Lună: februarie 2016

Nou în bibliotecă

Audrey9 comentarii

12799451_437682433108362_7243116991572084201_n
Cumpărate:
-cele două volume din trilogia Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness defapt mi le-a cumpărat mama 😀
– Ultimul viking de O.G. Arion :3
– In cold blood de Truman Capote
– The grapes of wrath de John Steinbeck
– Wuthering Heights de Emily Bronte ( mi-a plăcut varianta Penguin )
– Pisica musafir de Takashi Hiraide.

Primite:
– Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano de Hiromi Kawakami și Casa de la Riverton de Kate Morton primite de la Târgul Cărții
– De la un sondaj al editurii ALL am primit cartea Până și câinii Jon McGregor

Câștigate:
– La un concurs de fidelitate de pe blogul Delicatese literare am câștigat Identitate furată de Mary Higgins Clark
– La un concurs organizat de Books-express am câștigat 5 cărți ( la alegere din lista de lecturi 2016)
* The Pianist de Wladyslaw Szpilman, The courtesan and the samurai de Lesley Downer, Fata din tren de Paula Hawkins, Alb ca zăpada de Salla Simukka și Prințul din negură de Carlos Ruiz Zafon

A fost o lună plină de cărți. 😀

Voi ce ați mai cumpărat/primit/câștigat ?

Lapte negru, lapte alb

The Delmatian2 comentarii

Ce m-a atras inițial la romanul ”Lapte negru”, de Elif Shafak, a fost titlul său oximoronic, dualitatea alb-negru pe care acesta îl pune în valoare. Acest titlu nu îmi dădea nimic de ghicit, niciun indiciu care să îmi creeze o impresie asupra operei pe care eram pe cale să o descopăr. M-am uitat pe spatele cărții și am căutat cuvinte-cheie, dar am fost derutată de amestecul de misticism, feminism, mister și chiar feminitate cuprinse în acea descriere de două paragrafe. Întâlneam termeni precum ”djinni”, ”harem” și ”nomadă” alături de ”faze ale depresiei postnatale” și cameo-ul scriitoarelor Sylvia Plath, Ayn Rand, Virginia Woolf.

Tocmai pentru că nu înțelegeam exact despre ce este mai exact ”Lapte negru”, m-am hotărât să descopăr pe cont propriu, prin lectură. Spun cu mâna pe inimă că, într-un fel, mă așteptam să fiu dezamăgită, să nu găsesc ceea ce doream. Și într-un fel, am avut dreptate. ”Lapte negru” nu este un elogiu al celibatului sau al ”femeii puternice”, care nu suferă, nu se îmbolnăvește și nu face niciodată greșeli. Ba din contră, eroina romanului este veșnic nehotărâtă, neîncrezătoare, stângace și lipsită de autocontrol. Autoarea descrie drumul parcurs de la celibat la maternitate cu o sinceritate aproape dureroasă, folosind personaje alegorice pentru a ilustra laturile contradictorii ale personalității sale. Nu ea controlează aceste instanțe, ci ele o domină și o copleșesc. Este uimitoară imaginea adultui format, în puterea vârstei, plecând capul și supunându-se câtorva pitici cu o înălțime la ordinul centimetrilor, numiți ”degețici”. De la instinctul erotic la cinismul doct, pornirile și dorințele protagonistei o conduc pe un montagne russe emoțional, din care nu poate evada decât după trece prin depresie.

Dar poate tocmai de aceea, acest roman mi-a produs o impresie extrem de profundă. Autoarea nu caută să idealizeze niciun aspect al feminității și nici nu ignoră contextul sociopolitic în care aceasta se dezvoltă sau se pierde. Momentele autobiografice ale dezvoltării ei ca scriitoare și mamă se suprapun peste capitole dedicate vieții și operei diferitelor figuri faimoase ale literaturii universale, fie că acestea au fost în același timp soții și mame, sau că au rămas singure fără niciun regret. Zbuciumul și creativitatea unor scriitoare precum Emily Dickinson, Louisa May Alcott, Georges Sand și Alice Walker este redat din perspectiva unui admirator curios, care se întreabă permanent care a fost imboldul lor de a scrie sau dacă situația lor le-a fost benefică în calitate de artiști și creatori.

Drept să spun, când am citit ultima pagină din ”Lapte negru”, nu am avut impresia că tocmai citisem un roman, ci mai degrabă un jurnal. Opera cuprinde, într-adevăr, dialoguri, descrieri și fragmente narative extrem de expresie, dar ce se remarcă aproape din start este o senzație de intimitate, de confidență. Dacă ar fi să merg mai departe, aș zice chiar că ”Lapte negru” este o scrisoare către cititor (și cititoare), care invită la contemplare și comunicare. Autoarea comunică și se comunică, dar tematica profundă a operei invită la un răspuns din partea noastră, a lectorilor, comozi în anonimatul nostru.

lapte-negru-top-10_1_fullsize

Cartea a apărut la editura Polirom.

Citate : Anna și sărutul franțuzesc de Stephanie Perkins

AudreyLasă un comentariu

12734120_435807519962520_3801955402590996757_n

„ Orașul e gri-perlă. Cerul acoperit și clădirile de piatră împrăștie aceeași eleganță rece, dar înaintea mea, Panteonul sclipește. Domul său masiv și coloanele impresionate se ridică dominând acoperișurile din jur. De fiecare dată când îl văd, mi-e greu să-mi mai dezlipesc ochii. E ca și cum ar fi fost furat din Roma antică sau, cel puțin, de pe Dealul Capitoliului. ”

„ Își trece o mână prin păr și o picătură de apă aterizează pe brațul meu gol. Îmi pierd cuvintele. Din nefericire, stomacul meu vorbește în numele lui. Băiatul face ochii mari la ghiorăit și sunt alarmată cât de mari și de căprui sunt. De parcă ar mai fi avut nevoie de alte arme împotriva speciei feminine. ”

„ Se întoarce spre mine și face ochii mari, a exasperare. Îmi țin respirația. Chiar și când e nervos e frumos. Nici nu încape comparație între el și Toph. ”

„ Înăuntru, suntem izbiți de un haos total. O hoardă de clienți stă la grămadă la tejghea și oriunde mă întorc sunt cărți, cărți și iar cărți. Dar nu e ca într-o librărie din America, unde totul este frumos organizat pe rafturi și pe mese, și la capete de rând. Aici, cărțile se clatină în teancuri nesigure, cad de pe scaune și se împrăștie de pe rafturile încovoiate sub greutatea lor.”

„ Camera e cufundată în tăcere. După un moment, mă rostogolesc înapoi. Încet, încet, îmi întind piciorul, până când talpa mea îi atinge glezna. Trag scurt aer în piept. Și apoi zâmbesc, pentru că știu că acum îmi poate vedea expresia chipului prin întuneric. ”

„ Mi-e dor de Paris, dar nu e ca acasă. E mai mult…mi-e dor de asta. De căldura de la telefon. E posibil ca acasă să fie o persoană și nu un loc? Bridgette obișnuia să fie ceea ce înseamna acasă pentru mine. Poate St. Clair e noua mea casă.”

„ Pentru că am avut dreptate. Pentru noi doi, casa nu e un loc. Este o persoană. Și suntem în sfârșit acasă. ”

Recenzie: Ghici cine moare primul de M. J. Arlidge

Audrey11 comentarii

12729295_435765249966747_1934833048845263034_n

O carte foarte antrenantă, mă omora suspansul, eram la limită mereu.
Helen Grace este genul de personaj feminin care îmi place. Este dură, are un obicei ciudat…
Secția lui Helen dă de un criminal fără suflet ce îi place să vadă lumea suferind.
Acest criminal are un joc macabru, cum spunea un personaj un fel de alabala portocala, adică sunt două victime și unul dintre ei va trăi, dar cu ce scop dacă se va simți rău pentru ce a făcut, cam asta îi dă satisfacție.
Criminalul adică criminala este sadică, asta datorită trecutului ei.
Din nou mă omora suspansul.
Helen și echipa ei au mult de muncă, nu glumă.
Cineva îi trădează.
Suspiciunile și așa zisele crime continuă.
Mă abțin să nu dau spoilere. 😀
Helen și echipa ei au parte de momente critice, victimele la fel.
Cum să trăiești cu gândul ca tu ai scăpat datorită faptului că ai ucis o altă persoană, apropiată sau nu.
Toți cei care au scăpat suferă și au luat-o razna.
Ce mai metodă avea femeia aia sadică de a le transporta pe victime în zone nelocuite.
Mi-a părut rău de victime, nu era vina lor, în plus unele personaje aveau legătură cu Helen. Mi-a frânt inima cazul lui Marie și Anna. 😦
Este o carte plină de acțiune și suspans.
Ar fi super dacă s-ar face un serial după seria Helen Grace.
O să fiți surprinși când veți afla cine este în spatele acestui joc macabru.

Dacă ați citit cartea cum vi s-a părut?
Cartea a apărut la editura TREI.