Fragment în avanpremieră #19

EDITURA NEMIRA „E de parcă Lovecraft și-ar fi dat întâlnire cu surorile Brontë în America Latină”, așa spun cititorii despre romanul Mexican Gothic, de Silvia Moreno-Garcia, apărut în imprintul Armada powered by Nemira. „Un horror perfect”, spun alții. Descoperă mai jos cum sună povestea asta care nu te va lăsa să dormi (până nu o termini de citit).

Noemí a auzit bătăile unei inimi, cu putere, precum cele de tobă. O chemau. S-a trezit de-a binelea. A ieșit prudentă din cameră ca să găsească locul unde se ascundea. O simțea sub palmă, când se sprijinea de pereți; tapetul devenise alunecos, ca un mușchi încordat, și podeaua de sub ea era umedă și moale. Era o rană. Pășea pe o rană mare, iar pereții erau și ei nişte răni. Tapetul se descojea, dezvăluia dedesubt organe bolnave în loc de cărămidă sau scânduri. Vene și artere înfundate cu secrete în exces.

S-a dus după bătăile de inimă, urmărind o linie roșie pe covor. Ca o spintecătură. O linie cărămizie. O linie însângerată. Până s-a oprit în mijlocul coridorului și a văzut-o pe femeie cum o privește fix.

Ruth, fata din fotografie. Ruth, într-o rochie albă, cu părul ca o aureolă, cu fața albă, lipsită de sânge. O coloană subțire de alabastru în bezna casei. Ruth ținea o pușcă în mâini și se uita la Noemí.

Au început să meargă împreună, una lângă alta. Mișcările lor erau perfect sincronizate; chiar și respirația le era identică. Ruth și-a dat de pe față o șuviță, iar Noemí și-a trecut și ea mâna prin păr. Pereții din jurul lor străluceau, o fosforescență pală ce totuși reușea să le ghideze pașii, iar covorul de sub tălpi era înnămolit. A observat și petele de pe pereți, ziduri făcute din carne. Pete întinse de mucegai, ca și cum casa ar fi fost un fruct răscopt.

Inima bătea tot mai repede. Inima pompa sânge, mugea și tremura, și bătea atât de tare, încât Noemí se gândea că o să surzească. Ruth a deschis o ușă. Noemí a strâns din dinți, fiindcă de acolo venea zgomotul, inima era înăuntru.

Ușa s-a deschis și Noemí a văzut un bărbat pe un pat. Doar că nu era un bărbat real. Era imaginea umflată a unui bărbat, ca și cum se înecase și plutise la suprafață, trupul alb era străbătut de vene, pe picioare, pe mâini şi pe burtă avea tumori înflorite. O pustulă, nu un bărbat, o pustulă vie, ce respira. Pieptul se ridica și se lăsa.

Bărbatul nu avea cum să fie viu, dar iată că era și, când Ruth a deschis ușa, el s-a ridicat și a întins brațele spre ea, ca și cum i-ar fi cerut imperios o îmbrățișare. Noemí a rămas în prag, însă Ruth s-a apropiat de pat. Bărbatul și-a întins mâinile, degetele lacome îi tremurau, în timp ce fata stătea la piciorul patului și se holba la el. Ruth a ridicat pușca și Noemí a întors capul. Nu voia să vadă. Dar chiar în același timp a auzit bubuitul oribil al puștii și țipătul înăbușit al bărbatului, urmat de un geamăt.

E mort, s-a gândit ea. Sigur e.

S-a uitat la Ruth, care trecuse pe lângă ea și acum stătea pe coridor, privind-o.

— Nu-mi pare rău, a spus Ruth, apoi și-a lipit țeava puștii de bărbie și a apăsat pe trăgaci.

Sângele s-a împrăștiat pe tot peretele. Noemí a văzut-o pe Ruth cum cade, cum i se îndoaie corpul ca tija unei flori ofilite. Sinuciderea însă n-a tulburat-o pe Noemí. Așa era mersul lucrurilor; se simțea alinată, ba chiar îi venea să zâmbească. Dar zâmbetul i-a înghețat când a observat silueta de la capătul coridorului. Era un nor auriu, era femeia cu chipul învăluit în ceață; tot corpul i se vălurea, lichid, venea repede spre Noemí cu o gură căscată larg, deși n-avea nicio gură, gata să dezlănțuie un urlet teribil. Gata să o mănânce de vie.

Iar acum Noemí se temea, acum cunoștea groaza. A ridicat palmele într-o încercare disperată să o țină la distanță… O mână fermă pe braț a făcut-o pe Noemí să sară înapoi speriată.

— Noemí! a strigat-o Virgil.

Ea s-a uitat repede în spate, pe urmă înapoi la el, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Se afla în mijlocul coridorului și el stătea în fața ei, ținând o lampă cu petrol în mâna dreaptă. Era alungită și ornată, cu sticla de un verde-lăptos.

Noemí s-a uitat la el mută. Creatura aurie fusese acolo cu o clipă înainte și acum dispăruse! Și în locul acela se găsea el, îmbrăcat într-un halat din catifea, cu un model de viță-de-vie aurită. Ea era în cămașa de noapte ce venise la set cu un neglijeu, dar acum nu-l purta și brațele îi erau dezgolite. Se simțea expusă și îi era frig. Și-a frecat brațele.

— Ce se întâmplă? a întrebat.

— Noemí, a repetat el și numele îi era atât de fin pe buze, ca o mătase. Umblai în somn. Se zice că nu trebuie să trezești un somnambul. Căci poți să-i creezi un mare șoc. Dar mă temeam că o să-ți faci rău. Te-am speriat?

Ea nu înțelegea întrebarea. I-a luat un minut să priceapă ce spune. A clătinat din cap.

— Nu. E imposibil. Nu mi s-a mai întâmplat de ani. De când eram copil.

— Poate n-ai observat.

— Aș fi observat.

— Te-am urmărit timp de câteva minute, încercând să mă hotărăsc dacă să te trezesc sau nu.

— Nu umblam în somn.

— Atunci, poate mă înșel și doar mergeai prin întuneric, a spus el liniștit.

Doamne, se simțea ridicolă, aşa cum stătea acolo în cămașa de noapte și se contrazicea cu el. Nu voia să se certe, n-avea niciun sens. Virgil avea dreptate și, în plus, ea ar fi vrut neapărat să se întoarcă în cameră. Era prea frig și prea întuneric în hol; abia dacă mai vedea ceva. Parcă erau în burta unei balene.

În coșmar, fuseseră într-o burtă, nu? Nu. O cușcă făcută din organe. Pereți de carne. Asta văzuse și, cine știe, dacă ar fi încercat să atingă pereții acum, poate s-ar fi vălurit sub palma ei. Și-a trecut degetele prin păr.

— Bine. Poate că umblam în timp ce dormeam. Dar…

A auzit geamătul din gâtlej, încet, dar clar. A făcut-o iar să tresară, să sară înapoi. Aproape s-a ciocnit de el.

— Ce-a fost asta? a întrebat și s-a uitat în lungul coridorului, apoi s-a întors cu ochii la el, neliniștită.

— Tata e bolnav. E o rană veche care nu s-a vindecat niciodată cum trebuie și îl doare. Are o noapte grea, a spus el cu un aer foarte abătut, ajustând flacăra lămpii şi făcând-o să lumineze mai mult.

Acum se vedea tapetul, cu imprimeul lui floral și urme vagi de mucegai mânjindu-i suprafața. Dar nu pulsau vene prin pereți. La naiba, da, Francis îi spusese ceva similar mai devreme în acea zi despre Howard, cum că ar fi fost bolnav. Dar ea se afla în acea zonă a casei, aproape de patul bătrânului? Așa departe de camera ei? Crezuse că făcuse doar câțiva pași dincolo de ușa ei, nu că rătăcise dintr-o parte a casei în cealaltă.

— Ar trebui să chemi un doctor.

— Cum ți-am explicat, uneori are dureri. Ne-am obișnuit. Când o să vină doctorul Cummins la vizita lui săptămânală, o să-l examineze, dar tata e pur și simplu un om bătrân. Îmi pare rău dacă te-a speriat.

Bătrân, da; în 1885 veniseră în Mexic. Chiar dacă pe atunci Howard Doyle fusese tânăr, trecuseră aproape şaptezeci de ani. Și cât de bătrân era, mai exact? Nouăzeci? Se apropia de o sută? Probabil că era deja bătrân când îl făcuse pe Virgil.

Și-a frecat iar brațele.

— Uite, cred că ți-e frig, a spus el; a pus lampa jos pe podea și și-a dezlegat cordonul halatului.

— Sunt bine.

— Pune-l pe tine.

Și-a scos halatul și i l-a așezat pe umeri. Era prea mare. El era înalt, iar ea nu. N-o deranjaseră niciodată bărbații înalți. Doar se uita în sus la ei. Dar acum, încă tulburată de visul acela ridicol, nu se simțea prea sigură pe ea. Și-a încrucișat brațele și s-a uitat la covor.

El a ridicat lampa.

— Te conduc înapoi în cameră.

— Nu-i nevoie.

— Ba da. Altfel, riști să-ți rupi picioarele în întuneric. Și e destul de întuneric.

Avea, din nou, dreptate. Cele câteva aplice ale căror becuri mai funcționau dădeau o lumină slabă, dar între ele erau porțiuni mari de întuneric. Lampa lui Virgil avea o strălucire verde stranie, dar, pe de altă parte, se simțea recunoscătoare pentru lumina mai puternică. Era sigură că e o casă bântuită. Nu credea în creaturi ale nopții, însă acum simțea concret fiecare demon și fantomă, și vietate malefică ce s-ar fi târât pe pământ, ca în poveștile Catalinei.

Fragment în avanpremieră #18

EDITURA NEMIRA : Panica, de Lauren Oliver, este o aventură care are în centru niște tineri dispuși să își riște viețile fie pentru bani, fie pentru adrenalină și orgoliu, într-o competiție aproape mortală. Perfect pentru fanii Jocurile Foamei sau Divergent, romanul a fost ecranizat pe Amazon cu Olivia Welch, Mike Faist și Jessica Sula în rolurile principale.

Într-un orășel sărac, unde tinerii simt că se sufocă, singurul lucru care le mai poate reda senzația că sunt liberi este jocul Panica, ale cărui probe sunt îngrozitor de periculoase. Heather vrea să participe la competiția care a devenit legendară în rândul celor din ultimul an de liceu, fiindcă premiul de 67 000 de dolari i se pare imens. Nu s-a considerat niciodată neînfricată, dar, când află că are pentru cine să lupte, descoperă că e mai curajoasă decât își imaginase.

Lui Dodge nu i-a fost niciodata frică de Panica. Secretul pe care-l păstrează cu sfințenie îl va ajuta să treacă prin joc. Dar nu știe că nu e singurul care are secrete.

Pentru Heather și Dodge jocul aduce alianțe noi, revelații uluitoare și înfiriparea primei iubiri. Dar și conștientizarea faptului că, uneori, lucrurile de care ne temem sunt chiar acelea de care avem cea mai mare nevoie.

Citește un fragment din carte mai jos:

Nimeni de pe mal nu îl încuraja pe Dodge Mason, nici nu l-ar fi ovaționat nimeni, indiferent cât de departe ar fi ajuns. Nu conta. Tot ce conta era câștigul. Iar Dodge avea un secret, știa ceva despre Panică, probabil că știa mai mult decât oricare dintre cei aflați pe plajă. De fapt, avea două secrete.

Lui Dodge îi plăceau secretele. Îi dădeau energie, îl făceau să se simtă puternic. Când era mic, spunea chiar că avea propria lume secretă, un loc personal al umbrelor, unde putea să se ghemuiască și să se ascundă. Chiar și acum, în zilele proaste ale Daynei, când durerea era nimicitoare și începea să plângă, când mama lui stropea toată casa cu Febreze și îl invita pe noul ei iubit de tot rahatul, iar Dodge auzea târziu în noapte cum patul se izbea de perete, de parcă l-ar fi lovit un pumn în stomac, el era tentat să se cufunde în acel loc întunecat, plăcut și care-i aparținea lui și numai lui.

La școală, toți îl considerau un laș. Dodge știa asta. Arăta ca un laș. Întotdeauna fusese înalt și slab, ascuțit, exact ca tatăl său, cum îi spunea mama lui. Din câte știa, trupul sfrijit și pielea închisă la culoare erau singurele lucruri moștenite de la tatăl său, un dominican care lucrase la construcția de acoperișuri și cu care mama lui fusese împreună pentru câteva clipe dogoritoare, pe vremea când locuia în Miami. Dodge nu-și amintea nici măcar numele lui. Roberto. Sau Rodrigo. Sau vreun alt rahat d-ăsta.

Când rămăseseră blocați pentru prima dată în Carp (mereu se gândea astfel la situația lor, că rămăseseră blocați acolo; el, Dayna și mama lui erau ca niște pungi din plastic goale, care rătăceau prin țară purtate de vânt și, din când în când, se agățau de vreun stâlp de telefon sau pe sub roțile vreunei camionete, unde rămâneau o vreme), fusese bătut de trei ori: mai întâi, de Greg O’Hare, apoi de Zev Keller și pe urmă, din nou, de Greg O’Hare, doar să se asigure că Dodge cunoștea regulile. Iar Dodge nu ripostase. Nici măcar o dată. Fusese și în situații mai rele.

Iar acela era al doilea secret al lui Dodge și sursa puterii lui. Nu se temea. Pur și simplu, nu-i păsa. Iar asta era cu totul și cu totul altceva. Cerul era presărat cu roșu și purpuriu, și portocaliu. Lui Dodge îi părea că seamănă cu o vânătaie imensă sau cu o poză făcută în interiorul unui corp. Mai era vreo oră până la apus și până la miză, apoi urma săritura. Dodge deschise o bere. Prima și singura. Nu voia să fie amețit și nici nu trebuia să fie. Dar fusese o zi caldă și venise direct de la Home Depot și îi era sete.

Lumea abia începea să se adune. Din când în când, Dodge auzea din depărtare vreo portieră trântită, câte un strigăt dintre copaci, vacarmul muzicii. Whippoorwill Road era la vreo patru sute de metri; tinerii începeau să apară de pe potecă, croindu-și drum prin vegetația deasă, dând la o parte mușchiul și lujerii ce atârnau din copaci, cărând cu ei lăzi frigorifice, sticle și difuzoare de iPod, punând ochii pe vreun petic de nisip. Școala se terminase. De tot, pentru totdeauna. Trase aer în piept. Dintre toate locurile unde trăise – Chicago, Washington DC, Dallas, Richmond, Ohio, Rhode Island, Oklahoma, New Orleans –, New York-ul mirosea cel mai bine. La fel ca maturizarea și schimbarea, lucrurile se transformau și deveneau alte lucruri.

Ray Hanrahan și prietenii lui ajunseseră primii. Ceea ce nu era deloc surprinzător. Deși concurenții nu erau anunțați oficial până în momentul săriturii, Ray se lăuda de câteva luni că el va lua acasă premiul, la fel cum făcuse fratele lui, cu doi ani în urmă. Luke câștigase la limită, în ultima rundă. Plecase cu cincizeci de miare. Celălalt concurrent nu mai plecase pe propriile picioare. Și, dacă medicii spuneau adevărul, nu avea să mai umble vreodată. Dodge învârti o monedă în palmă, o făcu să dispară, apoi să reapară între degetele lui. În clasa a patra, iubitul mamei lui – nu-și amintea care dintre ei – îi cumpărase o carte despre trucurile magicienilor. Locuiseră în Oklahoma în anul acela, o hazna într-un bazin plat, unde soarele pârlea pământul și iarba, iar el petrecuse o vară întreagă învățând cum să scoată monede din urechi și să vâre o carte de joc în buzunar atât de repede, încât să nu observe nimeni.

La început, fusese doar o modalitate de a-și umple timpul, dar devenise o adevărată obsesie. Era ceva rafinat în asta: în felul în care oamenii priveau fără să vadă, cum mintea completa ceea ce se aștepta să vadă, cum te trădau ochii. El știa că Panica era un mare truc de magie. Arbitrii erau magicienii; restul erau doar o adunătură de gură-cască tâmpiți. Urmă Mike Dickinson, cu doi prieteni, toți, în mod vizibil, băuți. Părul lui Dick începuse să se rărească și îi văzu bucăți de scalp când se aplecă să lase pe plajă geanta frigorifică. Prietenii lui cărau un scaun vechi de salvamar: tronul pe care Diggin, crainicul, avea să stea pe durata evenimentului. Dodge auzi un bâzâit ascuțit. Lovi fără să se gândească și prinse țânțarul exact când începea să se hrănească, astfel că pe călcâiul lui gol rămase o urmă neagră. Ura țânțarii. Păianjenii la fel, deși îi plăceau alte insecte, le găsea fascinante. Într-un fel, erau ca oamenii: proaste și, uneori, rele, orbite de nevoie.

Cerul se întuneca; lumina se estompa, la fel și culorile, care dispăreau după linia copacilor, dincolo de creastă, de parcă le trăgea cineva într-acolo. Heather Nill sosi și ea pe plajă, urmată de Nat Velez și, în cele din urmă, de Bishop Marks, care se grăbea în urma lor, fericit ca un ciobănesc imens. Chiar și de la distanță, Dodge își dădea seama că ambele fete erau încordate. Heather își făcuse ceva la păr. Nu știa ce, dar nu era adunat în obișnuita coadă și chiar arăta de parcă și l-ar fi îndreptat. Și nu era sigur, dar parcă era machiată. Se gândi dacă să se ridice și să meargă să le salute. Heather era super. Îi plăcea că era înaltă și dură, în felul ei. Îi plăceau umerii ei lați și felul în care se mișca, mereu cu spatele drept, deși era sigur că fata și-ar fi dorit să fie cu câțiva centimetri mai scundă, își dădea seama după faptul că purta doar pantofi fără toc și teniși cu talpă joasă.

Dar, dacă se ridica, trebuia să vorbească și cu Natalie și simțea un nod în stomac numai privind-o de la distanță, de parcă ar fi fost lovit. Nat nu era chiar rea cu el, nu la fel ca alți colegi, dar nu era nici drăguță, iar asta îl deranja mai mult decât orice altceva. De obicei, îi zâmbea vag, când îl găsea vorbind cu Heather și, în timp ce privirea sa trecea peste el, prin el, își dădea seama că, de fapt, fata nu s-ar uita la el absolut niciodată. La focul de tabără de la sfârșitul anului școlar, cu un an în urmă, îi greșise numele și îi spusese „Dave“. El se dusese doar pentru că sperase să o vadă. Iar acolo, în mulțime, o zărise; se dusese spre ea, amețit de zgomot, și de căldură, și de shotul de whisky pe care îl băuse în parcare, cu intenția de a vorbi cu ea pentru prima dată. Exact când se întinsese să o atingă pe cot, ea făcuse un pas înapoi și îl călcase.

„Vai! Scuze, Dave!“ îi spusese, chicotind. Respirația ei mirosea a vanilie și a votcă. Stomacul parcă i se deschisese, iar mațele îi căzuseră până în pământ. În grupa lor absolviseră doar 107 elevi din 150, câți începuseră. Iar ea nici măcar nu-i știa numele! Așa că acum rămase pe loc, cu degetele mari înfipte în pământ, așteptând fluierul de început.

Avea să câștige.

Avea să câștige de dragul Daynei.

Avea să câștige de dragul răzbunării.

Recenzie : Războiul macului de R.F. Kuang

Ce legătură ar putea exista între o orfană de război, care nu-i nici frumoasă și nici educată, și Academia Militară de la Sinegard, cea mai prestigioasă instituție din Imperiul Nikan? Lui Rin i s-a spus toată viața că ea nu merită mai mult decât i se oferă, iar o propunere de căsătorie ar fi un noroc neașteptat. Însă ea este capabilă de orice pentru a intra la Academie, unde se transformă treptat, nu doar într-un soldat care va răspunde noii amenințări de război, ci și în practicanta unei arte de mult uitate. După ce îl cunoaște pe unicul supraviețuitor al celui mai înfiorător genocid, Rin descoperă că invocarea zeilor poate aduce cu sine consecințe teribile…

O putere mare e întotdeuna asociată cu un pericol mare.

Diferența dintre omul măreț și cel mediocre este că primul e dispus

să-și asume riscuri.

Prima dată când am vazut-o am crezut că va fi ca Eon- Ochiul dragonului, dar m-am înșelat, e mai brutală decât cartea menționată, nu e o carte pentru toți, e plină de violență și cruzime, e inspirată din istoria Asiei de Est, războiul aduce o mare schimbare tuturor, iar ura naște monștrii. Războiul macului este o carte pe care o recomand celor care sunt pregătiți să citească o carte plină de cruzime, despre războaie, secrete, este 17+, nu de alta, dar nu toată lumea înghite acest gen de lectură. R.F. Kuang ne oferă o serie fantasy brutală, în care nimic nu e sigur, la fel ca macul, este floare, dar ce poți obține de la un mac? Drog, iar puterea e la fel, ea e ca un drog, îți oferă tot ce vrei, deși poate fi o iluzie.

— Bineînțeles că ei n-o cred, răspunse Feyrik. Eşti o orfană de război. Eşti din sud. N-ar fi trebuit să absolvi Keju. Căpeteniilor războinice le place să susţină că Nikan e o meritocraţie datorită Kejului, dar sistemul e conceput ca să-i ţină la locul lor pe săraci şi pe analfabeţi. Îi jigneşti fie şi numai prin simpla ta prezenţă.

Doar ce mai buni se duc la Academia Militară de la Sinergard, iar pentru Rin e o șansă de a scăpa de o căsătorie aranjată și de a avea un scop mai bun, cel de a-și apăra țara, dar vai ce răsturnare de situație în ultimele capitole. Dar nimic nu e ușor, e o lume dură, iar pentru unii viitoarele lupte vor fi ultimele, femeile au parte de o soartă mai cumplită decât moartea, mereu civilii au suferit cel mai mult din cauza războaielor. Fericirea nu prea există în această carte. Știu, sună foarte trist, dar așa e când alegi calea soldatului.

Prima parte din carte prezintă eforturile depuse de Rin pentru a ajunge la academie, cum a reușit să supraviețuiască în acel loc, Rin e o persoană ciudată, faptul că e orfană, crește misterul asupra ei, în ea se află o mare putere, iar pe parcurs ea învață cum să o controleze, vai de cei care se pun cu Rin, dar mai există persoane cu abilități, iar istoria lor e plină de sânge și suferință. Mai sunt pe acolo strecurate momente liniștite, puțină fericire pentru anumite personaje, dar și când vin momentele alea…vai de capul lor, mi-a fost tare milă de ei. Încet, încet elementele fantasy încep să își facă apariția. Rin află și de adevărata ei origine, iar ea profită de asta, cine n-ar profita. Se întâmplă foarte multe în această carte, mie mi s-a părut că abia în partea a doua încep să se miște lucrurile. E ca un fel de Mulan, dar varianta brutală, unde moartea apare mai mereu, iar zeii sunt invocați.

— Asta-i important, insistă Jiang. Te rog, Rin. Este o artă pe moarte. Împăratul Roșu aproape că a reușit s-o ucidă. Dacă n-o înveți, dacă n-o învață nimeni, atunci va dispărea pentru totdeauna.

Mulțumesc Libris pentru acest volum! Mi-a plăcut, aștept cu mare nerăbdare volumul doi.

„Romanul de debut al lui Kuang este o poveste captivantă despre maturizare, înțesată de mituri, legende, tradiții, politică și lupte pentru putere. Decorul oricărei epopei este, fără doar și poate, o realizare enormă, dar Kuang face o treabă excepțională prin construirea lumii și a personajelor. Prima jumătate a Războiului Macului se desfășoară lent, dar a doua jumătate abundă în bătălii sângeroase, brutale și superbe.“ RT Book Reviews

„Să te muți de la Academie pe câmpul de luptă și apoi în plan metafizic nu-i puțin lucru, dar Kuang reușește s-o facă cu un sadism macabru și triumfător… O poveste sinistră, apăsătoare și totodată răvășitoare.“ The Book Smugglers

Fragment în avanpremieră #17

EDITURA LITERA : Volumul Burnout. Cum să spargi cercul vicios al stresului de Emily și Amelia Nagoski a apărut la Editura Litera, în imprintul Introspectiv.

Această carte se deosebește de orice altceva vei citi despre epuizarea fizică, mentală și emoțională – pe scurt, despre burnout. Bazându-se pe date științifice, dar și pe numeroase povești de viață distilate în câteva personaje simpatice, autoarele Emily și Amelia Nagoski explică, într-un limbaj accesibil tuturor, de ce burnout-ul le afectează mai mult pe femei și oferă un plan simplu pentru a reduce stresul, a face față emoțiilor neplăcute și a trăi „bucuroasă până la adânci bătrâneți“.

Află cum poți să finalizezi ciclul stresului și să reintri într-o stare echilibrată și productivă. Odihna, relațiile cu ceilalți și renunțarea la autocritică sunt secretele prevenirii burnout-ului, dar și ale refacerii după o stare de epuizare.

Optimismul, generozitatea și energia autoarelor, umorul lor, sfaturile practice, exercițiile și fișele de lucru pe care le vei descoperi în carte te vor face să te simți gata de acțiune. Nu aștepta ca lumea să se schimbe – dă tu startul!

„Burnout este etalonul cărților de dezvoltare personală: prezintă teorii științifice revoluționare cu energie, empatie și inteligență. Autoarele știu exact ce se petrece în creierul tău obosit […] Îți poate schimba cu adevărat viața!“ Sarah Knight, autoarea bestsellerului Arta magică a durutului în cot

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE MIHAELA SOFONEA

– M-am hotărât să vând droguri, ca să pot demisiona de la serviciu.

Așa a răspuns recent, în sâmbăta dinaintea începerii noului an școlar, Julie, prietena Ame­liei, la întrebarea: „Ce mai faci?“ Glumea, desi­gur… doar că nu prea glumea. Julie e profesoară la gimnaziu. Starea ei de epuizare se înrăutățise atât de tare, încât doar gândul la începutul pri­mului semestru îi trezea groază. Așa că ajun­gea să bea la două după-amiaza.

Nimănui nu-i place să-și imagineze că pro­fesoara copiilor săi este epuizată, plină de resentimente și bea ziua, dar Julie nu este sin­gura. Burnout-ul – cu cinismul, senzația de neputință și, mai presus de toate, cu epuiza­rea emoțională pe care le aduce – este neaș-teptat de larg răspândit.

– Am văzut povestea aia despre profesorul care a venit în prima zi de școală beat și fără pantaloni și mi-am zis: „Pentru Dumnezeu, mai am puțin și ajung și eu așa“, i-a spus Julie Ameliei, după ce golise primul pahar.

– Groaza este anxietate îndopată cu stero­izi, a spus Amelia, amintindu-și de vremea când preda și ea muzică la gimnaziu, iar anxietatea vine din stresul nesfârșit pe care îl acumulăm zi de zi.

– Da, a încuviințat Julie, umplându-și din nou paharul.

– Când predai, problema este că nu poți scăpa niciodată de cauzele stresului, a spus Amelia. Și nu mă refer la copii.

– Nu-i așa? a fost de acord Julie. Pentru copii fac asta. De vină sunt administrația, hârțoagele și toate porcăriile alea.

– Nu poți scăpa de factorii de stres, a spus Amelia, dar poți scăpa de stresul în sine, dacă știi cum să finalizezi ciclul reacției la stres.

– Da, a repetat Julie apăsat. Apoi a adău­gat: Cum adică „să finalizezi ciclul“?

Acest capitol este răspunsul la întrebarea lui Julie și s-ar putea să fie cea mai importantă idee din carte: a face față stresului este altceva decât a face față cau­zelor lui. Pentru a înfrunta stresul, trebuie să finali­zezi ciclul.

Stresul

Să începem prin a face diferența între stres și factori de stres.

Factorii de stres sunt cei care activează reacția la stres în corpul tău. Poate fi vorba despre orice vezi, auzi, miroși, atingi, guști sau îți imaginezi că ți-ar putea face rău. Există factori de stres externi: muncă, bani, familie, timp, norme și așteptări culturale, discrimi­nare și așa mai departe. Și există factori mai puțini tan­gibili, interni: autocritică, imagine despre propriul corp, identitate, amintiri și proiecții de viitor. În mod și în grad diferit, toate aceste lucruri pot fi interpretate de organismul nostru drept potențiale amenințări.

Stresul este suma schimbărilor neurologice și fizio­logice care survin în corpul tău când întâlnești una din aceste amenințări. Este un răspuns adaptativ evoluționar care ne ajută să facem față unor situații precum cele în care eram fugăriți de un leu sau atacați de un hipopotam. Când observă leul (sau hipopota­mul), creierul activează o „reacție“ generică „la stres“, un val de activitate neurologică și hormonală ce pro­duce schimbări fiziologice, pentru a te ajuta să supraviețuiești: epinefrina acționează instantaneu, trimițând sânge în mușchi, glucocorticoizii te țin în mișcare, iar endorfinele te ajută să ignori caracterul neplăcut al situației. Inima îți bate mai repede, sân­gele este pompat cu o forță mai mare, astfel încât ten­siunea arterială crește și respiri mai rapid (măsurarea parametrilor de funcționare a sistemului cardiovas­cular este o metodă des folosită de cercetători pentru a studia stresul). Mușchii se contractă; sensibilitatea la durere scade; devii atentă și vigilentă, concentrându-ți gândirea pe termen scurt, aici și acum; simțurile ți se ascut; memoria își canalizează funcționarea asupra fâșiei înguste de experiență și cunoaștere care este cea mai relevantă pentru factorul de stres respectiv. În plus, pentru a maximiza eficiența fiziologică în această stare, alte funcții ale organismului sunt scoase de pe lista priorităților: digestia încetinește și sistemul imu­nitar își schimbă funcționarea (măsurarea funcționării sistemului imunitar este o altă metodă prin care cerce­tătorii studiază stresul). La fel creșterea și repararea țesuturilor sau funcția reproductivă. Întregul tău corp și mintea ți se schimbă ca răspuns la amenințarea percepută.

Deci, iată că vine leul. Ești cuprinsă de reacția la stres. Ce faci?

Fugi.

Această reacție complexă, multisistemică, are un țel principal: să-ți pompeze oxigen în sânge și să-ți alimenteze mușchii, anticipând nevoia de a scăpa. Orice proces irelevant este amânat. După cum spune Robert Sapolsky: „Pentru noi, vertebratele, esența reacției la stres constă în faptul că mușchii vor lucra nebunește“.

Așadar, fugi.

Apoi?

Ei bine, apoi sunt posibile doar două deznodă­minte: fie ești mâncată de leu (sau zdrobită de hipo­potam – în ambele cazuri nimic din toate astea nu mai contează), fie scapi! Supraviețuiești! O iei la goană spre satul tău, cu leul pe urmele tale, și strigi după ajutor! Toată lumea iese și te ajută să ucizi leul – ești salvată! Ura! Îți iubești prietenii și familia! Te simți recunoscătoare că ești în viață! Soarele pare să strălu­cească mai puternic în timp ce te relaxezi, știind că trupul tău este un loc sigur. Satul gătește mare parte din carnea leului și întreaga comunitate se înfruptă la festin, iar apoi îngropați cu toții resturile pe care nu le puteți folosi, într-o ceremonie onorifică. Alături de oamenii pe care-i iubești, tragi aer în piept și te rela­xezi, mulțumindu-i leului pentru sacrificiu.

Ciclul reacției la stres s-a finalizat, și trăim cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

DESPRE AUTOARELE VOLUMULUI BURNOUT. CUM SĂ SPARGI CERCUL VICIOS AL STRESULUI

EMILY NAGOSKI este cercetătoare, profesoară, vorbitoare motivațională și autoarea bestsellerului Arta sexualității. Deține un doctorat în sănătate și o diplomă de masterat în consiliere de la Universitatea din Indiana. Emily ține în mod regulat prelegeri pe teme legate de starea de bine, viața sexuală, cultura incluzivității și consideră că misiunea ei în viață este să învețe femeile să trăiască fericite în corpul lor.

AMELIA NAGOSKI are un doctorat în muzică de la Universitatea din Connecticut. Este asistent universitar și coordonator muzical la Universitatea Western New England și susține prezentări despre relevanța științei comunicării și a studiilor psihologice. Este convinsă că a înțelege muzica ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și unii pe alții.

Fragment în avanpremieră #16

Editura LITERA : Secrete întunecate, noul volum al scriitoarei Lisa Jewell, a apărut la Editura Litera în colecția Buzz Books și spune povestea lui Libby Jones, o tânără care intră în posesia unei moșteniri valoroase și neașteptate, la împlinirea vârstei de doăzeci și șase de ani.

Casa londoneză pe care o moștenește, cu aspectul ei sinistru, urmează să-i dezvăluie propria poveste învăluită în mister.

În același timp, la mii de kilometri depărtare, în Franța, Lucy, o mamă fără adăpost cu doi copii, primește pe telefon o alertă: „Bebelușul a împlinit douăzeci și cinci de ani“. Acesta este semnalul că, indiferent de mijloace și de prețul plătit, trebuie să revină la Londra.

O voce care se identifică, pas cu pas, pe parcurs, povestește coșmarul prin care trec membrii unei familii, dar mai ales copiii, atunci când în viața și în casa lor se instalează un grup de personaje bizare, cu intenții malefice. Supraviețuirea lor are o singură miză: salvarea bebelușului care vine pe lume în mijlocul ororilor ce se petrec în somptuoasa casă ferecată.

Numită de revista People „maestra suspansului“, Lisa Jewell ne prezintă în noul ei roman povestea plină de răsturnări de situație a trei familii ale căror destine se întrepătrund și care trăiesc într-o casă plină de cele mai întunecate secrete.

Click aici pentru detalii despre preț și modalitate de comandă!

Click aici pentru detalii despre preț și modalitate de comandă!

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE ANDREEA NĂSTASE

Libby ridică scrisoarea de pe preș. O răsucește în mână. Are un aspect oficial; plicul este crem, făcut din hârtie de o calitate foarte bună, și pare chiar să fie căptușit cu mătase. Ștampila de francare indi­că: „Smithkin Rudd & Royle, Cabinet de avocatură, Chelsea Manor Street SW3“.

Se duce cu scrisoarea în bucătărie și o lasă pe masă, apoi umple ibricul și pune un plic de ceai în cană. Libby are o idee destul de precisă despre conținutul plicului. A împlinit douăzeci și cinci de ani luna trecută.

În subconștient aștepta plicul acela.

Dar acum nu e sigură că va fi în stare să‑l deschidă.

Pune mâna pe telefon și‑și sună mama.

– Mami, a venit. Scrisoarea de la fiduciari.

Se lasă tăcerea la celălalt capăt. Și‑o imaginează pe mama ei în propria‑i bucătărie, la o mie șase sute de kilometri depărtare, în Dénia: dulapuri de un alb ima­culat, electrocasnice din același set, de culoarea lămâii verzi, uși de sticlă glisante dând spre o mică terasă cu vedere la Mediterana, telefonul ținut la ureche în car­casa bătută cu cristale pe care o numește „zorzonul“ ei.

– Aha, face ea. Uau. Doamne! Ai deschis‑o?

– Nu. Încă nu. Mai întâi beau un ceai.

– Aha, repetă mama. Vrei să rămân pe fir cât faci asta?

– Da, spune Libby. Te rog.

Respirația îi e îngreunată, așa cum i se întâmplă uneori când se pregătește să facă o prezentare la muncă, de parcă tocmai ar fi băut o cafea tare. Scoate pliculețul de ceai din cană și se așază. În timp ce degetele ei mân­gâie colțul plicului, își umple plămânii cu aer.

– Bine, murmură într‑un târziu. O fac. O fac acum.

Mama știe ce e acolo. Sau cel puțin are o idee, deși nu i s‑a comunicat niciodată oficial în ce consta fondul fiduciar. Se poate foarte bine să fie, așa cum îi place să spună, un ceainic și o bancnotă de zece lire.

Libby își drege glasul și‑și strecoară degetul sub clapă. Scoate dinăuntru o foaie de hârtie groasă, tot crem, pe care o parcurge rapid:

Domnișoarei Libby Louise Jones

În calitate de administrator al fondului fiduciar Henry și Martina Lamb, creat pe 12 iulie 1977, vă propun să intrați în posesia lui conform planului pe care vi‑l trimit atașat…

Lasă jos scrisoarea de însoțire și scoate restul docu­mentelor din plic.

– Ei bine? o iscodește nerăbdătoare mama ei.

– Mai am de citit, îi răspunde.

Citește pe sărite, și atenția îi este atrasă de adresa unei proprietăți. Numărul șaisprezece, Cheyne Walk, SW3. Presupune că este casa unde locuiau părinții ei naturali când au murit. Știe că se afla în Chelsea. Știe că era mare. Își imaginase că a dispărut de mult. Cu obloa­nele bătute în cuie. Vândută. Respirația i se oprește când își dă seama ce‑a citit în urmă cu o secundă.

– Ăăă… îngaimă.

– Ce‑i?

– Se pare că… Nu, nu se poate.

– Ce?

– Casa. Mi‑au lăsat mie casa.

– Casa din Chelsea?

– Da.

– În întregime?

– Cred că da. E o scrisoare de însoțire, zice acolo că nici un alt beneficiar desemnat al fondului nu s‑a pre­zentat să‑și revendice drepturile în intervalul stabilit.

Pur și simplu nu poate să digere acele informații.

– Dumnezeule! Păi, trebuie să valoreze…

Libby trage aer în piept și‑și ridică privirea spre tavan.

– Probabil că cineva s‑a înșelat. Trebuie să fie o greșeală.

– Du‑te să vorbești cu avocații, o sfătuiește mama ei. Sună‑i. Fă o programare. Asigură‑te că nu‑i o greșeală la mijloc.

– Și dacă nu‑i o greșeală? Dacă‑i adevărat?

– Păi atunci, îngerașule, îi spune mama – și Libby o poate auzi zâmbind, în ciuda depărtării –, o să fii o femeie foarte bogată.

După ce încheie convorbirea, Libby se uită în jur. Cu cinci minute în urmă, bucătăria asta fusese sin­gura bucătărie pe care și‑o permisese, apartamentul ăsta, singurul pe care‑l putuse cumpăra, pe o străduță liniștită cu case lipite din zona mărginașă a orășelului St. Albans. Își aduce aminte de apartamentele și case­le pe care le‑a văzut în timpul căutărilor pe internet, de modul în care a tresărit când i‑au căzut ochii pe locul perfect: o terasă însorită, o bucătărie cu loc de luat masa, cinci minute de mers pe jos până la gară, o fereastră cu ochiurile de geam unite cu plumb și de­formate din cauza trecerii timpului, clopotele catedralei întrezărindu‑se în partea cealaltă a pajiștii; apoi a ob­servat prețul și i s‑a făcut rușine. Cum se putuse gândi că ar fi fost de nasul ei?

Până la urmă, a făcut toate compromisurile posibile ca să găsească un loc destul de aproape de serviciu și nu prea departe de gară. Instinctul nu i‑a spus nimic când a trecut pragul; inima i‑a rămas tăcută în timp ce agen­tul imobiliar îi arăta împrejurimile. Dar l‑a transformat într‑un cămin de care să poată fi mândră, dându‑și osteneala să aleagă cele mai bune accesorii pentru casă de la TK Maxx, iar în prezent, apartamentul ei prost împărțit, nu foarte comod, o face fericită. L‑a cumpă­rat; l‑a decorat. Îi aparține.

Acum însă se pare că deține o casă de pe cea mai elegantă stradă din Chelsea, și dintr‑odată apartamen­tul ei arată ca o glumă penibilă, la fel ca tot restul lucrurilor care contau pentru ea cu cinci minute în urmă – mărirea de salariu de 1 500 de lire pe an pe care tocmai a primit‑o, weekendul la Barcelona cu prietene­le de luna viitoare, pentru care a făcut economii șase luni, fardul de pleoape MAC pe care și‑a „îngăduit“ să și‑l cumpere săptămâna trecută, ca răsplată pentru obținerea măririi de salariu – frisonul dulce pe care l‑a încercat abandonându‑și bugetul lunar, gestionat cu strictețe, în favoarea unui singur moment sclipi­tor, parfumat, în House of Fraser, greutatea de pană a punguței MAC pe care o legăna în mână, fiorul simțit când a așezat minuscula capsulă neagră în trusa de machiaj, știind că poseda fardul acela, că putea să‑l afișeze la Barcelona, unde ar fi putut să poarte și rochia pe care i‑o cumpărase mama ei de Crăciun, cea de la French Connection cu aplicații de dantelă la care visase de când lumea. Cu cinci minute în urmă bucuriile ei erau mărunte, anticipate, râvnite, obținute cu sudoarea frunții și prin economii la sânge, izbucniri efemere care nu însemnau nimic în schema generală, dar confereau suprafeței plate a vieții ei destulă sclipire încât să me­rite să se dea jos din pat în fiecare dimineață și să se ducă la o slujbă care‑i place, însă pentru care nu are o pasiune.

Acum deține o casă în Chelsea, iar proporțiile existenței sale au sărit în aer.

Bagă scrisoarea la loc în plicul luxos și‑și termină ceaiul.

Credit foto: Cristina Venedict

CE SPUN CRITICII DESPRE SECRETE ÎNTUNECATE

„Puțini autori de romane psihologice și de suspans creează intrigi atât de alerte și de dure; și mai puțini își populează poveștile cu personaje atât de umane și de complexe. Romanul Secrete întunecate al Lisei Jewell strălucește ca o lamă de cuțit și taie chiar mai adânc.“  (A.J. Finn)

„Absolut strălucit. Personaje puternic caracterizate, punere în scenă fascinantă și apăsătoare și un deznodământ spectaculos. Jewell scrie întotdeauna bine, dar cartea aceasta este de un nivel superior.“  (Sarah Pinborough)

„Consistent, întunecat și plin de răsturnări de situație complicate, acest roman captivant combină o saga de familie și un noir domestic, cu un strălucit efect înfricoșător.“ (Ruth Ware)

DESPRE LISA JEWELL

Lisa Jewell este autoarea mai multor bestselleruri internaționale, printre care se numără The House We Grew Up In (2013), The Girls in the Garden (2015), I Found You (2016), O viață regăsită (Then She Was Gone, 2017), Secrete întunecate (The Family Upstairs, 2019) și Invisible Girl (2020). Romanul ei de debut, Petrecerea lui Ralph (Ralph’s Party, 1999), a devenit bestseller Sunday Times imediat după apariție și, mai recent, cărțile ei au urcat pe locul 1 în topurile din Canada și Marea Britanie. Romanele sale s-au vândut în peste 4,5 milioane de exemplare în întreaga lume și au fost traduse în 25 de limbi. Lisa locuiește la Londra împreună cu soțul ei și cu cele două fiice ale lor.

Anunț! Vând urgent cărți!

Dacă sunteți din jud. Constanța și vreți să cumpărați cărți la prețuri accesibile, eu vând cărți din diferite genuri, noi și vechii, în preț este inclus și drumul, predare personală! Mai multe detalii în privat – https://www.facebook.com/TheSagittariusBooks , pe pagina am atașat pozele cu ceea ce vând, există și oferte de genul 4+1 sau 3+1.

Fragment în avanpremieră #15

EDITURA LITERA : Iugoslavia. Pace, război și disoluție de Noam Chomsky este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția Kronika.

Balcanii, mai ales turbulentul teritoriu ex-iugoslav, au fost printre cele mai importante regiuni ale lumii în reflecțiile și activismul politic al lui Noam Chomsky în ultimele două decenii. În articolele sale, în cuvântările publice și în corespondență a abordat unele dintre problemele politice și sociale cruciale (cum ar fi relevanța dreptului internațional în politica de azi, manipulările din media și criza economică drept mijloc de control politic) care afectează atât regiunea, cât și comunitatea internațională.

Acest volum oferă o imagine cuprinzătoare asupra tuturor textelor și discursurilor lui Chomsky care se axează pe zona fostei Iugoslavii, din 1970 până în prezent. Având numeroase articole și interviuri, această culegere prezintă un tezaur de materiale care apar sub forma unei cărți pentru prima dată, odată cu reflecțiile lui asupra evenimentelor, la 25 de ani de la sfârșitul oficial al Iugoslaviei comuniste și începutul războiului din Bosnia.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ DIN IUGOSLAVIA. PACE, RĂZBOI ȘI DISOLUȚIE, ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ DE GABRIEL TUDOR

Iugoslavia: Visuri și realități

„Iugoslavia“ („Jugoslavia“) se referă la statul slavilor sudici. Termenul derivă din cuvântul care descrie populația slavică din sud. În realitate, au existat mai multe state iugoslave.

„Prima“ Iugoslavie s‑a născut din Regatul Sârbilor, Croaților și Slo­venilor, format în 1918. Înainte de Primul Război Mondial, pe teri­toriul care avea să devină statul iugoslav, doar Serbia și Muntenegru existau ca regate independente. Războiul a provocat prăbușirea mo­narhiei austro‑ungare, creând astfel oportunitatea pentru „eliberarea populației slave“, după secole de dominare a regiunii de către dife­rite imperii. Teritoriile proaspăt eliberate aveau să se alăture Serbiei și Muntenegrului, formând primul stat multinațional al slavilor sudici. Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor a fost redenumit, în 1929, Re­gatul Iugoslaviei, fiind condus de dinastia regală sârbă Karageorgevici.

„A doua“ Iugoslavie a fost un copil al celui de‑al Doilea Război Mondial. După ce Germania hitleristă a invadat Regatul Iugoslaviei (pe 6 aprilie 1941), s‑au format două mișcări antifasciste – „Cetnicii“ colonelului (ulterior general) Dragoljub (poreclit Draja) Mihailović, loiali guvernului iugoslav din exil, și partizanii iugoslavi, conduși de secretarul general al Partidului Comunist din Iugoslavia, Iosip Broz, poreclit „Tito“. Invazia lui Hitler a dus la împărțirea imediată a Iu­goslaviei în unități mai mici, controlate fie direct de către germani, fie de către aliații acestora. De asemenea, a dus la formarea Statului Independent fascist al Croației („Nezavisna Država Hrvatska“, de aici înainte SIC), subordonat Germaniei hitleriste. Regimul fascist „ustaș“ al SIC avea să extindă și să radicalizeze atrocitățile din regiune, vizând în special populațiile sârbă, evreiască și romă.

Acest complex peisaj de război al anilor 1940 a făcut ca al Doilea Război Mondial să fie, pe teritoriile iugoslave, nu doar un conflict între populația locală, predominant sârbă, și Germania nazistă și aliații săi (și, cu grade diferite de cooperare), între mișcările slave de rezistență și coaliția antinazistă globală), ci și un război civil în­tre două tabere diferite, una regalistă (cetnicii) și una a partizanilor conduși de comuniști, pentru controlul asupra viitorului stat, a sis­temului și a organizării sale interne.

Noua Iugoslavie, democrată și federală, a fost proclamată în toiul războiului, în cadrul celei de‑a doua sesiuni a Consiliului Antifascist pentru Eliberarea Națională a Iugoslaviei (CAENI) din 1943. Această întrunire și deciziile luate în timpul ei vor constitui bazele formării statului iugoslav postbelic, care va cuprinde, într‑o mai mică sau mai mare măsură, teritoriile ocupate anterior de Regatul Iugoslaviei (cu adăugarea ulterioară a Istriei). Întrunirea a fost, de asemenea, im­portantă, întrucât a constituit Iugoslavia ca federație și a pus bazele viitoarelor linii de demarcație între republicile iugoslave. Granițele interne ale Iugoslaviei, trasate în 1946, vor fi criticate ulterior, mai ales în Serbia, ca arbitrare, lipsite de legitimitate și îndreptate împo­triva intereselor sârbilor. Unul dintre motivele acestor afirmații a fost acela că noile granițe interne făceau ca sârbii să trăiască în patru re­publici diferite – în afară de Serbia, o numeroasă populație sârbă trăia în Croația, în Bosnia‑Herțegovina și în Muntenegru. Un alt motiv a fost că, dintre toate republicile iugoslave, doar Serbia era divizată mai mult, cuprinzând și Regiunea Autonomă Kosovo‑Metohia (după 1946, Provincia Autonomă Kosovo și Metohia), potrivit Constituției iugoslave din 1946. Probabil că motivația acestei divizării rezidă în încercările noii conduceri iugoslave de a echilibra numărul dominant al sârbilor între națiunile iugoslave și de a împiedica Serbia să ocupe o poziție dominantă, ca fiind cea mai mare dintre republici.

Primele alegeri au avut loc imediat după război, pe 11 noiem­brie 1945. Deși alegerile au fost, nominal, libere, la ele a participat doar Frontul Național, comunist, ceea ce a dus la triumful acestuia și la înființarea sistemului monopartid. Adunarea Constituțională, formată după alegeri, a abolit, oficial, monarhia și a proclamat Repu­blica Populară Federativă Iugoslavia („Federativna Narodna Republika Jugoslavija“, de aici înainte RPFI), pe 29 noiembrie 1945.

Prima constituție a RPFI a fost aprobată pe 31 ianuarie 1946. Această constituție este importantă nu doar pentru că a definit or­ganizarea politică și economică internă, ci și pentru felul cum trata etniile care trăiau în statul nou format.

În acest document, găsim o distincție terminologică subtilă (și încă neconsistentă) între „națiuni“ („narodi“) și „naționalități“ („narodnosti“). Voi aborda pe scurt chestiunea complexă a peisa­jului național, etnic și religios al Iugoslaviei comuniste. Înțelegerea acestui peisaj, cel puțin la nivelul trăsăturilor sale principale, este importantă, deoarece această diversitate și numeroasele tensiuni etnice existente înainte de al Doilea Război Mondial și pe parcursul acestuia au jucat un rol important în istoria ulterioară a Iugoslaviei și în destrămarea ei, în anii 1990.

Statul iugoslav avea să‑și mai schimbe denumirea de încă două ori. Odată cu amendamentele constituționale din 1963, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia („Socijalistička Federativna Republika Jugoslavija“, de aici înainte RSFI). Acest stat va continua să existe până la războaiele iugoslave din ultimul deceniu al secolului XX. Noua și ultima Iugoslavie a fost proclamată în 1992, sub denumirea de Republica Federală Iugoslavia („Savezna Republika Jugoslavija“, de aici înainte RFI), constând, în acel moment, doar din Serbia și Muntenegru.

Click aici pentru detalii despre preț și modalitate de comandă!

Click aici pentru detalii despre preț și modalitate de comandă!

CE SPUN CRITICII DESPRE IUGOSLAVIA. PACE, RĂZBOI ȘI DISOLUȚIE

„Pentru oricine dorește să afle mai multe despre lumea în care trăim… există un singur răspuns: citiți-l pe Noam Chomsky.“( New Statesman)

„Chomsky este un fenomen global…“ (New York Times Book Review)

„Cu logică de fier, Chomsky ne face să ascultăm mai atent ce au să ne zică liderii noștri și să ne dăm seama ce nu ne spun… Fie că suntem de acord cu el sau nu, avem de pierdut dacă nu îl ascultăm.“ (Businessweek)

DESPRE NOAM CHOMSKY

Noam Chomsky este profesor laureat la Universitatea Arizona și profesor emerit la Departamentul de Lingvistică și Filosofie de la MIT. Opera sa este unanim apreciată pentru că a revoluționat lingvistica modernă și este considerat unul dintre cei mai cunoscuți critici ai politicii externe a SUA. A publicat numeroase cărți, articole și eseuri despre politică globală, istorie și lingvistică. Printre cele mai recente cărți ale sale se numără Cine conduce lumea? (Editura Litera, 2018) și Hopes and Prospects.

DESPRE DAVOR DŽALTO, EDITORUL VOLUMULUI

Davor Džalto este profesor asociat și director de programe la Universitatea Americană din Roma și președinte al Institutului pentru Studiul Culturii și al Creștinismului. Domeniile de interes pentru cercetările sale includ istoria și politica din Balcani, teologia politică și filosofia religiei.

Music into my soul!

Fragment avanpremieră #14

NEMIRA : În California, goana după aur e pe sfârșite. Lăcomia și sărăcia merg mână-n mână, dorința de supraviețuire nu are compas moral. Nu e un loc potrivit pentru Lucy și Sam, două fetițe de origine chineză rămase orfane, dar ele au o misiune: trebuie să-și îngroape tatăl în singurul fel care îl poate absolvi de trecut. În acest ținut potrivnic, ele nu încearcă doar să supraviețuiască, ci și să-și găsească un loc pe care să-l poată numi acasă. Așa începe o călătorie extraordinară printre oase de bizon gigantice, urme de tigru, secrete de familie, rivalități, dar și speranțe pentru un altfel de viitor.

Un epic grandios în care se împletesc marile mituri ale Vestului cu simbolismul chinez, Cât aur ascund aceste coline anunță o voce literară spectaculoasă. Cu ecouri din Colson Whitehead, cartea reprezintă o recuperare necesară a memoriei miilor de imigranți chinezi care au lucrat la căile ferate americane, fără ca numele lor să fie menționate în vreo istorie. Descoperă acest roman cu totul inedit, nominalizat la Man Booker Prize, publicat în colecția Babel de la editura Nemira.

---

Fragment avanpremieră

După toți anii ăștia, Lucy tot nu pricepe ce vrea să însemne acasă. Oricât ar fi lăudat-o Ma pentru mintea ei, a rămas o nătângă în privința lucrurilor cu adevărat însemnate. Fără să aibă răspunsul, știe doar să-l spună pe litere. C, în timp ce ierburile aurii foșnesc. A, în timp ce strivește tulpini sub pașii ei. S, în timp ce-și taie degetul și vede cum un fir de sânge se încolăcește la fel ca o dojană. Ă, în timp ce aleargă spre următorul deal ca să le prindă pe Sam și Nellie, care dispar pe pantă.

Ce poate să însemne acasă, când Ba le-a făcut să trăiască o viață atât de neliniștită? A vrut să facă avere dintr-o singură lovitură și toată viața și-a împins familia din spate, ca un vânt de furtună. Mereu spre ceva mai nou. Mai sălbatic. Promisiunea bogăției și-a strălucirii grabnice. Ani întregi a căutat aur, zvonuri de pământuri neatinse și cărări nebătute. Întotdeauna dădeau peste aceleași dealuri ruinate, secătuite, peste aceleași pâraie sufocate de moloz. Căutarea aurului era tot un joc de noroc, de felul celor din casele de pariuri prin care Ba bântuia din vreme-n vreme – iar norocul nu era niciodată de partea lui. Nici măcar atunci când Ma punea piciorul în prag și stăruia să-și câștige traiul cinstit, din cărbune, mare lucru nu se schimba. De la mină la mină, căruța lor trecea peste coline asemenea unui deget care râcâie ultimele urme de zahăr de pe fundul butoiului.

Fiecare mină nouă îi atrăgea pe oameni cu promisiunea salariilor mari, dar acele salarii se micșorau pe măsură ce tot mai mulți oameni ajungeau acolo. Așa că familia  alerga după următoarea mină și următoarea. Economiile lor sporeau sau se risipeau după anotimpuri, la fel de sigur cum se făcea uscat și umed, cald și rece. Ce poate să însemne acasă, când se mutau atât de des în cocioabe și corturi care duhneau de sudoarea altora? Cum să găsească Lucy o casă în care să îngroape un om pe care nu l-a putut desluși?

Sam, cea mai mică, dar cea mai iubită, arată drumul. Sam merge pe jos, pe uscat, spre est, printre coline. Pornesc de la urmele lăsate de drumul pentru căruțe, care i-a adus odată pe toți patru în oraș, prin noroiul bătătorit de minerii, aurarii și indienii veniți înaintea lor – și, dacă e să-l asculți pe Ba, de demult dispărutul bizon dinaintea acestora. Dar curând Sam schimbă direcția, îndreptându-și cizmele de cowboy prin iarba necălcată și prin tufișuri, prin ciulini și trestie pișcătoare. Noi urme, mult mai șterse, apar sub talpă. Înguste și tari, ascunse de urmăritori. Ba cică știa de astfel de cărări de la indienii cu care făcea negoț în afara orașului; Lucy credea că sunt doar laude deșarte. Ba nu le arăta cărările așa cum le arăta cicatricea de pe piciorul său bolnav, care jura că fusese făcută de un tigru. Sau, cel puțin, nu i le-a arătat lui Lucy.

Merg până la un șanț de apă golit. Lucy își ține capul plecat, sperând să-l vadă umplându-se înainte să li se golească bidoanele. În felul ăsta, aproape că nici nu zărește primele oase de bizon. Scheletul se înalță din pământ ca o insulă mare și albă. În jurul lui, liniștea se adâncește – poate că iarba călcată la pământ a amuțit. Răsuflarea lui Sam se întețește, îi vine să plângă.  Au văzut resturi de oase de bizon de-a lungul drumului căruțelor, dar niciodată unul întreg. Ani la rând, călătorii și-au arătat ciocanele și cuțitele, plictiseala și nevoile, luând ceea ce era ușor de găsit pentru focuri de tabără sau piloni pentru corturi sau cioplit de plăcere.

Scheletul ăsta este neatins. Găvanele sclipesc – un joc de umbre. Sam ar putea trece prin coșul pieptului, rămas neatins, fără să se aplece. Lucy își închipuie oasele îmbrăcate în blană și carne, animalul stând în picioare. Ba zicea că uriașii ăștia alergau odată în turme printre dealuri, munți și câmpiile de jos. De trei ori mai înalți decât un om, dar blânzi dincolo de orice închipuire. Un adevărat râu de bizoni, spunea Ba. Lucy lasă această imagine veche să o năpădească.

Treptat, se obișnuiesc cu oasele, dar întâlnesc puține făpturi vii, în afară de muștele care însoțesc geamantanul. La un moment dat, la distanță, pare a fi o femeie indiană, cu mâna ridicată a chemare. Sam privește cu atenție, mâna femeii se ridică și doi copii aleargă la ea. Micul trib își vede de drum, așa întreg cum e. Șanțul rămâne uscat. Lucy și Sam sorb cu zgârcenie din gamelă, se odihnesc câte o clipă la umbra ocrotitoare a fiecărui deal. Întotdeauna vine următorul deal și următorul. Întotdeauna, soarele. Proviziile lor furate se termină. Apoi ovăzul calului, pentru micul dejun și cină. Sug pietricele pentru umezeală, mestecă tulpinițe uscate, până se înmoaie. Cel mai mult, Lucy ignoră foamea de răspunsuri. Sam a ripostat spunând că doar că lui Ba îi plăcea natura. Natura sălbatică. Dar cât de sălbatică? Și cât de îndepărtată? Lucy nu îndrăznește să întrebe. Pistolul atârnă greu la șoldul lui Sam, împrumutând umbletului său o alură asemănătoare cu a lui Ba.