condamnabil.

Dar Kate zâmbi larg. Puține lucruri îi plăceau mai mult decât să-și tachineze sora. În glumă, firește.

Mary Sheffield, mama Edwinei, și mama vitregă a lui Kate de aproape optsprezece ani, ridică privirea din broderia ei și își împinse ochelarii mai sus pe nas.

– De ce tot râdeți voi două acolo?

– Kate este supărată că doamna Whistledown scrie din nou des­pre vicontele cel libertin, explică Edwina.

– Nu sunt supărată, spuse Kate, chiar dacă nu o asculta nimeni.

– Despre Bridgerton? întrebă Mary absentă.

Edwina încuviință.

– Da.

– Scrie mereu despre el.

– Eu cred că îi place pur și simplu să scrie despre crai, comentă Edwina.

– Bineînțeles că îi place să scrie despre crai, i-o întoarse Kate. Dacă scrie despre oameni plictisitori, nu-i mai cumpără nimeni ziarul.

– Nu este adevărat, răspunse Edwina. Chiar săptămâna trecută a scris despre noi, iar Dumnezeu știe că nu suntem cei mai interesanți oameni din Londra.

Kate zâmbi la naivitatea surorii ei. Poate că Edwina și Kate nu erau cei mai interesanți oameni din Londra, dar Edwina, cu părul ei de culoarea untului și ochii de un uluitor albastru-deschis, fu­sese deja numită „Neasemuita anului 1814“. Pe de altă parte, Kate, cu părul ei de un castaniu banal și ochii de un căprui comun, era cunoscută drept „sora mai mare a Neasemuitei“.

Bănuia că existau și porecle mai rele. Măcar nu începuse încă nimeni să îi spună „sora fată bătrână a Neasemuitei“. Ceea ce era cu mult mai aproape de adevăr decât orice și-ar fi dorit să recunoască membrii familiei Sheffield. La 20 de ani (aproape 21, dacă voiai să fii scrupulos de sincer în privința asta), Kate era un pic cam bătrână ca să se bucure de primul ei sezon în Londra.

Dar chiar nu avuseseră de ales. Familia Sheffield nu era înstărită nici pe vremea când trăia tatăl lui Kate, iar de când murise, cu cinci ani în urmă, ele fuseseră obligate să facă și mai multe economii. Cu siguranță nu ajunseseră la sapă de lemn, dar erau nevoite să se uite la fiecare bănuț și să fie atente cu fiecare liră.

În situația lor strâmtorată, familia Sheffield putea să adune fon­durile necesare doar pentru o singură călătorie la Londra. Costa bani să închiriezi o casă – o trăsură – și să angajezi numărul strict necesar de slujitori pe perioada sezonului. Mai mulți bani decât își putea permite să cheltuiască de două ori. La cum stăteau lucrurile, fuseseră nevoite să economisească bani cinci ani la rând pentru a-și mai permite această călătorie la Londra. Iar dacă fetele nu aveau succes pe piața matrimonială… ei bine, nimeni nu le va arunca în închisoarea datornicilor, dar vor fi nevoite să privească spre viitorul unei vieți petrecute în liniște și într-o sărăcie de bonton în vreo căsuță încântătoare din Somerset.

Și iată cum fetele erau nevoite să-și facă debutul în același an. Se decisese că momentul cel mai logic era când Edwina tocmai împli­nea 17 ani, iar Kate, aproape 21. Lui Mary i-ar fi plăcut să aștepte până când Edwina împlinea 18 ani și să fie puțin mai matură, dar ar fi însemnat ca Kate să ajungă să împlinească aproape 22 de ani și, Doamne, cine se mai însura cu ea atunci?

Kate zâmbi pieziș. Nici măcar nu își dorise un sezon. Știuse de la bun început că nu era genul care să atragă atenția lumii bune. Nu era îndeajuns de frumoasă ca să se treacă cu vederea lipsa de zestre și nu învățase niciodată să se fandosească, să umble cu mă­nuși, să se preumble grațios și să facă toate lucrurile pe care alte fete păreau să le știe încă din leagăn. Până și Edwina, care nu avea nici o urmă de viclenie înăuntrul ei, știa cumva să se poarte, să meargă delicat și să suspine, astfel că bărbații ajungeau să se ia la ceartă doar ca să aibă onoarea de a o ajuta să traverseze strada.

Kate, pe de altă parte, stătea întotdeauna cu umerii trași înapoi și se ținea dreaptă, nu putea să stea locului nici dacă viața ei ar fi depins de asta și mergea de parcă era implicată într-o cursă – și de ce nu? se întreba ea întotdeauna. Dacă voiai să ajungi undeva, ce rost avea să nu ajungi acolo repede?

Cât despre sezonul actual la Londra, nici măcar nu îi plăcea prea mult orașul. O, se simțea destul de bine și întâlnise mulți oameni drăguți, dar un sezon la Londra i se părea o risipă cumplită de bani unei fete care ar fi fost pe deplin mulțumită să rămână la țară și să găsească un bărbat rezonabil cu care să se mărite acolo.

Dar Mary nici nu voia să audă de așa ceva.

– Când m-am măritat cu tatăl tău, obișnuia ea să spună, am jurat să te iubesc și să te cresc cu toată grija și dragostea pe care i le-aș fi acordat unui copil din sângele meu.

Kate reuși să rostească un „Dar…“ înainte ca Mary să continue:

– Am o responsabilitate față de sărmana ta mamă, Dumnezeu s-o odihnească în pace, iar o parte din responsabilitatea asta este să te văd măritată la casa ta fericită și în siguranță.

– Aș putea să fiu fericită și în siguranță la țară, răspunse Kate.

Mary o contrazise:

– La Londra sunt mai mulți bărbați din care să alegi.

După care interveni și Edwina, insistând că se va simți absolut groaznic fără ea, și din moment ce Kate nu suporta ideea de a-și vedea sora nefericită, soarta îi fusese pecetluită.

CE SPUN CRITICII DESPRE VICONTELE CARE MĂ IUBEA

„Dacă nu ați citit niciodată romane de dragoste, începeți cu acesta!“ (Washington Post)

„Julia Quinn este cu adevărat o Jane Austen contemporană.“ (Jill Barnett)

„Un roman absolut încântător, plin de farmec, umor și replici spirituale.“ (Kirkus Reviews)

TRAILER :

Fragment în avanpremieră #12

EDITURA NEMIRA : ,,

Paris. Orașul de lumini care fascinează de la prima vedere. Balet. Dansul rafinat care seamănă cel mai mult cu zborul.

Cele două dau combinația perfectă pentru un vis romantic, iar Mia din Săruturi & croissants chiar asta trăiește: visul vieții ei, odată acceptată la o academie de balet din Paris. Dar cum se va descurca o tânără de la New York în Orașul luminilor, într-o cultură diferită complet de ce arată filmele, într-o școală nouă, cu colege extrem de competitive și, mai ales, cu atâtea distracții în jur: la străzi de explorat, macarons de gustat, tineri parizieni fermecători?

Mai jos este începutul poveștii, capitol care se putea foarte bine intitula: O newyorkeză aterizează în mijlocul Parisului. Începe călătoria spre Paris pe urmele Miei!

Și dacă vreți să o cunoașteți pe Anne-Sophie Jouhanneau, autoarea acestei povești splendide, haideți cu noi la o întâlnire organizată în cadrul festivalului Young Adult de Cărturești, sâmbătă, 15 mai, de la 18:30! Înscrierea se face aici.

---

Alerg prin aeroport în pantalonii mei lălâi de trening, cu părul în vânt. Îmi iese în cale un copil care urlă din toate puterile, dar reușesc să-l evit printr-un grand jeté grațios, chiar înainte să ocolesc cu o piruetă un tip care se luptă cu o valiză uriașă.

— Faites attention! „Ai grijă!“ strigă după mine o femeie pe care aproape o călcasem pe picior în goana mea.

Problema e că trebuie să aleg între a fi atentă sau a întârzia, iar acum chiar nu pot să iau în calcul ultima opțiune. Americanca asta care vă vorbește trebuie să fie în cel mai scurt timp tocmai în cealaltă parte a Parisului.

— Scuze! zbier, gonind prin terminalul Aeroportului „Charles de Gaulle“ cu rucsacul izbindu-mi-se de umăr.

Motivul pentru care sunt în întârziere este furtuna incredibilă de azi-noapte din New York, din cauza căreia zborul meu a fost amânat, mai întâi, cu patru ore, apoi cu șase… după care n-am mai ținut socoteala, de teamă să nu leșin la gândul că o să pierd tocmai prima zi de școală. Bine, nu chiar de școală. Pentru că școala obișnuită e floare la ureche pe lângă ce mă așteaptă pe mine aici.

Mă lovesc de un grup de copii care aproape blochează pe lățime terminalul și sunt cât pe ce să cad în nas, dar reușesc, în cele din urmă, să mă redresez într-un pas de basque. Le mulțumesc în gând mușchilor mei, care au reținut mișcarea după milioanele de ore de balet la care i-am supus…

Recunosc, nu mă gândisem vreo clipă că primele mele ore petrecute în Paris vor arăta în halul ăsta. Aveam în minte o imagine perfectă despre cum avea să se întâmple totul: coboram din avion într-o dimineață caldă și însorită, cu buclele strălucitoare unduindu-mi pe spate, perfecte chiar și după zborul de șapte ore, aruncându-mi poantele peste umăr și spunând ceva drăguț într-o franceză perfectă – rezultatul lunilor de practică –, înainte să pornesc cu pași eleganți spre cea mai bună vară din viața mea: un curs intensiv de balet la prestigiosul Institut de l’Opéra de Paris, Institutul Operei din Paris. Visul suprem, nu?

În loc de toate astea, eu depășesc „cu grijă“ câțiva oameni și-mi smulg valiza de pe caruselul de bagaje, după care încerc să găsesc pe indicatoarele de deasupra capului meu cuvântul „taxi“. Și chiar atunci se întâmplă ceva cu adevărat incredibil.

— Mia?

Stai, ce? Cum de știe cineva cine sunt, aici, în Paris?

— Mia, tu ești?

Îmi ia câteva secunde până recunosc vocea. Mă întorc – și iat-o, rivala mea. Mă rog, dacă aș crede în asta, ea ar fi aceea.

— Uau, Audrey, ce cauți aici?

Îmi dau seama cât de stupidă e întrebarea doar după ce-mi răspunde surprinsă:

— Păi, același lucru ca și tine, bănuiesc. Când mi-am luat bilet, am rămas uimită să aflu câte zboruri spre Paris sunt în fiecare zi. Bănuiesc că am venit cu niște curse diferite, doar că ambele au fost decalate din cauza furtunii.

În orice caz, aproape că o aud întrebându-se cum naiba de am fost acceptată la unul dintre cele mai exclusiviste cursuri de balet din lume. Unul care se desfășoară doar vara. „Pentru că am muncit pe brânci“, îmi vine să spun. N-o să mint: Audrey e una dintre cele mai bune balerine din New York, dar, ce să vezi, și eu sunt la același nivel. Și știu asta pentru că am tot concurat una împotriva celeilalte în toate evenimentele importante din circuitul de dans încă de când eram doar niște copii. Eu locuiesc în Westchester, lângă New York, iar Audrey în Connecticut, așadar nu am făcut aceeași școală de balet (slavă Domnului!), dar tot am văzut-o de câteva ori pe an smulgând roluri, primind premii și luându-mi-o aproape de fiecare dată înainte.

— Ai fost acceptată la Institutul Operei din Paris? Mă întreabă, cu un accent perfect și ridicând o sprânceană, pentru a-și exprima suspiciunea.

Regretă că i-a scăpat asta, căci adaugă imediat:

— Adică, la ce nivel ai intrat?

Îmi dreg vocea, încercând să câștig timp. Programul e structurat pe cinci niveluri, în care studenți din întreaga lume sunt încadrați în funcție de calitățile demonstrate în filmulețul pe care l-au trimis la înscriere.

— La 4, răspund, susținându-i privirea.

Nivelul 4 e foarte bun. Am fost atât de fericită că am fost acceptată la nivelul ăsta! Sincer, m-am bucurat foarte mult doar pentru că intrasem, mai ales că tocmai fusesem respinsă la cursul de vară al ABT din New York. Toată viața mea am muncit pentru a fi acceptată la un curs ca ăsta. Baletul e, de generații deja, o adevărată tradiție în familia mea sau, cel puțin, așa spune legenda – și sunt sigură că bunica mea ar fi fost foarte dezamăgită dacă n-aș fi intrat nicăieri (deși nici pe departe la fel de dezamăgită ca mine).

— Minunat! o aud pe Audrey.

Văd cum strânge mai tare mânerul valizei, singurul semn care-i trădează adevărata reacție. Da, chiar sunt suficient de bună pentru a intra la nivelul 4.

— Și tu ești la nivelul…? încep, deși știu de pe acum răspunsul.

— Cinci, răspunde ea netulburată.

Dau din cap aprobator și mă forțez să zâmbesc. Bineînțeles. Dar e OK, serios, tehnica lui Audrey este impecabilă, chiar și eu recunosc asta.

— Vii? mă întreabă apoi brusc, pornind înaintea mea. Ar trebui să luăm un taxi împreună, n-are sens să mergem fiecare cu câte o mașină în același loc, mai adaugă, ca și cum ar fi vorbit cu un copil.

— Corect! Trebuie să recunosc că are dreptate: Dar cred că suntem totuși în cămine diferite.

Caut adresa căminului în memoria telefonului, iar Audrey o citește peste umărul meu, oftând adânc.

— Aici stau și eu. Te rog, nu-mi spune că-i pun pe toți studenții din Statele Unite în același cămin!

— Așa se pare, îi răspund în timp ce ne facem loc spre stația de taxi, fără să-mi mai ascund iritarea.

Peste o sută de fete și băieți cu vârste între 14 și 18 ani participă la cursul acesta, iar căminele sunt împrăștiate prin tot orașul. Când am primit vestea că am fost admisă și adresa unde aveam să locuiesc, am crezut că am câștigat la loteria pariziană. Acum nu mai sunt așa de sigură.

— Pe bulevardul Saint-Germain, îi spun șoferului în timp ce ne așezăm pe bancheta din spate, îmbrăcată în piele, a mașinii gri.

Până și taxiurile din Paris sunt chic, „șic“!

Bărbatul se încruntă la mine în oglinda retrovizoare, iar eu nu știu ce altceva să fac, așa că mă încrunt și eu la el. Habar n-am ce se întâmplă. Am senzația că gândurile îmi sunt captive într-un nor. Chiar dacă dormisem în avion,  simpla prezență a lui Audrey e de ajuns să mă scoată din joc.

O văd cum clatină din cap, apoi cum îi dă șoferului telefonul ei, pentru a-i arăta harta cu adresa căminului nostru. Îmi dau seama ce greșeală de începător făcusem. Atâta căutasem informații despre orașul ăsta, încât ar fi trebuit să-mi amintesc că bulevardul Saint-Germain este unul dintre cele mai mari din Paris. Șerpuiește de-a lungul lui Rive Gauche, acoperind aproape în întregime această parte a Parisului aflată la sud de Sena. Cum ar veni, e ca și cum i-ai spune unui taximetrist din New York că mergi pe Fifth Avenue. „Noroc că-s și eu pe-aici!“ pare să spună privirea pe care mi-o aruncă Audrey.

Chiar când intrăm pe autostradă, îi sună telefonul. Mama ei o apelează pe FaceTime. N-am întâlnit-o niciodată, dar știu cine e – acum s-a retras, dar a fost prim-balerină la Balșoi Teatru  din Moscova, unde, de altfel, și-a petrecut întreaga carieră. În timp ce o ascult pe Audrey plângându-se neîncetat despre cum întârzierea zborului aproape că-i distrusese viața, îmi dau seama că nu apucasem încă să-mi anunț părinții că ajunsesem în Paris. Le trimit repede un mesaj să le spun că totul e în ordine. Tata îmi răspunde aproape instantaneu: „Mult noroc cu orientarea! Arată-le cine e șefa! Te iubesc!“

Zâmbesc și-i răspund: „O să încerc. Și eu te iubesc!“ Și… nimic de la mama. Stau și mă zgâiesc la telefon, sperând, întrebându-mă, sperând din nou. E încă supărată pe mine. Bunica era convinsă c-o să-i treacă până ajung la Paris, dar uite că nu a fost așa.

Dansul e viața mea încă de când nu eram decât un copil. Pentru mama însă, dansul era doar un hobby, ceva distractiv, o activitate extracurriculară menită să-mi ocupe sfârșiturile de săptămână. I-am tot spus că vreau să devin balerină profesionistă și că voi face tot ce-mi stă în putință pentru asta, dar ea s-a mulțumit să ridice din umeri, ca și cum era doar o toană și aveam să depășesc momentul.

Din fericire, datorită tatei și bunicii materne, Joan, a avut cine să mă ducă la repetiții, să mă ajute cu toate costumele pentru spectacole și să mă îmbărbăteze în timpul evenimentelor importante. Dar relația mea cu mama a devenit foarte tensionată când am spus că mă gândesc să mă înscriu la cursul acesta.

Deja aștept să o citesc! Dar voi?

Recenzie : Nocturna de Maya Motayne

Descrierea cărții :

O hoață fără chip. Un prinț fără viitor. Un pericol fără stavilă.

Pentru Finn Voy, tânăra care trăiește din furtișaguri, magia nu poate însemna decât fie un mod de a-i amenința pe cei pe care nu-i suportă, fie unul de a se deghiza cu ușurință. Când se confruntă cu un personaj malefic și influent, trebuie să accepte o misiune periculoasă: să fure legendara comoară din palatul regal al Castallanului sau să-și piardă magia pentru totdeauna. Pentru prințul Alfehr, puterea sa de bruxo reprezintă o posibilă evadare. El ar trebui să urce pe tron, pentru că fratele mai mare i-a fost ucis, dar nu crede că se va ridica vreodată la înălțimea acestuia. Când destinele lui Finn și Alfie se intersectează, cei doi dezlănțuie, din greșeală, o putere străveche și teribilă, care ar putea distruge întreaga lume. Pentru a o înfrânge, vor fi siliți să își înfrunte cele mai întunecate taine.

Un prinț se întoarce întotdeauna acasă. Asta îi spusese mama lui Alfie cu trei luni în urmă, când el se îmbarcase pe nava sa, lăsând în urmă orașul San Cristobal, înghițit de orizont. Acum, în vreme ce aceeași navă se apropia lin de portul din care plecase, umbra lui Alfie i se încolăcea în jurul picioarelor într-o spirală încordată. Prințul revenise acasă.

O recenzie fără prea multe spoilere. Alfie se întoarce acasă, cu greu, dar se întoarce, după moartea fratelui său, acesta este nevoit să îi ia locul, dar Alfie crede că poate este în viață, speră, pentru că știe că nu este la nivelul acestuia, i se cer prea multe. Alfie suferă, trebuie să se prefacă că este bine, o iluzie pentru toți. Indiferent ce zice nu este crezut, el caută o vrajă care să îl ajute în căutarea lui Dez, dar are parte de o surpriză. Apropo, ador titlul cărții, Nocturna, iar coperta este fabuloasă.

Se spune că timpul zboară când ești fericit, dar la fel de repede trece și când te așteaptă la orizont lucruri nedorite.

Abilitățile lui Alfie țineau, toate, de culoare. Vedea magie în toate tonurile, își schimba culoarea propriei magii în funcție de nuanță și-și folosea talentul pentru a croi cărări pe care să călătorească în interiorul rețelei magice din jurul său.

Finn Voy are parte de o viață plină de multe aventuri și pericole, e mereu pe fugă, dar se bucură cât de cât de viața din oraș, dar planurile i se dau peste cap când pierde niște bunuri foarte prețioase, este pedepsită și este nevoită să fure ceva foarte important. Și așa încă o dată Finn și Alfie se întâlnesc. Într-un fel este vina lui Alfie pentru situația în care se află Finn. Mi-a plăcut abilitatea lui Finn, ce n-aș da să am abilitatea ei, dar nici Alfie nu este slab. Magia din universul creat de Maya Motayne este foarte spectaculoasă. Deși totul pare frumos, e o lume periculoasă, o să vedeți în carte de ce sunt în stare anumite persoane pentru a face rost de anumite bunuri sau putere. Dacă vreți să aflați în ce s-au băgat Alfie și Finn vă recomand să citiți această carte. Pentru fanii fantasy asta este o recomandare perfectă! Mi-a plăcut, o așteptam de multă vreme, mi-a adus aminte de alte serii, precum Rebelul Nisipurilor, Culorile magiei, pe care vi le recomand. Mi-a plăcut și faza cu jocurile magice, uneori se pot întâmpla și accidente, dar în rest e magie, fiecare joc câștigat îți oferă șansa de a primi cărți sau alte bunuri de mare valoare, Alfie a participat de foarte multe ori, o fază interesantă că toți cei care participă poartă măști, totul rămâne secret. Iar după faza cu Luka, verișorul lui Alfie, atunci se întâmplă ceva…. și așa cei doi vor colabora, e cam periculos ceea ce fac ei, dar nu există o altă opțiune.

Vocea Palomei, tutorele său din copilărie, îi răsună în minte : Magia e forță pură care curge prin lume, dar are nevoie de un canal, de o casă. Noi suntem canalele acelea, vasele în care crește magia. Unul fără altul nu poate supraviețui. Noi îi dăm viață, scop și, în ochii lui, culoare. Iar când ne stingem, redăm magia eterului, ca s-o poată împrumuta și alții.

-Cunoașteți toți regulile. Vrăjiți cărțile cum vreți. Fiți cât de cruzi vreți. La urma urmei, jucați cambio mârșav, spuse el, cu un licăr de răutate în priviri.

Nu vă faceți griji are happy-end, dar până acolo mai sunt multe de îndurat. În anumite momente Finn mi-a adus aminte de Lila Bard din seria Culorile magiei. Cred că s-ar înțelege de minune. 🙂 Anumite citate sunt indicii pentru ceea ce urmează să citiți.

Cu toții purtăm în noi și lumina, și întunericul. Asta ne face oameni. Și, țineți minte, oricât de adânc ne-am scufunda în beznă, niciodată nu e prea târziu să căutăm lumina.

Mulțumesc Libris. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut cartea?

„Un fantasy într-un regat de inspirație latină, roman care explorează traumele copilăriei, efectele fatale ale durerii și puterea salvatoare a iubirii.”
Publishers Weekly

Fragment #11 – Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion al editurii Nemira apare o sinteză-eveniment, care deconstruiește imaginea colectivă despre Evul Mediu, semnată de cercetătorul Georges Minois: Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie.

Cartea este tradusă de Doru Mareș și este scrisă cu pasiune și precizie, departe de clișee și fără să sacrifice nimic din exigența demersului istoric.

De ce o nouă istorie a Evului Mediu? Pentru că e o perioadă care fascinează și intrigă, pentru că acolo sunt rădăcinile aspirațiilor și dramelor noastre actuale, de la obscurantismul religios la aspirațiile spirituale, de la violența colectivă până la căutarea unui sens înalt al vieții, de la frica de viitor până la visul reîntoarcerii la natură. De asemenea, mai e necesară pentru că imaginea pe care o avem despre această perioadă este artificială și pe alocuri falsificată, redusă la anecdotic, transformată în legendă întunecată sau aurită. Eclipsat de propriul mit, Evul Mediu și-a pierdut orice coerență în memoria colectivă.

Descoperiți mai jos un fragment din această tapiserie fascinantă a unei lumi apuse, surprinsă aici chiar la începutul amurgului:

În 1380, au fost terminate, în atelierul tapiserului parizian Nicolas Bataille, șapte panouri de tapiserie care acum sunt expuse la castelul din Angers. Comandate de ducele de Anjou, Ludovic I, în jurul anului 1373, acestea prezintă Apocalipsa Sfântului Ioan într-o serie de tablouri impresionante în care se succedă scene ale unor cataclisme, cutremure, incendii, invazii de lăcuste, distrugeri de cetăți, furtuni cu grindină, scene de război și de foamete. Realizate după desenele pictorului lui Carol al V-lea, Hennequin de Bruges, tablourile se inspiră din miniaturi din manuscrise și aduc în scenă cei patru groaznici cavaleri despre care vorbește Sfântul Ioan în Capitolul VI, cei care seamănă moartea și dezolarea: celui ce e pe calul roșu ca focul „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; și o sabie mare i s-a dat“; cel de pe calul negru răspândește foametea; cel de pe calul galben-vânăt seceră cu epidemii; cel de pe calul alb are un rol neclar, dar și el tot un element al morții e. Cavalerii Apocalipsei, războiul, foametea, ciuma, însoțiți de alegoria morții, au constituit în istorie subiectul mai multor reprezentări halucinante, printre care una dintre cele mai îngrozitoare este aceea pictată de Dürer prin 1496-1498. Dacă mai bine de un secol, de la comanda ducelui Ludovic de Anjou până la gravura lui Dürer, scena înspăimântătoare a inspirat mecena și artiști, lucrul nu este, evident, întâmplător.

Ultimele două veacuri ale Evului Mediu au fost marcate de o acumulare de episoade literalmente apocaliptice, cum istoria rareori a produs înaintea secolului XX: revenirea perioadelor de foamete începând din 1315, război european endemic, cel numit „De 100 de Ani“ nefiind decât cel mai celebru, ciuma bubonică ucigând o treime din populație  în 1348-1349 și revenind fără încetare, ca replicile unui cutremur, la care sunt de adăugat catastrofele politice și religioase care dezorientau mințile, precum Marea Schismă a Occidentului și amenințarea islamică atingând apogeul odată cu prăbușirea Constantinopolului, în 1453.

Creștinătatea își pierduse reperele. Dumnezeu părea că o părăsise. Teologi, intelectuali, mistici căutau cu disperare un sens în tot acel haos. Marea alianță dintre credință și rațiune se făcuse țăndări, iar iraționalul țâșnea înapoi, la suprafață, cu profețiile lui milenariste, cu viziunile Antihristului, cu elucubrațiile satanice, cu vrăjitoarele și „iluminații“, într-o colcăială de curente heterodoxe care solicitau o reformă radicală a Bisericii.

Firește, numeroși istorici au reacționat împotriva viziunii mult prea negre, prea patetice, teatrale și catastrofiste din Amurgul Evului Mediu, titlul lucrării clasice a lui Johan Huizinga. Putem oare vorbi despre declin, despre crepuscul, „prăbușitul“ Ev Mediu, când ne referim la o perioadă care i-a dat pe Dante, Petrarca, Van Eyck și Donatello, catedralele din Florența și din Canterbury, tiparul și academiile, banca Medici și machiavelismul? Fără îndoială, ar fi mai potrivit termenul de tranziție, care e mai neutru.

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, structurile de bază ale Europei medievale se descompun. Sub efectul șocurilor naturale și culturale, edificiul se fisurează fără a se prăbuși totuși și, lent, în mijlocul vechilor instituții supraviețuitoare, cresc noi valori ce vor alcătui cadrul unei noi Europe. Creștinătatea se fărâmițează în monarhii naționale cu centralizare crescândă, solidaritățile tradiționale slăbesc în fața afirmării individualismului, aristocrația, al cărei stil de viață era amenințat, își inventează un decor teatral și coduri de conduită exclusiviste, afirmându-și diferența în mod excesiv, dacă nu chiar caricatural, părând să disprețuiască banii care își urmează irezistibila lor ascensiune. Noi clase sociale se afirmă: bancheri, juriști, intelectuali, războinici profesioniști. Statul birocratic crește și își întinde tentaculele fiscale. Se făuresc identitățile naționale, iar tiparul stimulează căutarea unei credințe mai personale și mai interiorizate. Țăranii și salariații urbani, loviți de bulversările economice, se agită și, uneori, se revoltă violent. Autoritățile morale, începând cu papalitatea, sunt contestate. Pentru toată lumea, reperele tradiționale se deteriorează și viitorul devine nesigur.

Stabilitatea relativă din secolele XI-XIII își urmează mișcarea; imobilismului structurilor și valorilor îi succede evoluția, ferment al speranței, dar mai ales al temerilor.

Cum va arăta ziua de mâine? Poate că în asta constă caracteristica esențială a sfârșitului de Ev Mediu și trecerea progresivă la modernitate: Europa conștientizează evoluția și trece de la fixism la evoluționism. Lumea se schimbă, lucrul acesta începe să se vadă și sperie. Stabilitatea era liniștitoare, cu reperele ei imuabile și cu certitudinile eterne. Certitudini iluzorii, fără îndoială, dar cât de mângâietoare, pe care era ridicat minunatul edificiu medieval. Și iată că, după vremea iluziilor și aceea a rațiunii, pătrundem în vremea evoluției, adică a permanentei tranziții. Omul medieval, care trăise într-un prezent etern, întrevede existența viitorului, a unui viitor diferit, pe care începe să îl scruteze cu îngrijorare: profețiile și predicțiile se înmulțesc, bazându-se pe Biblie, revelații, mișcări ale astrelor.

Și ceea ce scot la lumină profețiile nu este deloc liniștitor. Oamenii secolelor al XIV-lea și al XV-lea nu au încredere în viitor; ideea de progres le este străină. Așa că se îndreaptă spre ceea ce numim Renaștere mergând cu spatele, iar sentimentul care domină dincolo de frumusețile create în quattrocento este spaima.

Să ne înțelegem: frica nu înseamnă declin. Din contră, poate impinge omul să se depășească pe sine, drept care putem constata că între 1300 și 1500 se nasc cele mai multe dintre capodoperele medievale. Perioada este în egală măsură apoteoză și apocalipsă. Epocă a exceselor de toate felurile și a contradicțiilor, care se încheie trecând într-o lume care nu e nici mai bună, nici mai rea, cea a umanismului, a realismului politic, a Renașterii, a băncilor, a absolutismului, a cuceririlor coloniale și a unei noi științe. A trece de la Francisc de Assisi la Jacob Fugger, de la Toma de Aquino la Machiavelli, de la Notre-Dame din Paris la Sfântul Petru din Roma sau de la Ludovic cel Sfânt la Henric al VIII-lea, de la cucerirea Ierusalimului la Noaptea Sfântului Bartolomeu nu este nici progres, nici regres, este fatalitate.

În orice caz, a fost vorba despre o răsturnare de netăgăduit, despre o schimbare de societate, de mentalitate și de climat cultural, altfel spus, despre apariția unei noi civilizații. Fenomen de lungă durată, pe care contemporanii lui l-au trăit în spasme tragice, la care deja ne-am referit, sfârșit al unei lumi care, pentru mulți, prefigura sfârșitul lumii. Din acest motiv, putem considera epoca aceasta în același timp una a tranziției și a apocalipsei.

Fragment în avanpremieră #10

EDITURA LITERA

Blestemul familiei Palmisano de Rafel Nadal, carte publicată în 23 de țări, a apărut la Editura Litera în luna aprilie, în colecția „Clasici Litera”. Pornind de la un fapt real descoperit de autor, romanul parcurge trei decenii din istoria unor aşezări din regiunea Puglia. Tradiţiile, credinţele, arhitectura, cultura şi gastronomia care le caracterizează sunt zugrăvite în detalii bogate, pitoreşti. Peste acestea, apare adevăratul blestem: fascismul care otrăveşte relaţiile sociale şi de familie şi ororile războiului.

DESPRE BLESTEMUL FAMILIEI PALMISANO

Cu siguranţă, Palmisano este un nume blestemat: rând pe rând, toţi bărbaţii acestei familii din orăşelul Bellorotondo, aflat în sudul Italiei, mor în Primul Război Mondial. Toţi, până la cel din urmă, care se naşte după încheierea războiului. Donata, cea care îl aduce pe lume, hotărăşte să-şi pună fiul la adăpost de blestem încredinţându-l verişoarei sale, Francesca. Astfel, micul Vitantonio va fi considerat un Convertini, frate geamăn al Giovannei, născută la numai câteva ore distanţă. Liniştea nu durează însă decât până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Îl va ajunge, oare, din urmă blestemul pe fiul secret al familiei Palmisano?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ DIN BLESTEMUL FAMILIEI PALMISANO, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ REALIZATĂ DE ADRIANA BĂDESCU

Primul care a murit a fost Giuseppe Oronzo Palmisano (1), cel mai războinic dintre bărbații Palmisano. Se pregătea de mult timp pentru clipa în care patria avea să‑l cheme la arme. A căzut pe 23 mai 1915, în ziua în care Italia a declarat război Austro‑Ungariei și s‑a ală­turat coaliției aliate în Primul Război Mondial. Bietul Giuseppe Oronzo susținuse mereu că lupta pe front le oferea bărbaților o ocazie extraordinară: îi disciplina, le întărea caracterul și le permitea tinerilor să‑și canalize­ze în mod adecvat agresivitatea înnăscută. După părerea lui, câmpul de bătălie era singurul loc în care forța brută putea fi folosită într‑un mod firesc și organizat. Ca una dintre artele nobile, obișnuia el să spună.

Giuseppe Oronzo era un bărbat loial și de încrede­re. Problema lui, însă, era aceea că prefera întotdeauna să‑și rezolve disputele cu ajutorul pumnilor. Dar în ciuda pornirilor violente, nu era în întregime un soi rău: a fost primul Palmisano care s‑a înrolat și a ajuns astfel într‑o unitate de voluntari – o adevărată onoare pentru cineva dintr‑un orășel neînsemnat, ca Bellorotondo. La scurt timp după aceea, a fost primul trimis pe frontul din Carso, în nord‑estul Italiei, și primul care a intrat în luptă. A fost, de asemenea, primul din detașamentul lui care a pornit să atace pozițiile austriece. Și a fost primul care a încasat un glonț în piept, drept în stern. Când a simțit impactul, însoțit de un zgomot ca al unor bucăți de metal lovin­du‑se între ele și de o senzație foarte neplăcută de arsură, a presupus că glonțul îi atinsese doar nasturii tunicii și a încercat să meargă mai departe. Dar picioarele au refu­zat să‑l ducă, s‑au îndoit sub el, iar Giuseppe Oronzo a căzut. Când austriecii au năvălit în tranșee, un caporal cu mustața în furculiță a pășit peste trupul lui și i‑a în­fipt baioneta în inimă, însă el n‑a mai simțit‑o; viața îl părăsise cu ceva timp în urmă. Primul Palmisano murise cu banala onoare de a fi fost unul dintre primii italieni răpuși în acea primă zi a luptelor pe frontul austriac. În vara aceea ar fi împlinit douăzeci și doi de ani.

Donato Fu Francesco Paolo Palmisano (2) a fost al doilea care a murit. Cel mai laș din familie, ar fi făcut orice pentru a nu fi înrolat, dar din nefericire, n‑a avut nici măcar ocazia de a trăi pe pielea lui adevăratele orori ale luptei în tranșee. A pierit și el tot pe frontul din Carso, spre sfârșitul primei veri a războiului, victimă a unui obuz Howitzer lansat de artileria austriacă în apă­rarea orașului de graniță Gorizia. Câteva zile mai târ­ziu, a murit și Silvestro (3), ciuruit de gloanțele noilor mitraliere austriece care, în octombrie 1915, au deci­mat trupele care atacau dealul Santa Lucia de la granița de nord‑est a Italiei. Instalați în posturi de observație departe de linia focului, ofițerii italieni beau ceai din cești de porțelan, serviți de ordonanțe înmănușate, iar de acolo, din turnurile lor, ordonau seriilor succesive de trupe să atace dealul. Până când, în final, comandantul armatelor italiene, generalul Luigi Cadorna, a înțeles că era de fapt un masacru inutil și a oprit ofensiva. Acela a fost sfârșitul celei de‑a treia bătălii de pe Isonzo, un râu înghesuit între munți semeți, chiar la granița cu Imperiul Austro‑Ungar – un râu de care nimeni în Bellorotondo nu auzise până în ziua aceea.

Gemenii au avut parte de cea mai cumplită moar­te dintre toți. În copilărie, Gianbattista Di Martino (4) și Nicola Di Martino (5) nu suportau să fie îmbrăcați la fel. Și îi enerva teribil când femeile din oraș se opreau pe stradă și‑i ciupeau de obraji, uguind la ei: „Ce frumușei, ca două picături de apă!“

Sătui de asemenea efuziuni materne, într‑o zi au hotă­rât să nu mai poarte niciodată haine identice. Au refuzat să mai plece de acasă în același timp. În curtea școlii, stăteau cât mai departe unul de celălalt. Dacă, la vreo săr­bătoare locală, familia ieșea la plimbare pe Via Cavour, în centrul orașului, găseau ei o cale de a merge separat, pe trotuare diferite. Iar în adolescență, făceau tot posibilul pentru a se deosebi fizic cât mai mult: Gianbattista și‑a lăsat mustață, iar Nicola a optat pentru un barbișon; unul își făcea cărare pe dreapta, celălalt, pe stânga. Când au început să iasă cu fete, Gianbattista le vâna pe cele exuberante, extrovertite și vesele. Nicola, pe de altă parte, le prefera pe cele mai liniștite.

Când au reușit, în sfârșit, să uite că erau gemeni, iar bătrânele din oraș au renunțat să mai uguie la ei, au fost recrutați. Au primit amândoi scrisoarea de mobilizare în aceeași zi, pe 1 februarie 1915, adusă fiind de același poștaș. Au fost trimiși în aceeași cazarmă și, după ce au fost rași în cap și îmbrăcați în uniforme identice, din nou a devenit imposibil să‑i deosebești unul de celălalt. Din acea zi, au urmat instrucția împreună și au dormit în paturi de campanie suprapuse, unul deasupra celuilalt. Șase luni mai târziu, au plecat spre nord împreună, în cadrul aceleiași companii, și erau de asemenea unul lângă altul când au primit vestea că aveau să plece spre front și deci trebuiau să se pregătească imediat de luptă.

Gemenii abia împliniseră nouăsprezece ani și erau din nou ca două picături de apă, însă asta nu‑i mai deranja acum. Au devenit chiar de nedespărțit: dormeau unul lângă celălalt, se ghemuiau alături în noroiul tranșeelor și înaintau împreună când atacau pozițiile austriece. Nimeni în compania lor nu‑i putea deosebi. Căpitanul Di Luca le dădea ordine ca și când ar fi fost ambii o sin­gură persoană: „Palmisano, du‑te după copacii de colo și doboară naibii mitraliera aia, o dată pentru totdeauna!“

Gianbattista și Nicola nu stăteau să întrebe cui îi fu­sese adresat ordinul. Se târau amândoi afară din tranșee și se furișau înainte, spre stânci, lipiți unul de altul ca și când ar fi fost un singur trup. Fugeau către pădu­rea de pini și, o jumătate de oră mai târziu, mitraliera inamică sărea în aer, iar camarazii lor strigau „Trăiască Palmisano!“, știind că se simțeau amândoi incluși în ovația aceea.

În noiembrie, austriecii au lansat clor gazos pe fron­tul pe care gemenii abia câștigaseră o medalie pentru bravură. Când ceața aceea letală s‑a ridicat, în tranșeele ambelor tabere a rămas un îngrozitor covor de cadavre: vântul își schimbase direcția în cursul atacului și, după ce îi ucisese pe italieni, gazul otrăvitor îi secerase și pe austrieci. Ambele armate s‑au văzut nevoite să recupereze cadavrele celor uciși în acel exemplu de sminteală mili­tară. Oamenii căpitanului Di Luca i‑au găsit pe gemeni îmbrățișați atât de strâns, încât n‑au izbutit să‑i despartă. Aveau fețele albăstrui din cauza gazului toxic și contorsionate de oroarea pe care o văzuseră venind. Aveau spume la gură. Iar tunicile încă le duhneau a clor.

Căpitanul a fost de neclintit:

– Lăsați orice altceva și îngropați‑l pe Palmisano. Nu mai suport nici o clipă să văd grozăvia asta!

Soldații s‑au uitat unii la alții, nedumeriți.

– Pe care Palmisano, căpitane? Nu‑i putem deosebi.

– Pentru numele Domnului, nu vezi că nici nu‑i ne­voie? Îngropați‑i așa cum i‑ați găsit. Sunt un singur trup. Și așa i‑au îngropat pe Gianbattista Di Martino Palmisano și Nicola Di Martino Palmisano, încleștați într‑o ultimă îmbrățișare, într‑un luminiș din pădure, împreună pentru veșnicie

CE SPUN CRITICII DESPRE BLESTEMUL FAMILIEI PALMISANO DE RAFEL NADAL

„Familia este doar o poartă de intrare în alte aspecte ale realităţii, ale peisajului, ale cotidianului, ale sentimentelor personale sau colective, ale dragostei şi urii care uneori constituie motorul vieţii… Un roman bine scris, cu capitole scurte care imprimă lecturii un ritm alert… O poveste excepţională şi o tehnică narativă excelentă care urmează linia de înaltă calitate a romanelor lui Nadal.“ (Eix Diari)

DESPRE RAFEL NADAL

Rafel Nadal (născut în 1954, la Girona, Spania) este un jurnalist și scriitor de limbă catalană. La sfârșitul anilor ’70, a fost corespondent la Paris al cotidianului Catalunya Express. Ulterior, a lucrat la Punt Diari, El Periódico de Catalunya, El País și Diari de Barcelona. În 1995, devine director de marketing și distribuție al trustului Ediciones Primera Plana, unde inițiază ediția în limba catalană a publicației El Periódico. În anii următori, este director general al trustului de presă Grupo Zeta, apoi al publicației El Periódico. De asemenea, este realizator de talk-show-uri la 8tv, RAC1 și TV3.

În anul 2011, publică primul său volum, Els mandarins, o colecție de portrete jurnalistice ale unor politicieni și personalități. În 2012, apare Quan érem feliços, roman autobiografic, câștigător al Premiului Josep Pla. Au urmat Quan en dèiem xampany (2013), Blestemul familiei Palmisano (La maledicció dels Palmisano, 2015), tradus în peste 20 de limbi, La senyora Stendhal (2017). Cel mai recent roman al său, El fill de l’italià (2019), a primit Premiul Ramon Llull, cea mai înaltă distincție a literelor catalane.