- EDITURA NEMIRA : Filmul Casa Gucci, al lui Ridley Scott, e pe buzele tuturor, datorită poveștii spectaculoase, dar și datorită prestațiilor incredibile ale actorilor: Lady Gaga, Al Pacino, Adam Driver, Jared Leto. Nu îl rata în toate cinematografele din țară, distribuit de Forum Film!
Dar scenariul are la bază documentarea jurnalistei Sara Gay Forden, care era reporter la Milano când a avut loc crima și a intervievat peste 100 de apropiați ai familiei, inclusiv pe Patricia însăși. Ea reușește să lege toate firele astea complicate și să integreze tot ce a aflat pe teren atunci într-un reportaj care se citește ca un thriller despre familie, crimă, pasiune, afaceri și nebunie.
Citește un fragment exclusiv din Casa Gucci, apărut la Nemira în colecția Yorick.
Așa cum prezisese Rodolfo, Maurizio se schimbase. Se baza pe sfaturile primite de la De Sole și Pilone și-l enervau încercările Patriziei de a-l îndruma. Atunci când era tânăr, Maurizio îi căutase sprijinul Patriziei, care-i dăduse curajul să-și înfrunte tatăl. Însă, pe măsură ce a câștigat putere, a început să o asociezedin ce în ce mai mult cu Rodolfo – îi spunea ce să facă, cum și când s-o facă, îi critica deciziile și sfătuitorii. Cu toate că deținea în sfârșit controlul asupra companiei, se simțea oprimat.
— Patrizia îl cicălea tot timpul, își amintea De Sole. Îl întorcea împotriva unchiului, a verilor săi și a oricui i se părea ei că nu-l tratează cum se cuvine. La evenimente, ea spunea lucruri precum: „Nu mi s-a oferit șampanie prima. Asta înseamnă lipsă de respect!“
— Devenise o adevărată pacoste, amintea Pilone. Era o femeie ambițioasă, care-și dorea un rol în cadrul companiei. I-am spus să stea departe, „nevestelor li se interzice accesul“, și m-a urât pentru asta.
Între timp, avertismentul lui Rodolfo vuia în mintea Patriziei. În cele din urmă, a trebuit să admită că socrul său avusese dreptate în legătură cu Maurizio. Soțul ei, obsedat de visul Gucci, nu se mai gândea la nimic altceva – nici măcar la propria familie. Îi respingea părerile și sfaturile, iar distanța dintre ei a început să crească.
— Își dorea ca Patrizia să-i spună „bravo“ tot timpul; în schimb, ea îi făcea observații tot timpul. Devenise o persoană neplăcută, spunea Roberta Cassol.
De Sole și Pilone îi luaseră locul Patriziei, devenind cei mai de încredere sfătuitori ai lui Maurizio, și asta o irita. Condusă de propria ambiție, se percepuse pe sine drept femeia puternică din spatele bărbatului slab, iar apoi, deodată, s-a trezit dată la o parte.
— Maurizio devenise instabil, arogant… o persoană neplăcută, își amintea Patrizia. Nu mai venea acasă să luăm prânzul împreună, iar la final de săptămână era plecat cu „geniile“ lui.
Luase în greutate și se îmbrăca prost… se înconjura de oameni lipsiți de importanță. Pilone a fost primul. Ușor, ușor, l-a schimbat pe Maurizio al meu. Mi-am dat seama de asta în clipa în care Maurizio a încetat să-mi mai povestească lucruri, iar tonul vocii lui a devenit neutru. Vorbeam mai puțin. Deveniserăm reci și impasibili unul cu celălalt, spunea ea. Maurizio a început s-o numească pe a sa folletto rosso – strega piri-piri, după o vrăjitoare dintr-un desen animat popular la vremea aceea.
Miercuri, pe 22 mai 1985, Maurizio a deschis șifonierul din penthouse-ul lor din Milano și și-a pregătit o mică valiză. I-a spus Patriziei că pleacă la Florența pentru câteva zile, și-a luat la revedere de la ea și le-a sărutat pe fete, Alessandra, de nouă ani, și Allegra, de patru. A doua zi, au vorbit la telefon; nu părea să se petreacă nimic ieșit din comun.
A doua zi după-amiază, un doctor, prieten apropiat și confident al lui Maurizio, a trecut s-o anunțe pe Patrizia că Maurizio nu se va întoarce acasă la sfârșitul săptămânii – asta dacă se va mai întoarce vreodată. Patrizia era în stare de șoc. Doctorul i-a zis câteva cuvinte de consolare și i-a oferit o sticluță de Valium, pe care o avea îndesată în micuța sa geantă neagră. Patrizia a refuzat pe loc sticluța de Valium și l-a zorit pe doctor să plece. Știa că ea și Maurizio se îndepărtaseră unul de celălalt, dar nu-și imaginase vreo clipă că el avea să-și părăsească familia. Câteva zile mai târziu, Susy, prietenă bună cu Patrizia, a invitat-o să ia prânzul împreună pentru a-i transmite alt mesaj din partea lui Maurizio.
— Patrizia, Maurizio nu se mai întoarce acasă, i-a spus Susy. Vrea să-i pregătești câteva valize cu lucrurile lui și va trimite un șofer să le ia. Decizia lui e definitivă.
— Spune-mi unde-l găsesc! a izbucnit Patrizia. Măcar să-mi zică în față.
În iulie, Maurizio a sunat și a stabilit să-și vadă fetele la fiecare sfârșit de săptămână. În septembrie, a venit acasă și i-a cerut Patriziei să-l însoțească la un meci de polo sponsorizat de Gucci și să-i înmâneze învingătorului cupa împreună. În timpul săptămânii a rămas acasă, așa că au avut în sfârșit ocazia să vorbească despre relația lor. A invitat-o să ia cina la Santa Lucia, aceeași trattoria intimă unde o curtase cândva.
— Am nevoie de libertatea mea! Libertate! Libertate! i-a explicat. Nu înțelegi? La început, l-am avut pe tata care-mi spunea ce să fac, acum te am pe tine. N-am avut parte de Casa Gucci libertate în viața mea! Nu m-am bucurat de tinerețea mea, iar acum vreau să fac doar ce-mi doresc.
Patrizia a rămas fără cuvinte în fața feliilor de pizza care se răceau. Maurizio i-a explicat că nu o părăsea din cauza unei alte femei, ci pentru că se simțea „castrat“ de atitudinea ei permanent critică și autoritară.
— Ce înseamnă libertatea asta pe care ți-o dorești? i-a răspuns în cele din urmă. Să mergi să faci rafting în Marele Canion? Să-ți cumperi un Ferrari roșu? Poți să faci oricum lucrurile astea dacă vrei să le faci. Familia e libertatea ta!
Patrizia nu înțelegea de ce Maurizio voia să aibă libertatea de a ajunge acasă la trei dimineața, din moment ce el era genul de om care adormea la ora unsprezece seara în fața televizorului. Suspecta că fusese sedus de importanța sa pe piața articolelor de lux și de respectul pe care îl afișau față de el noii lui aghiotanți de la birou.
— Inteligența mea îl deranja, avea să spună ea mai târziu. Voia să fie numărul unu și se gândea că a găsit oamenii potriviți care să-l facă să reușească.
— Fă ce trebuie să faci, i-a spus până la urmă Patrizia cu răceală. Dar nu uita că ai obligații față de mine și de copii.
Rece și impasibilă pe dinafară, Patrizia simțea în adâncul său că lumea se prăbușise. Au căzut de comun acord să nu le spună copiilor imediat, iar Maurizio a plecat. La început, și-a închiriat o locuință pe bulevardul împrejmuit de copaci, Foro Buonaparte, din Milano. Apoi a închiriat un mic apartament în Piazza Belgoioso, deși, călătorind atât de des, dormea rar acolo. Nu s-a mai întors niciodată în Galleria Passarella să-și golească șifonierul – pur și simplu și-a comandat alte costume, alte cămăși și alți pantofi.
După ce Maurizio a părăsit domiciliul, Patrizia a căutat compania unei femei din Napoli, pe nume Pina Auriemma, care i-a devenit prietenă. Ea și Maurizio o întâlniseră pe Pina cu ani în urmă la un spa terapeutic din Ischia, o insulă de pe coasta orașului Napoli, cunoscută pentru izvoarele sale termale și băile de nămol. În Pina, care provenea dintr-o familie de industriași ce operau în industria alimentară, Patrizia a găsit o tovarășă distractivă și plină de viață. Au petrecut împreună câteva veri în Capri, unde Pina a ajutat-o pe Patrizia să-și găsească o casă. Atitudinea sarcastică tipic napolitană a Pinei, precum și talentul ei de a citi în cărțile de tarot o distrau pe Patrizia cu orele, alinându-i durerea cauzată de plecarea lui Maurizio.
— Când eram în Capri, venea să mă viziteze în fiecare zi, își amintea Patrizia. Vorbeam ore în șir și era haioasă, chiar mă făcea să râd.
Cele două femei s-au împrietenit repede, iar Pina o vizita adesea pe Patrizia la Milano sau mergea cu ea în excursii. Patrizia l-a convins pe Maurizio să îi dea voie Pinei să deschidă o franciză Gucci în Napoli, de care aceasta s-a ocupat ani la rând înainte de a fi preluată de un asociat al său. Pina a stat lângă patul Patriziei când s-a născut Allegra în 1981. După ce Maurizio a plecat de acasă, Patrizia a căutat consolare la Pina. Când Patrizia a devenit atât de îndurerată, încât ajunsese să ia în considerare varianta sinuciderii, Pina a fost cea care a convins-o să nu o facă.
— A fost lângă mine în perioada celei mai adânci depresii, spunea Patrizia mai târziu. Mi-a salvat viața.
Cu toate că Patrizia era încântată de cercul social competitiv pe care îl descoperise în Milano, rareori se simțea în largul ei și-și făcuse puțini prieteni în care să aibă cu adevărat încredere. Când își dorea să vorbească sincer, apela la Pina. Când nu erau împreună, sporovăiau cu orele la telefon.
— Aveam încredere, nu trebuia să-mi aleg cu grijă cuvintele în fața ei, îi spuneam totul, își amintea Patrizia. Știam că nu e o bârfitoare.
În primii ani după ce Maurizio s-a mutat de acasă, Patrizia și Maurizio au continuat să păstreze aparența căsniciei în societate și uneori mergeau la evenimente publice împreună. Patrizia avea grijă să arate cât mai bine când el venea să le viziteze pe fete, dar, după ce pleca, se încuia în dormitorul ei, se arunca în pat și plângea cu orele. Chiar dacă Maurizio transfera lunar suma de aproximativ 35 000 de dolari într-un cont bancar din Milano pentru Patrizia, aceasta a început să simtă că tot ceea ce reușise să obțină îi scăpa acum printre degete. S-a întors la jurnalele Cartier, legate în piele cafenie de vițel, pe care le cumpăra în fiecare an și care aveau fixată pe copertă o mică fotografie cu ea. A început să noteze fiecare contact pe care îl avea cu „Mau“ al ei, așa cum continua să-i spună, obicei care avea să se transforme într-o obsesie.
Destrămarea căsniciei era doar una dintre problemele cu care se confrunta Maurizio. Aldo și fiii săi n-au primit cu pasivitate lovitura orchestrată de el. În iunie 1985, aceștia au predat autorităților un dosar detaliat, ce conținea inclusiv numele unor martori-cheie, acuzându-l pe Maurizio că ar fi falsificat semnătura tatălui său pe certificatele de moștenitor, pentru a evita plata taxelor ce i-ar fi revenit în urma succesiunii. Strategia lui Aldo era să-i oprească lui Maurizio avântul în companie, demonstrând că nu a obținut în mod legitim 50% din acțiuni.
2. EDITURA NEMIRA : Un miros pestilențial se răspândește brusc în camera unui scriitor și-i întrerupe lucrul la un nou roman, acaparându-l cu totul. În încercarea de a găsi sursa acestuia, autorul descoperă că și ceilalți vecini au ieșit la ferestre, căutând o explicație. Moartea Grecului, canonizat pentru dogma pe care o împărtășise, dar și pentru că trupul său neînsuflețit plutește, e doar începutul: de aici încolo, un univers – recognoscibil și totuși inedit – se deschide, în și printre blocuri, în apartamente, deasupra parcărilor, în viscerele subsolurilor. Iar Rana Rece, Mâța Oarbă Atotvăzătoare, Zeul de sub Biserica Invizibilă, Vene Rare, Inșii Incandescenți sunt doar câteva dintre personajele care desfășoară lumea aceasta hipnotizantă la picioarele cititorului.
O nouă poveste incredibil de originală de la Flavius Ardelean: Vene rare apare în colecția n autor a editurii Nemira.
„Un tărâm fabulos, construit de un arhitect contemporan, asta este Oceanul de Betoane. Iar felul în care fiecare bloc se dezvăluie a fi o lume întreagă, cu religia ei, cu propriii conducători, cu prozeliți și cu supuși, cu eroi și cu cei care stau pe margine, cu sfinți, dar și cu idoli falși, arată că acest tărâm nu putea avea un cronicar mai nimerit decât Flavius Ardelean. O scriitură ca un joc de lego în care, cu aceleași piese, construiești continuu altceva. Un scriitor mereu surprinzător, cu toate că știi la ce să te aștepți când deschizi o carte de-ale lui.“ Michael Haulică
La început, a fost mirosul.
Eram prins la mijloc între blocuri de rudenie, pe care nu le gestionam prea bine. Mai bine spus, eram captiv în dorințele și ideile altora despre buna scurgere și, eventual, disoluție a vieții mele. Eram acasă la ai mei de o lună, mă întorsesem destul de flămând și fără un ban în buzunar din altă țară, în care ajunsesem după ce petrecusem un timp în altă țară, în care – bineînțeles – ajunsesem după ce trăisem o vreme în altă țară. În cele din urmă, învins și fără opțiuni, mă întorsesem acasă. Spun „acasă“ din aceleași temeri de a fi urmărit, ascultat și, în final, judecat de rudele mele, „acasă“ este, însă, un cuvânt gol, răsunător în ecoul goliciunii sale, un ceva care desemnează un loc pe care am reușit doar târziu și pentru puțină vreme să-l izolez în timp și spațiu.
Eram, totuși, pentru a simplifica acest moment inițial al aventurii – una finală, sunt sigur –, chiar acasă și, făcându-mi într-o zi ordine printre hârtii (sunt scriitor, simt nevoia să precizez), am fost șocat să simt un miros aparte în cartierul acela, în care nu mai fusesem, după cum spuneam, de câțiva ani. Era un miros indistinct, fără o sursă precisă, difuz, șiret și atotcuprinzător.
Am un simț olfactiv ieșit din comun. Era ceva ce deseori mă complexase, fiecare crăpătură și fiecare cută a propriului trup era un potențial punct zero al miasmelor lumii, ceea ce poate face uneori traiul imposibil. M-am aplecat peste caiete; nu m-ar fi mirat deloc să aflu că romanul la care lucram (a treia parte a unui ciclu fantastic) începuse să pută peste noapte. Mirosul ar fi fost consistent cu starea în care se găseau cele treizeci de mii de cuvinte înșirate deja într-o anumită ordine, dar și cu părerea pe care mi-o formasem față de materialul cu pricina. Era un miros dulceag, cu tonuri discrete de putregai și de mizerie a mațelor stricate, și e drept că în ultima perioadă ajunsesem să cred că orice cuvânt în plus adăugat romanelor din acel ciclu nu era decât o oribilă minciună putredă, cărămizi așezate în noi altare închinate marelui nonsens. Însă paginile miroseau doar a cerneală și hârtie. Literele erau mici cadavre ale speranțelor deșarte, scufundate în porii celulozei, dar care încă nu putreziseră.
Am adulmecat în jurul meu ca un animal. Am lăsat totul baltă și am pornit, în patru labe, să caut izvorul acelei duhori. Am luat la mână fiecare articol de îmbrăcăminte aruncat la nimereală prin cameră și mi-am adâncit nasul în el. M-am uitat sub pat, așteptându-mă să dau peste vreun șobolan mort sau poate vreo pasăre rătăcită, ce găzduise cândva un firicel de viață, de care să se fi lepădat violent nu cu mult timp în urmă. Când nu am reușit să găsesc sursa duhorii în odaie, privirea mi-a căzut pe geam și pe ce se găsea de partea cealaltă a lui. În parcare, mâțe tinere își duceau veacul printre mașini vechi și ruginite, într-o simbioză pe care reușisem să o deslușesc încă din primii ani de pubertate. În blocul de vizavi, la etajul trei, ceva se mișca în spatele perdelelor.
Apropiindu-mă de pervaz și trăgând aer în piept, agățându-mă de acele particule straniu mirositoare, am zărit că și ceilalți vecini erau ieșiți la ferestrele lor, ca niște morți reanimați, cu toții umflându-și piepturile cu acea putoare, căutând mișcări dincolo de perdelele de la etajul trei. Mi-era limpede că ne-ar fi fost imposibil să vedem ceva urnindu-se în acel apartament ascuns de draperiile îngălbenite de tutun, și cred că și vecinilor le-a fost la fel de clar. Țâțâiau din limbi și clătinau din capete, a pagubă.
De jos, de printre mașini ruginite, de pe sub balcoane și de prin guri de canal ascunse de jeg, pisicile miorlăiau violent, pervers, de parcă s-ar fi împerecheat, de parcă s-ar fi ucis, de parcă n-ar fi fost tot una. Am fost cuprins de o spaimă cumplită și, cercetând în mine și în jurul meu, am înțeles că nu pisicile și cântul lor monstruos erau de vină pentru surescitarea mea de moment, ci toți acei ochi ațintiți asupra mea. Vecinii își mutaseră privirile de pe geamul de la etajul trei al blocului de vizavi și se uitau la mine cu suspiciune. În acea clipă, deși nici eu nu știam cum se întâmplase, am fost sigur că știau că tocmai scriam un roman ce purta numele Vene Rare și că acel roman era despre ei.
3. EDITURA NEMIRA : Descoperiți debutul Ilincăi Mănescu: o distopie cu nenumărate elemente extrem de actuale, scrisă într-un stil proaspăt: Copiii ecosistemului apare în colecția n autor, coordonată de Eli Bădică.
Copywriter la Agenția de Publicitate a Pluricelularei 451, misiunea Norei e să promoveze un implant cu gena luminiscenței, creat de Ecosistemul Autonom, cu scop aparent estetic. Pe măsură ce noi informații despre implant și efectele sale ies la iveală, pe fundalul divizării societății în luxili și non-luxili, tânăra se confruntă cu întunericul din ea și din jurul ei. Provocat de abuzurile din copilărie și din relații – de iubire cu Ilora, de prietenie cu Kril ori Caramel și de (pseudo-)suport cu nutriile – și de traumele, suferințele și cruzimile din viața sa. Își va găsi Nora locul, libertatea, vocea într-o lume aflată în pragul unei noi ere?
„Nora eșuează în toate: în relația cu femeia iubită, cu părinții, cu nutriile adoptate. Nici măcar implantul genetic pentru campania căruia lucra nu funcționează pentru ea. Dar Nora continuă să caute lumina. Cu profunzime de scriitoare-medic, Ilinca Mănescu duce metafora literaturii ca radiografie până în pânzele cele mai luminoase. Copiii Ecosistemului e o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe, care ne revelează dorințele, umbrele și vulnerabilitățile noastre într-o lumină hipnotică.“ Maria Manolescu
Citește începutul poveștii:
Salonul 1
Doamna a fost extrem de drăguță și ne-a permis s-o examinăm împreună. Bună dimineața! Cum vă simțiți azi? Excelent, foarte bine, mă bucur. La vârsta dumneavoastră, și eu eram plin de energie. Acum nu mă mai ține cârca. Mulțumesc, nu. Nu pot să stau pe scaun când dumneavoastră stați cu toții în picioare.
Haideți, cei din spate, veniți mai aproape! Vă puneți ochelarii de soare și priviți cu atenție. Ce observați? Pacienta stă în șezut, cu genunchii la piept, puțin aplecată în față. Strânge o pernuță în brațe. E o pernuță, nu-i așa? Un puișor, exact, doamna știe mai bine. Ce vedeți aici se numește semnul pernei. Da, semnul pernei. Sună amuzant? E foarte bine pentru dumneavoastră că râdeți. Tonusul psihic grăbește recuperarea. Însă ei ar trebui să bage la cap. Semnul pernei indică prezența lichidului în pericard. Înconjurată de lichid, inima bate mai greu. Amintiți-vă cum e să mergeți prin apă. Nu sunteți la fel de sprinteni ca pe uscat, nu-i așa? Dar inima nu are încotro. Ea trebuie să rămână la fel de sprintenă. Imaginați-vă efortul. Din fericire, corpul știe instinctiv ce are de făcut. Cum știe? Simplu. Asta e singura poziție în care pacienta poate să respire. Zic bine, doamnă? Zic bine. În poziție aplecată, așa cum stă cu puiuțul în brațe, face ca lichidul din jurul inimii să se scurgă anterior, eliberând de sub presiune cele două camere posterioare ale inimii. Camerele care lucrează direct cu plămânii. Ventriculul drept pompează sânge în plămâni fără efort, care se scurge înapoi în atriul stâng cu ușurință și senzația de sufocare dispare. E clar? Perfect. Dar dacă, să zicem, venim peste două zile și o găsim pe doamna noastră în genunchi, aplecată în față? O bănuim că a trecut la mahomedanism și își face rugăciunea, nu-i așa? Să nu vă supărați, mai glumim și noi. De fapt, nu e chiar o glumă. Semnul rugăciunii mahomedane indică o cantitate și mai mare de lichid în pericard decât semnul pernei.
Dar, desigur, așa ceva nu se va întâmpla. Lichidul se resoarbe déjà și starea pacientei se ameliorează pe zi ce trece. Este doar o reacție post-inoculare și este autolimitantă. Dintre voi s-a programat cineva pentru implant? Tu? Păi, îți ținem pumnii, să meargă și la tine strună, cum a mers la doamna.
Da, da, chiar ați avut noroc, să știți. Până acum, rata de succes a fost de maximum 20%. Adică doar în 20 de cazuri din 100 vectorul viral a reușit să implanteze gena în toate celulele corpului. Iar dumneavoastră vă numărați printre cei aleși. Da, cei aleși. Sunt de modă veche, știu. Voi, tinerii, nu dați importanță lucrurilor de felul ăsta, și foarte bine faceți, dar inima mea bătrână are nevoie să simtă că nu e totul întâmplător, că există o lege mai presus de noi toți, după care se aranjează lucrurile.
Vedeți, și doamna e de acord cu mine. O să ziceți: „Și ce dacă? Părerea majorității contează, iar noi suntem majoritatea.“ O fi intuiție profesională, o fi gândire magică, dar eu cred cu tărie că cineva, nu știm precis cine sau unde, poate chiar în codul nostru genetic, a scris pentru noi un rol mult mai interesant decât cel pe care-l jucăm astăzi. Vă rog să mă contraziceți, dacă n-am dreptate, dar uitați-vă și dumneavoastră cum, de 200 de ani, stagnăm. Ne mulțumim cu statisticile pozitive pe care Ecosistemul ni le livrează săptămânal despre amprenta verde, despre calitatea vieții, despre scăderea incidenței mutațiilor genetice spontane și, în rest, trăim exact la fel ca străbunicii noștri.
E timpul pentru o schimbare și… uite-o venind! Voi încă mai credeți că Biolux este doar un implant estetic? Hai să facem un pariu: eu zic că, în doi ani, părerea doamnei va cântări mai mult decât părerea majorității. Voi ce ziceți? Rămâneți cu ideea asta și mai gândiți-vă acasă, în liniște.
Haideți să revenim. Priviți de aproape pielea doamnei. Este înconjurată de un halo luminos. Dacă n-ați avea ochelarii de soare, v-ar fi greu s-o examinați. În funcție de tipul lentilelor, bănuiesc că vedeți acest halo în culori diferite. Dar, dacă i-am măsura lungimea de undă, am vedea că se încadrează undeva în intervalul 560-650 de nanometri, adică în spectrul culorilor oranj, galben sau verde, în funcție de tipul de piele. La doamna este un galben foarte deschis, corespunzător tipului I de piele, cel ivoriu. Observați și ochii deschiși la culoare. Fiecare fibră a irisului sclipește, ca un led. E un efect de-a dreptul hipnotic. Observați și pupila punctiformă, felul în care ochiul s-a adaptat la lumina puternică. Să nu vă speriați, o să vă ating brațul. Fiecare, pe rând, să atingă brațul doamnei. Simțiți? Pielea este fină, umedă și caldă, la fel ca la pacienții cu hipertiroidism. Dacă palpăm tiroida, o să vedem că este normală. Hormonii sunt, și ei, în limite normale. Este doar un efect al bioluminiscenței. Am aici un senzor pentru temperatură. Dacă îl aplic pe pielea pacientei, ce ne spune? 36 cu 5. Vă așteptați să fie mai mult, nu? Dar pulsul? Cum credeți că e pulsul?
Să lăsați doar un moment pernuța la o parte. Îmi permiteți să vă ridic puțin bluza, ca să vă ascult inima? În regulă. Să nu vă jenați, că eu sunt bătrân și le-am văzut pe toate, iar studenții trebuie să ajungă și ei tot ca mine. Uitați, am atins-o cu stetoscopul rece. Observați micile scântei de pe piele? Se simt ca niște furnicături, nu-i așa? Să facem puțină liniște! Perfect. Fiecare, pe rând, să vină să pună stetoscopul aici și, cu cronometrul în mână, să calculeze pulsul. Cât ți-a dat? Foarte bine. Și ție? Bun. Deci valori apropiate, să zicem în medie 70, adică pulsul unui om relaxat. Ciudat, nu? Pun pariu că oricare dintre voi aveți pulsul mai mare decât al doamnei, deși dumneaei a fost mult mai stresată de situație decât noi toți la un loc. Păi, dragilor, tocmai asta e șmecheria bioluminiscenței! Valul de energie, care străbate corpul în timpul unei emoții puternice sau într-o situație de stres, se elimină prin radiație luminoasă și nu mai ajunge să schimbe constantele organismului, cum ar fi temperatura, pulsul, tensiunea arterială. Nu-i așa că e fascinant? E ca o supapă.
Mai puneți un pic pernuța jos. Două minute. Și-acum, o să vă mai rog ceva. Aș vrea ca, la semnalul meu, să vă lăsați pe spate, în poziție culcată. Voi fi aici, lângă dumneavoastră, și vă promit că nu veți păți nimic rău. Dacă simțiți că nu mai puteți, vă ridicați sau ne faceți semn și vă ridicăm noi. Aveți încredere în mine? Bun. Încă nu vă lăsați pe spate. Vă spun eu când.
Dragi studenți, vedeți petele întunecate care i-au apărut pacientei în jurul gurii, pe piept, pe mâini? Dacă ați fost atenți, ați observat că același lucru s-a întâmplat și atunci când mi-a dat permisiunea s-o ascult la inimă. Asta înseamnă că m-a mințit.
Doamnă dragă, nu vă cereți scuze. Este normal să nu aveți încredere într-un străin bătrân, îngălat și nebărbierit. Nici nu știu cum de mă mai țin ăștia pe-aici. Glumesc. Ia uite, s-a umplut toată de pete. Nu vă rușinați, doamnă, asta e noua condiție umană, cu care va trebui să ne obișnuim. Și noi, și dumneavoastră. Probabil că, în viitor, toată această conduită va dispărea.
Replicile de complezență de tipul „Nu e nicio problemă!“, cum ați spus înainte să vă ascult la inimă, sau „Cu plăcere!“, „Sunt bine!“, și așa mai departe, vor deveni total redundante în condițiile în care ne este imposibil să disimulăm.
Haideți, lăsați-vă pe spate! Încet. Vă rog să examinați cu atenție pielea doamnei. Rețineți faptul că, pe măsură ce coboară, doamna respiră din ce în ce mai greu. A apărut tahipneea. Dar ce observați la nivelul pielii? Nu-i așa că luminează mai tare? S-a aprins ca o torță. Și intensitatea crește, corpul doamnei a devenit deja greu de privit. Încă puțin. Încă puțin. Asta e! Ridicați-o! Ați văzut? Sunteți șocați? Aduceți-i, rogu-vă, un pahar cu apă. Gata.
Poftiți și pernuța. Vă mulțumim! Ați fost foarte curajoasă.
Ce ați văzut mai devreme este reacția corpului într-o situație amenințătoare de viață, așa cum este senzația de sufocare. Poate ați dat, la un moment, dat peste materiale de arhivă cu imagini video distorsionate de fluctuațiile de semnal. Nu vi se pare că seamănă? Cum se împarte pielea în secțiuni orizontale, fine, cu semnal alternativ: una luminoasă, alta întunecată, luminoasă, întunecată și tot așa, într-o spirală care se înșurubează din ce în ce mai repede, din creștet până-n tălpi. Apoi, ați văzut? Imediat ce am ridicat-o în șezut, a revenit la luminozitatea normală, omogenă. E adevărat că, inițial, lumina și-a păstrat intensitatea crescută, dar acum, că pacienta și-a tras sufletul, ușor-ușor pălește.
Vă mulțumim încă o dată, doamnă! Să fiți sănătoasă și să vă bucurați cât mai mult de imunitatea dumneavoastră! Iar voi, vă rog să mă urmați în salonul următor.
Spor la citit! Ce carte v-a făcut cu ochiul?
The Sagittarius's Books 