Music into my soul!

Citate : Mobilul de Stephen King

Introdu-l în Pribeagul Negru, iubitule, îl sfătui Sharon. Versiunea ei, pe care Clay o păstra în minte, îi vorbea frecvent și nu se sfia să spună ce avea de spus. Același lucru era adevărat și în privința lui Sharon din lumea reală, atât înainte, cât și după separarea lor. Deși nu i-o zicea la telefonul lui mobil. Clay nu avea așa ceva.

Femeia îi spuse ceva neinteligibil lui Maddy și-și închise telefonul printr-un zvâcnet îndelung exersat al încheieturii. Îi dădu drumul înapoi în poșetă, apoi rămase pur și simplu nemișcată, de parcă uitase ce făcea sau poate chiar unde se găsea.

– Fără risc se câștigă prea puțină cunoaștere, rosti el, iar în punctul în care ne aflăm acum aș spune că cunoașterea este esențială, nu credeți? Hai!

– Ce credeți că este un creier? întrebă Jordan. Un hard disk mare și vechi. Circuite organice…Nimeni nu știe câți octeți. Să zicem un giga la puterea zece la puterea o sută. O infinitate de octeți.

– Ce așteaptă? întrebă Tom. Dacă nu ne atacă sau nu ne fac să băgăm cuțite unul în celălalt, ce așteaptă?

Mă opresc la afirmația următoare : omul a ajuns să domine planeta prind două trăsături esențiale. Una dintre ele este inteligența. Cealaltă a fost predispoziția absolută de a ucide pe oricine și orice îi stă în cale.

– Inteligența omenirii a dejucat în cele din urmă instinctul ucigaș al omenirii și rațiunea a ajuns să domine impulsurile cele mai demente ale oamenilor. Asta a însemnat de asemenea supraviețuire.

Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii Nemira. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?

Recenzie : Cele două regine de Claire Legrand

O lume se prăbușește. Două regine se ridică. Două femei, la distanță de niște secole,au puterea să salveze lumea sau s-o piardă pentru totdeauna. O profeție despre două regine: cea care aduce lumina și cea care aduce sângele. Când asasinii amenință să-i ucidă cea mai bună prietenă, Rielle Dardenne riscă totul ca s-o salveze, dezvăluindu-și astfel adevărata natură. Ca să demonstreze că este Regina Soarelui, Rielle trebuie să treacă prin mai multe încercări. Dacă eșuează, va fi omorâtă. O mie de ani mai târziu, Regina Rielle este un basm pentru Eliana Ferracora, vânător de recompense pentru imperiu. Când mama ei dispare, ea i se alătură unui căpitan rebel și descoperă secretele murdare din inima imperiului. Rielle și Eliana duc povara unui război milenar, iar destinele lor se intersectează în feluri spectaculoase, legătura lor fiind cea care poate salva sau distruge întreaga lume. Lectura perfectă pentru fanii Victoriei Aveyard și ai lui Leigh Bardugo!

Măiculiță, prin câte am trecut datorită acestei cărți, s-a tot jucat cu sufletul și răbdarea mea, jur! Am avut momente în care voiam să le îmbrățișez si după să le dau una acestor fete. Bun, cartea asta mi-a adus aminte de anumite serii, ador cărțile cu personaje ce pot controla elemente, dacă v-a plăcut seria Grisha, asta e una dintre cărțile pe care vi le recomand. Urmează câteva spoilere.

L-a văzut pe rege deasupra. Părea mai îngrijorat decât l-a văzut vreodată. Regele Bastien era un om cu simțul unorului. Rielle a crescut ascultând cum râsul lui umple toate sălile din castelul Baingarde; țipa în timp ce o alerga pe ea, Audric și Ludivine prin camera de joacă, în timpul nenumăratelor jocuri de-a șoarecele și pisica. Însă nu a văzut nicio urmă din acest om astăzi.

Rielle, la prima vedere ar putea fi o fată simplă, dar o anumită profeție îi schimbă complet viața, plus că începe să audă o voce, una care pare să o ajută, dar la final, hop răsturnare de situație, eu încă nu mi-am revenit după faza cu Ludivine, o prietenă dragă lui Rielle. Rielle ajunge în mijlocul atenției datorită abilităților sale, iar faza cu profeția a fost superbă, chiar mi-a plăcut ideea autoarei, plus că universul creat de ea este superb, mi-a adus aminte și de un desen animat cu elementaliști. Profeția e cu du-te vino, chiar dacă Rielle deține toate elementele, poate să devină și pieirea regatului și a celor din jurul ei. Totul se complică pe măsură ce acțiunea înaintează, iar vocea devine mai puternică. Lui Rielle îi este teamă că ar putea să rănească anumite persoane, puterea ei e periculoasă și îi este greu, dar este ajutată. Trecutul o bântuie pe Rielle, uneori din cauza elementului principal pe care îl posedă are și coșmaruri, iar Arhontele, în una dintre etapele numirii sale, se folosește de amintirea crudă din copilărie. Rielle vrea să fie iubită, vrea ca lumea să o iubească. Îngerii se întorc…am adorat ideea cu îngerii și cu acei sfinți, cu acel război între oameni și îngeri, cum au luptat, faza cu poarta, plus profeția, totul se leagă cu cele două regine. Din cauza asta Rielle trebuie să demonstreze că este regina luminii, că lumea nu trebuie să se teamă de ea. La fazele cu rochiile pentru Rielle, mi-a adus aminte de Katniss și de culorile folosite din seria Grisha. Rielle m-a impresionat cu abilitățile sale. Audric și Rielle, doamne ce se mai mâncau din priviri, măi am râs la unele faze cu ei, mai ales după intervenția lui Ludivine. Audric este un dulce, s-ar putea să vă placă și de Simon sau Harkan, faza cu Harkan mi-a adus aminte de Sam din seria Tronul de cleștar.

Două regine se vor ridica. Una a sângelui. Alta a luminii.

Nu cedez și nu mă plec. Nu pot fi redusă la tăcere. Sunt peste tot.

Eliana, Spaima din Orline are parte de aventuri, este o asasină, imperiul este foarte periculos, mai ales că o anumită persoană din timpurile în care a trăit Rielle , e pe acolo, eram ceva de genul, doamne nu am scăpat de tine…să revin la acțiunea din timpul Elianei, imperiul vrea să fie peste tot, a distrus tot ce a fost în calea lui, iar Eliana va schimba tabăra, a avut parte de multă suferință, dar are niște ași în mânecă, și o să aibă parte de o surpriză la final, desigur anumite dezvăluiri din trecutul ei, o vor ajuta pe parcurs, acum asta depinde și ea. Singura legătură cu trecutul este un lanț foarte special. Persoana care a ajutat-o când era bebeluș reapare, m-am bucurat când s-a întors Simon. Am adorat momentele între el și Eliana, mai că se luau la bătaie din orice. Mi-a fost milă de Harkan, offf, câteodată este nevoie și de sacrificii. Nu lipsesc momentele când viețile lor sunt în pericol, nu au timp să respire, chiar aveau nevoie de o pauză. Au fost momente în care Eliana mi s-a părut enervantă, fato, mai stai și tu liniștită. Mă bucur că a aflat cine este cu adevărat. Gata, mă opresc aici, știți vorba aia – dai din casă, cam asta încep să fac, de aceea aici mă opresc.

– Cu toții suntem creaturi întunecate, a spus Navi, dar dacă bântuim în acele umbre, suntem pierduți. Trebuie, în schimb, să căutăm lumina când putem, și exact asta faci tu. Văd asta cu ochii mei.

Ați citit cartea? Cum vi s-a părut? Dar voi? Deja aștept următoarea carte! Recomand cartea celor adoră high fantasy. 4/5 Nu este recomandată copiilor. Puteți comanda cartea de pe site-ul editurii Nemira.

Music into my soul!

Fragment în avanpremieră #3

Editura Nemira : Continuăm mult îndrăgită serie Rebelul nisipurilor, apărută în colecția Nemira Young Adult, cu al doilea volum: Trădarea tronului.

Rebelă din întâmplare. Trădătoare din asumare.

Cu doar câteva luni în urmă, Amani fugea din orașul ei natal călare pe un cal mitic, împreună cu misteriosul Jin, în căutarea libertății. Iar acum se luptă să elibereze întreaga națiune a deșertului Miraji de sultanul însetat de sânge care și-a omorât propriul tată ca să ajungă pe tron.

Când Amani ajunge în epicentrul regimului – la palatul sultanului –, încearcă să afle secretele acestuia spionând. Însă uită că Jin a dispărut tocmai când se apropiase mai mult de adevăr… Pe măsură ce trece timpul, Amani începe să se întrebe cine a trădat, de fapt, ținutul ei senin, plin de magie.

RECOMANDĂRI

Un roman care îți dă palpitații și, totodată, îți frânge inima, cu climaxuri care-i vor face pe cititori să aștepte cu sufletul la gură următorul volum.

Kirkus Reviews

Plină de întorsături de situație la care nu te aștepți, cu un final care îi va face pe cititori disperați după volumul al treilea al trilogiei.

Booklist

În paginile astea există conflicte violente, sărutări furate, discuții de teorie politică. Există creaturi care-și adaptează înfățișarea, djini formidabili și trădări neașteptate. Citiți neapărat toată seria!

Library Journal

CE SPUN CITITORII

Mith (Goodreads): ADOR cartea asta. Atât de bogată și originală. M-am îndrăgostit de personaje, de povestea de dragoste, de rebeliune. De tot.

Cors (Goodreads): Scrisul lui Hamilton e tot mai bune. Dacă era o scriitoare bună la primul volum, acum e una grozavă. Felul în care își alege cuvintele e perfecțiunea și fiecare capitol mă făcea să vreau mai mult.

---

Fragment în avanpremieră

În Dustwalk, căsătoriile se făceau repede. Majoritatea fetelor își scoteau cele mai bune halate, iezite de‑a lungul anilor de surorile și mamele care le dădeau mai departe, își puneau sheema pe cap să‑și ascundă fețele în perioada aceea nesigură dintre logodnă și căsătorie, pentru ca nu cumva un strigoi sau un djinn să observe o femeie care nu aparținea nimănui, care nu mai era nici fiică, dar nici soție încă, și să încerce să o ia pentru el.

Nu aveam o casă de rugăciune în tabără, dar ne descurcaserăm de fiecare dată. Sfântul Părinte făcuse pregătirile pentru ceremonie într‑un spațiu liber de la marginea nisipului, unde pământul se arcuia în sus doar atât cât să ofere o priveliște frumoasă asupra taberei de jos în ultimele clipe cu lumină de zi. Nunta a început în amurg, când soarele apunea peste canion. Așa cum începeau mereu. Un moment în care se schimbă ziua pentru un moment de schimbare în două vieți.

Imin nu purta o sheema modificată. Era un acoperământ adevărat de nuntă, făcut dintr‑o pânză bună, cusută cu fir colorat, și, sub atingerea soarelui, îi distingeam conturul feței pe care o alesese prin muselina galbenă subțire. Nu era cea pe care o mai văzusem înainte. Imin era cel mai bun spion al nostru și rămânea în viață pentru că nu ieșea în evidență. Dar fața pe care o alesese azi era uluitoare și zâmbea așa cum n‑o văzusem niciodată pe Imin zâmbind.

Hala mi‑a surprins privirea când cei doi au îngenuncheat în nisip unul lângă celălalt. Fusese un pact nerostit între noi, demdjii, să avem grijă de Imin după noaptea în care Navid își declarase dragostea pentru ea. Niciuna dintre noi n‑o mai văzuse pe Imin renunțând la zidurile ei pentru cineva din tabără înainte de Navid.

Poate că Imin și Hala aveau același tată djinn, dar, din câte se părea, n‑ar fi putut avea mame mai diferite. Se zvonea că Hala își făcuse mama să‑și piardă mințile, făcând‑o să înnebunească dinadins, atât de mult o ura. Rebeliunea o găsise pe Imin într‑o închisoare, așteptând să fie executată de gallani. Imin își petrecuse șaisprezece ani ascunsă în casă de bunicii care protejau copilul demdji al fiicei lor. Singură și izolată, dar în siguranță. Până când bunica lui Imin s‑a prăbușit la pământ în pragul casei. Imin era singură în casă. Fata de șaisprezece ani a așteptat, sperând să observe un vecin. Dar în cele din urmă, disperată, a alergat s‑o ajute, purtând aceeași siluetă zveltă de fată pe care o luase ca să reziste căldurii din dimineața aceea. Totuși, trupul era prea firav să târască o femeie în toată firea. Imin a luat formă de bărbat afară, la lumina zilei.

Zvonurile au ajuns la gallani. Au omorât toată familia lui Imin în același prag, în timp ce încercau să țină calea soldaților.

Până la Navid, Imin îi tratase pe toți cei care nu erau demdji cu lipsă de încredere. Chiar și pe mine, pentru că timp de șaisprezece ani crezusem că eram om.

Era de ajuns cel mai mic pas greșit din partea lui Navid pentru ca Imin să se retragă din nou după ziduri. Dar nici măcar Hala nu reușise să găsească ceva în neregulă la el și încercase din răsputeri. Oricine putea să vadă cum se uita Navid la Imin. Și nu se schimba indiferent cum arăta schimbătorul nostru de formă, că era bărbat sau femeie, mirajin sau străin.

Sfântul Părinte stătea între Navid și Imin când s‑au întors cu fața spre noi, stând în nisip cu picioarele încrucișate. A recitat binecuvântările obișnuite pentru nuntă în timp ce umplea două vase mari de lut cu foc. Pe unul i l‑a întins lui Imin, iar pe celălalt lui Navid. A vorbit despre cum omenirea a fost făcută din Ființele Primordiale din apă și pământ, sculptate de vânt și însuflețite de scânteia focului djinnilor. Ne‑a reamintit că, atunci când prințesa Hawa și Attallah au devenit primii muritori care s‑au căsătorit, focurile lor erau împletite și ardeau cu atât mai puternic din pricina asta. Atâtea secole mai târziu, încă mai pronunțam aceleași cuvinte spuse de ei.

În timp ce el vorbea, noi, femeile din tabără, ne‑am apropiat una câte una de Imin, iar bărbații de Navid. Fiecare a pus ceva de‑al lui în foc ca să binecuvânteze uniunea. În Dustwalk, eu dăruisem mereu un cartuș gol sau o șuviță de păr. Nu aveam nimic altceva de dat.

Pentru prima dată în viață, aveam mai mult și mă gândisem la ce ar fi trebuit să dau, în timp ce eu și Shazad ne pregăteam. Pentru o clipă doar, mi‑am trecut degetele peste sheema mea roșie. Cea pe care mi‑o dăduse Jin în Sazi, orașul minier ars din temelii. Când am închis ochii pentru ca Shazad să‑mi dea pleoapele cu negru, m‑am văzut aruncând‑o în foc și privind cum materialul roșu se aprindea. Avea să fie mistuită în câteva secunde. Eram furioasă, dar nu‑l uram. Așa că mi‑o legasem în jurul taliei ca pe‑o centură, așa cum făceam mereu cu hainele lui Shazad.

Stăteam în spatele Halei, care ținea mâna deasupra focului, înțepându‑se repede cu un ac în cele trei degete rămase la mâna stângă. Sângele era ofranda tradițională din partea membrilor familiei, chiar dacă tatăl lui Imin și al Halei nu sângera. Punctele de un roșu aprins s‑au umflat pe vârful degetelor ei aurii, apoi au sfârâit când sângele a atins focul. Când Hala s‑a dat la o parte, am întins darul meu deasupra focului și o mână de nisip din deșert a alunecat printre degete, împrăștiindu‑se în flăcări. Am surprins o urmă vagă de zâmbet pe fața lui Imin când m‑am dat deoparte, făcându‑i loc lui Shazad să arunce în foc un pieptănuș de‑al ei. Lângă ea, Ahmed a aruncat în bolul lui Navid o monedă xichiană. Purta o kurta neagră și curată, cu margini roșii, care îl făcea să arate mai degrabă ca și cum locul lui era într‑un palat, nu într‑o rebeliune. El și Shazad făceau o pereche foarte potrivită, stând unul lângă altul în fața focurilor îngemănate de nuntă.

În spatele lui Ahmed, gemenii Izz și Maz țineau o pană albastră, smulgându‑și‑o pe rând din mâini și împingându‑se unul pe altul într‑un război tăcut, întrecându‑se care să o arunce în foc. Privirea de avertizare pe care le‑a aruncat‑o Shazad când s‑a întors a fost destul de grăitoare ca să‑i facă pe amândoi să se poarte frumos. Când m‑au văzut stând pe partea lui Imin de foc mi‑au făcut semne disperate cu mâna. Nu‑i mai văzusem pe gemeni de când mă rănisem. Probabil se întorseseră când noi eram în Saramotai.

După ce‑au trecut toți cei din tabără, Imin și Navid s‑au întors în sfârșit cu fața unul la celălalt și și‑au spus jurămintele.

– Mă dăruiesc ție.

Imin a înclinat cu grijă focul spre cel de‑al treilea bol pe care Sfântul Părinte îl ținea între ei, făcând cenușa darurilor noastre să se amestece cu tăciunii aprinși și să arunce scântei în timp ce se revărsau dintr‑un bol în altul.

– Tot ce am îți dăruiesc ție și tot ce am e al tău. Viața mea e a ta, o împart cu tine. Până în ziua în care vom muri.

Navid a repetat aceleași cuvinte în timp ce înclina conținutul bolului său spre al ei până când un unic foc, mai mare și mai luminos decât cele pe care le ținuseră singuri, ardea între ei. Sfântul Părinte și‑a mișcat mâinile tatuate deasupra focului, în semn de binecuvântare.

A urmat un moment de tăcere, când soarele a dispărut complet după zidul canionului, lăsând tabăra într‑o penumbră slăbită doar de foc. Pe urmă, Navid a sărit în picioare, ridicând‑o mândru pe Imin în picioare, cuprinzându‑i talia cu mâinile și trăgând‑o aproape pentru un sărut. Toată tabăra a ovaționat. Ceremonia se terminase. Era timpul să înceapă festivitățile.

– Amani!

N‑am apucat să mă întorc ca să văd cine mă strigase. Două brațe albastre m‑au prins de talie, învârtindu‑mă cu bucurie. Am râs, împingându‑l pe Izz la o parte când am ajuns din nou cu picioarele pe pământ, clătinându‑mă. Maz purta haine, dar Izz se dezbrăcase deja aproape în întregime, lăsându‑și doar pantalonii. Gemenii aveau o adevărată aversiune față de haine. Formele lor de animale nu aveau nevoie de ele și părea că‑i nedumerea faptul că formele lor omenești aveau în schimb nevoie de haine.

Izz a arătat spre pielea albastră și dezgolită a pieptului său și spre halatul meu.

– Ne asortăm.

Îmi zâmbea prostește.

Ați citit prima carte? Cum vi s-a părut?

Reading challenge – Editura Nemira

Nemira ne-a pregătit ceva!

Anul ăsta totul se învârte în jurul numărului TREIZECI.

Se fac 30 de ani de când s-a înființat editura Nemira și de când aducem plăcerea lecturii în casele cititorilor.

Așa cum v-am obișnuit, în ianuarie lansăm #ReadingChallenge pentru cititorii de cursă lungă, o provocare care să vă ajute să vă organizați lecturile, dar și să avem motive să discutăm și să dezbatem împreună.

Și pentru că am spus că anul ăsta e sub umbrela lui 30, provocarea de anul ăsta e să citim (minim) 30 de cărți conform acestui mic ghid – cu recomandări în ordine aleatorie.

Ghid #decitit în 2021:

1. Citește o carte clasică (poate Război și pace, Madame Bovary sau, de ce nu, o tragedie antică)
2. Citește o carte scrisă de un autor de pe alt continent decât cel european și american (un autor african, un autor chinez sau australian)
3. Citește o carte de memorii (jurnal sau autobiografie)
4. Citește o carte de ficțiune istorică despre un moment din istorie despre care nu știi foarte multe
5. Citește un volum de poezie
6. Recitește o carte pe care ai citit-o în liceu și vezi cum ți se schimbă perspectiva
7. Citește un bestseller din anii `90
8. Citește o carte de science fiction
9. Citește o carte de nonficțiune despre lumea de azi
10. Citește o carte premiată cu un premiu important în ultimii 5 ani
11. Citește o carte a cărei copertă te-a atras în librărie, fără să citești neapărat rezumatul de pe coperta 4 (se numește impulse read)
12. Citește un e-book
13. Ascultă un audiobook
14. Citește o carte despre noi începuturi
15. Citește o carte de nonficțiune despre alte cărți
16. Citește biografia unui autor care îți place sau pur și simplu a unui scriitor care ți se pare că a avut o viață interesantă
17. Citește o carte de călătorii
18. Citește o carte dintr-o serie (dacă îți place, evident continui toată seria)
19. Citește o carte pentru copii sau young adult ca să vezi cum se scrie pentru tinerii din ziua de azi
20. Citește un thriller psihologic și descoperă plăcerea de a urmări ca un detectiv rezolvarea misterului
21. Citește o carte despre persoane inspiraționale din istorie – mereu avem de învățat ceva de la eroii și eroinele noastre.
22. Citește o carte aleasă la întâmplare din biblioteca unui prieten
23. Citește o carte cu foarte multe pagini – te poate speria inițial timpul necesar pentru parcurgerea ei, dar dacă e scrisă bine, nu o să știi cum trece timpul
24. Citește o carte cu o temă care te sperie – fie că e un horror propriu-zis sau o poveste adevărată. Uneori ne prinde bine să ne exorcizăm fricile, dar lectura e una dintre cele mai bune metode
25. Citește o carte de popularizarea științei – sunt atâtea pe care nu le știm sau nu le înțelegem prea bine despre universul mare sau universul mic în care trăim și atâtea cărți despre toate.
26. Citește o carte despre viitor (fie de tehnologie, sociologie sau de ficțiune speculativă)
27. Citește cartea aia pe care o amâni de prea mult timp (toți avem în bibliotecă una sau mai multe cărți cumpărate acum un an, poate chiar doi, la care pur și simplu nu am mai ajuns)
28. Citește o carte a cărei acțiune se petrece într-un loc pe care ți-ai dori să îl vizitezi pentru prima dată în curând
29. Citește o carte al cărei protagonist are numele tău
30. Citește o carte menționată în altă carte.

Descarcă gratuit aici ghidul, printează-l și ține evidența lecturilor tale din 2021.

Sigur că mulți dintre voi poate își propun mult mai mult de 30 de cărți anul ăsta, dar indiferent care este ritmul de lectură, iată și câteva sfaturi pentru voi legate de obiceiurile de lectură:

• Cititul înainte de culcare linștește și ajută la un somn mai profund
• Cititul dimineața, la cafea sau ceai, măcar 15 minute înainte de a începe treburile zilnice ajută la creșterea concentrării
• Ia o Pauză de citit de 15 minute în mijlocul zilei de lucru – sigur, poate e greu să te mai oprești, dar e o formă de relaxare și de a te menține concentrat când te reapuci de muncă
• Încearcă audiobook-urile: e o experiență cu totul aparte
• Intră într-o comunitate de cititori cu care poți schimba impresii de lectură. Sunt o mulține de grupuri faine pe Facebook în care poți să intri (inclusiv ale noastre, în caz că nu ești deja)
• Nu te teme să explorezi genuri diferite: sunt atât de multe povești fascinante și în genurile pe care poate nu le frecventezi încă, încât merită să încerci din când în când și să te lași surprins
• Creează un spațiu de lectură doar al tău, care să-ți fie refugiu
• Fă schimb de cărți cu prietenii tăi, schimb de impresii și recomandări
• Convinge măcar un prieten care nu prea citește să citească o carte recomandată de tine anul ăsta.

Pe parcursul anului vom face articole separate de recomandări pentru cărțile din ghid – le puteți găsi în categoria de pe blog Reading Challenge.

Deja am pregătit câteva titluri pentru această provocare! Dar voi?

Fragment în avanpremieră #2 : Cele două vieți ale Lydiei Bird

Un nou roman de la autoarea bestseller-ului O zi de decembrie, Josie Silver: Cele două vieți ale Lydiei Bird, apărut în colecția Damen Tango. Cartea perfectă dacă ți-au plăcut Cum să oprești timpul, de Matt Haig, Evvie Drake o ia de la căpăt, de Linda Holmes, Te-am iubit deja în visul meu, de Holly Miller.

Locul 13 pe lista Cea mai așteptată carte din 2020 și nominalizată la Cel mai bun romance din 2020 pe Goodreads.

O VIAȚĂ. DOUĂ IUBIRI. O ALEGERE IMPOSIBILĂ

Lydia și Freddie sunt împreună de mai bine de un deceniu și amândoi cred că dragostea lor e veșnică. Dar imposibilul se petrece și el moare într-un accident de mașină.

Rămasă fără iubirea vieții ei, Lydia n-ar vrea decât să stea în casă și să tot plângă. Dar știe că Freddie și-ar fi dorit ca ea să aibă o viață fericită, așa că încearcă din răsputeri să revină la normal. Începe, timid, să facă primii pași spre lume, spre viață și spre o posibilă nouă iubire.

Dar apoi i se oferă o șansă extraordinară: aceea de a trăi o viață paralelă în care nimic rău nu s-a întâmplat, iar ea și Freddie sunt încă fericiți împreună.

În pragul dintre cele două vieți, Lydia trebuie să aleagă: trecutul sau viitorul? Viața paralelă sau cea reală?

Cartea e scrisă inteligent, personaje profund umane și o supradoză de sentiment. O călătorie incredibilă plină de magie. Una dintre cele mai puternice voci din ficțiunea pentru femei.

Barbara Delinsky

CE SPUN CITITORII:

Kacey (Goodreads): O poveste de dragoste hipnotică, are de toate!

Irena (Goodreads): Cartea asta mi-a frânt inima cu povestea minunată și emoțiile pe care le-a trezit în mine.

Regininha (Amazon): O poveste care ne trece prin toate gradele și emoțiile doliului.

Fragment în avanpremieră

Prolog

Cele mai multe momente definitorii ale vieții te iau pe neașteptate; uneori, trec pe lângă tine complet neobservate și îți dai seama mult mai târziu sau chiar niciodată. Ultima oară când puștiul tău era sufi‑ cient de mic ca să‑l duci în cârcă. O privire schimbată cu un străin, care îți devine prieten pe viață. Jobul de vară la care ai aplicat într‑o doară și unde rămâi pentru următorii douăzeci de ani. Genul acesta de lucruri. Așa că, atunci când, pe 14 martie 2018, îmi sună telefonul la ora 18:47, habar n‑am că unul dintre momentele definitorii ale vieții mele tocmai a trecut pe lângă mine; în schimb, înjur printre dinți pentru că mi s‑a prins un bigudiu în păr și deja sunt în întârziere.

– Alo?

Nu mă pot abține; zâmbesc când dau telefonul pe difuzor și Freddie mă salută aproape răstindu‑se, acoperind zgomotul străzii.

– Te aud, îi spun tare, strângând agrafele între dinți.

– Ascultă, Lyd, Jonah are probleme cu mașina, așa că o să trec să‑l iau în drum spre tine. Nu e cine știe ce, cel mult zece minute.

Mă bucur că nu e aici să vadă cum îmi dau ochii peste cap. Oare prințesa Diana a avut replica aceea celebră, cum că în căsnicia ei sunt trei oameni?

Înțeleg, pentru că și în căsnicia mea sunt trei oameni. Nu că am fi deja căsătoriți, cu toate că nici departe nu suntem. Freddie Hunter și cu mine suntem logodiți, iar eu sunt oficial aproape cea mai fericită fată din lume. O să revin la afirmația de mai devreme ca să vă explic de ce zic „aproape“ cea mai fericită; pentru că sunt eu, e Freddie și mai e și afurisitul de Jonah Jones.

Înțeleg, nu trece o zi fără să vorbesc cu sora mea, dar Elle nu e în permanență aici, pe canapeaua noastră, bându‑ne ceaiul și cerșindu‑mi atenția. Nu că prietenul cel mai bun al lui Freddie ar cere prea multe; e atât de relaxat, încât stă mai mereu lungit, și îl simpatizez destul de mult ‒ doar că l-aș simpatiza și mai mult dacă nu l‑aș vedea așa de des, știi? Cum ar fi în seara asta. Freddie l‑a invitat pe Jonah la cină fără să se consulte mai întâi cu mine, cu toate că e ziua mea de naștere.

Abandonez lupta cu bigudiul, scuip agrafele și duc, în schimb, te‑ lefonul la ureche, iritată.

– Pe bune, Freddie, chiar trebuie? Avem rezervare la Alfredo la opt și știi că nu ne păstrează masa dacă întârziem.

Știu pentru că am pățit‑o; masa de Crăciun cu firma s‑a transformat într‑un dezastru când microbuzul a ajuns cu zece minute mai târziu și am ajuns cu toții la McDonald’s, gătiți la patru ace. Astăzi sărbătorim ziua mea și sunt destul de sigură că mama nu o să fie impresionată de un Big Mac pe post de fettuccine cu pui.

– Nu mai tropăi, Cenușăreasă mică, nu o să întârzii la bal, îți promit.

Ăsta e Freddie. Niciodată nu ia viața în serios, nici în rarele ocazii în care chiar ar fi drăguț să o facă. În lumea lui, timpul e elastic, poate să tragă de el oricât are nevoie – sau, în cazul de față, oricât are nevoie Jonah.

– OK, am suspinat resemnată. Numai fii cu ochii pe ceas, pentru numele lui Dumnezeu!

– S‑a făcut, spune, dând deja drumul la radio în mașină. Ies de pe recepție.

Liniștea umple dormitorul și mă întreb: oare ar observa cineva dacă mi‑aș tăia șuvița încâlcită în bigudiul care în clipa asta spânzură în părul meu?

Iată‑l! Momentul definitoriu al vieții mele, trecând nonșalant pe lângă mine pe 14 martie 2018, la ora 18:47.

2018

 9 TREAZĂ Joi, 10 mai

Freddie Hunter, sau marea iubire a vieții mele, a murit în urmă cu cincizeci și șase de zile. Acum îl înjur că întârzie la petrecerea de ziua mea, în clipa următoare încerc să înțeleg ce spun cele două polițiste în uniformă din sufrageria mea, una dintre ele ținându‑mă de mână în timp ce‑mi vorbește. Mă holbez la verigheta ei, apoi la inelul meu de logodnă.

– Freddie nu are cum să fie mort, spun. Anul viitor ne căsătorim.

E probabil o chestie de autoconservare, faptul că mă străduiesc să‑mi amintesc cu exactitate ce s‑a întâmplat apoi. Îmi amintesc că am fost dusă la Urgențe în mașina poliției, cu girofarurile pornite, și sora mea m‑a sprijinit când, în spital, mi s‑au tăiat picioarele. Îmi amintesc că i‑am întors spatele lui Jonah Jones când a apărut în sala de așteptare aproape fără nicio zgârietură, doar cu o mână bandajată și cu un pansament pe unul dintre ochi. Unde e dreptatea aici? Doi se urcă într‑o mașină, numai unul se dă jos. Țin minte cum eram îmbrăcată: cu o bluză nouă, verde, pe care o cumpărasem special pentru această cină. Am dat‑o unui magazin caritabil, nu vreau să‑mi mai atingă niciodată trupul.

Din ziua aia îngrozitoare, mi‑am stors creierul de nenumărate ori, încercând să‑mi aduc aminte fiecare cuvânt din ultima mea conversa‑ ție cu Freddie, și tot ce‑mi amintesc e că l‑am bombănit că ajunge în ultimul moment la restaurant. Și apoi vine restul gândurilor. Se grăbea ca să‑mi facă mie pe plac? Accidentul a fost din vina mea? Doamne, îmi doresc să‑i fi spus că‑l iubesc. Dacă aș fi știut că era ultima oară când vorbeam cu el, i‑aș fi spus‑o, normal că i‑aș fi spus‑o. De când s‑a întâmplat, mi‑am dorit în câteva rânduri să mai fi trăit doar atât cât să mai purtăm o ultimă conversație – dar apoi nu sunt sigură că inima mea ar fi făcut față. Probabil e mai bine dacă, atunci când faci ceva capital pentru ultima oară, acel lucru trece pe lângă tine nebăgat în seamă. Ultima oară când mama m‑a luat din poarta școlii, cuprinzân‑ du‑mi liniștitor mâna mică într‑a ei, ultima oară când tata și‑a amintit de ziua mea de naștere. Ultima oară când am vorbit cu Freddie Hunter, în timp ce zorea să mă vadă în ziua în care împlineam douăzeci și opt de ani. Știi care au fost ultimele cuvinte pe care mi le‑a spus? Ies de pe recepție. Era un obicei, făcea asta de ani de zile, cuvinte prostești care acum au ajuns printre cele mai semnificative expresii din viața mea.

 Îmi spun că, totuși, era atât de tipic pentru Freddie să încheie cu o frază ca asta! Avea o poftă imensă de viață, o lejeritate combinată cu o înclinație competitivă ucigașă, distractivă, dar letală, dacă vreți. Nu am mai întâlnit pe cineva înzestrat cu un asemenea dar de a ști ce să spună. Are, avea, talentul de a‑i face pe ceilalți să creadă că au câștigat, când, de fapt, el obținea exact ceea ce își dorise. Este, era, genul de om care îi făcea pe ceilalți să‑i țină minte numele multă vreme după ce nu mai era prezent.

Iar acum, fir‑ar, chiar că nu mai e prezent, mașina lui e făcută acordeon într‑un stejar, iar eu mă simt de parcă cineva mi‑ar fi făcut un nod în gâtlej. De parcă nu prea mai reușesc să trag suficient aer în plămâni, mi se taie răsuflarea și sunt mereu pe punctul de a intra în panică.

După ce a urlat mama ieri la el în living, doctorul mi‑a dat în sfârșit ceva care să mă ajute să dorm, rezerve pentru o lună dintr‑un medicament nou, pe care nu era deloc convins dacă să‑l prescrie, pentru că lui i se pare că durerea are nevoie „să fie traversată în mod conștient, pentru a ieși la suprafață“. Nu inventez căcaturile astea; chiar mi‑a spus asta în urmă cu două săptămâni, înainte să plece și să mă lase cu mâna goală, ca să meargă acasă la soția și la copiii lui cât se poate de vii și de nevătămați.

Să locuiesc la un bloc de mama e, într‑o oarecare măsură, atât o bine‑ cuvântare, cât și un blestem. Când face tocănița de pui a campionilor și ne aduce o tigaie aburindă, abia scoasă din cuptor, de pildă, sau când, într‑o dimineață rece de noiembrie, se abate în drum spre muncă să‑mi dea cu spray pentru dezghețarea parbrizului – cu aceste ocazii apropie‑ rea noastră e o binecuvântare. Alteori, cum ar fi atunci când zac în pat și văd dublu de la mahmureală, și ea își face apariția la mine în dormitor de parcă aș avea în continuare șaptesprezece ani, sau atunci când nu am mai făcut ordine de câteva zile, și ea strâmbă din nas de parcă aș fi vreun colecționar maniac de obiecte, care are nevoie de o „intervenție“ televizată, cu aceste ocazii apropierea noastră e un blestem. La fel, când vreau să jelesc în liniște, cu draperiile din living încă trase la ora trei după‑amiaza, în aceeași pijama pe care o purtam și ieri, și alaltăieri când a trecut pe la mine, pregătindu‑mi un ceai pe care am uitat să‑l beau și sendvișuri pe care le‑am îndesat în fundul frigiderului când a urcat la etaj să facă curățenie în baie sau când a ieșit să scoată tomberoanele.

Înțeleg, bineînțeles. E grozav de protectoare față de mine, mai ales în aceste momente; practic, l‑a făcut pe doctor să tremure de frică când a oscilat dacă să îmi prescrie somnifere. Întâmplător, nici eu nu sunt prea convinsă că vreau să mă îndop cu pastile, cu toate că Dumnezeu mi‑e martor că uitarea e tentantă. Nu știu de ce‑l bag pe Dumnezeu în asta; Freddie este, a fost și ar fi fost mereu un ateu strident, iar eu sunt cel mult nehotărâtă, așa că nu mă aștept ca Dumnezeu să fi avut prea multe de‑a face cu faptul că am fost admisă într‑un studiu clinic pen‑ tru persoane aflate la început de doliu. Doctorul mi‑a recomandat să iau parte la acest tratament experimental, probabil din cauză că mama îi solicita Valium de concentrație maximă, iar pastilele astea noi sunt promovate ca fiind o alternativă holistică mai blândă. Sinceră să fiu, nici nu‑mi pasă ce e în ele; sunt în mod oficial cel mai trist și mai obosit cobai din lume.

Freddie și cu mine avem un pat fenomenal, zău. Pare o nebunie, dar lanțul de hoteluri Savoy scosese atunci la licitație pe mai nimic paturile vechi, pentru a face loc unora noi și, măiculiță, patul ăsta e un vis de proporții epice! Oamenii au ridicat la început din sprâncene: vă cumpărați un pat la mâna a doua? De ce naiba ai face asta, a zis mama, îngrozită la culme, de parcă ne‑am fi luat un pat pliant, aruncat la gunoi de un adăpost pentru săraci. E clar că toți acești sceptici n‑au stat niciodată la Savoy. Nici eu n‑am stat, ce‑i drept, dar am văzut la TV ceva despre paturile lor făcute manual și am știut că trebuie să‑mi iau și eu unul. E cel mai confortabil pat pe o rază de o sută de mile, un pat în care Freddie și cu mine am dat gata nenumărate mic dejunuri de duminică, am râs și am plâns și am făcut dragoste dureros de dulce.

Când, la câteva zile după accident, mama mi‑a spus că mi‑a schimbat așternuturile, a declanșat fără să vrea o cădere nervoasă bruscă și acută. Mă priveam parcă de la distanță, agățându‑mă cu mâinile de ușa mașinii de spălat și hohotind, în vreme ce cearșafurile se rostogoleau printre clăbuci, această mașină care ducea acum orice fărâmă de piele sau de miros rămase de la Freddie în canalizare.

Mama se pierduse de tot, încercând să mă ridice de pe podea, chemând‑o pe sora mea în ajutor. Am ajuns ghemuite pe gresia lucioasă din bucătărie, privind așternuturile cu ochii în lacrimi, pentru că e al naibii de nedrept că Freddie nu mai e aici să mai poată dormi în ele. Nu m‑am mai băgat în pat de când a murit Freddie. De fapt, nu cred că am dormit de‑adevăratelea de atunci. Doar mai moțăi uneori: cu capul pe masă, alături de micul dejun nemâncat; pe canapea, ghemuită sub geaca de iarnă a lui Freddie, cum stau și acum; chiar și în picioare, sprijinită de frigider.

• Hai, Lyd, îmi spune acum sora mea, scuturându‑mă ușor de umăr. Urc cu tine.

Mă uit la ceas dezorientată, pentru că am închis ochii după‑amiază și acum e suficient de întuneric, încât cineva, bănuiesc că Elle, a aprins lumina. Îi stă în fire să fie așa de grijulie; eu întotdeauna am considerat‑o o versiune mai bună a mea. Semănăm fizic, la înălțime și la confor‑ mație, dar nuanțele ei închise le umbresc pe ale mele: părul ei, ochii ei. E, de asemenea, mai bună decât mine, de multe ori e prea bună pentru binele ei. A petrecut aici cea mai mare parte a după‑amiezii, iar azi‑dimineață a venit la mine și sora mamei, mătușa June – cred că mama le‑a făcut programul în ture, ca să se asigure că nu rămân nicio‑ dată de una singură mai mult de o oră sau două. Probabil că e prins pe o latură a frigiderului, chiar lângă lista de cumpărături pe care o com‑ pletează toată săptămâna și lângă jurnalul culinar în care își ia notițe pentru cursurile de slăbit. Îi plac listele, așa e mama.

– Unde urci? zic, ridicându‑mă cât de cât și măsurând paharul cu apă și flaconul de pastile din mâna lui Elle.

– În pat, spune, cu o intonație metalică în glas.

 – Stau bine aici, bombăn; deși canapeaua noastră nu e chiar cea mai confortabilă pentru dormit. Nici măcar nu e ora de culcare. Putem să ne uităm la…

Îmi flutur mâna înspre televizorul din colț, încercând să‑mi amin‑ tesc numele vreunui serial. Oftez, enervată că mintea mea obosită nu se adună.

– Știi tu, ăla cu barul, cu cheliosul și cu strigătele.

 Zâmbește și‑și dă ochii peste cap.

– Te referi la EastEnders.

– Ăla, da, zic distrasă, scanând încăperea în căutarea telecomenzii. –

 S‑o fi și terminat până acum. În plus, nu te‑ai mai uitat la EastEnders de cel puțin cinci ani, zice fără să muște momeala. Mă strâmb puțin.

– Ba da. E cu o femeie cu cercei mari și… și cu Barbara Windsor, zic, întărindu‑mi spusele printr‑o mișcare a bărbiei.

Elle clatină din cap.

– Sunt amândouă moarte, zice.

Bietele de ele, mă gândesc eu, și bietele lor familii.

Elle întinde mâna spre mine.

– E timpul să mergi la culcare, Lydia, îmi spune pe un ton blând, dar ferm, mai mult de infirmieră decât de soră.

Lacrimi fierbinți mă înțeapă în spatele retinelor.

– Nu cred că pot.

– Poți, îmi spune hotărâtă, cu mâna în continuare întinsă. Ce altceva ai de gând să faci? Să dormi pe canapea pentru tot restul vieții?

– Ar fi chiar atât de rău?

Elle se așază lângă mine și mă ia de mână, ținând pastilele în poală.

– Da, Lydia, chiar ar fi. Dacă, în locul tău, ar fi rămas Freddie singur aici, ți‑ai fi dorit să doarmă ca lumea, nu‑i așa?

Dau mâhnită din cap. Normal că mi‑aș fi dorit.

– De fapt, l‑ai bântui până ar face‑o, îmi spune, trecându‑și degetul mare peste pumnul meu, iar eu aproape mă înec cu ghemul de lacrimi pe care‑l simt mereu în gât, din ziua în care a murit Freddie.

O privesc cum agită în palmă o tabletă roz‑fosforescent, dintr‑un recipient pe a cărui etichetă stă scris cu litere mari și negre numele meu. Lydia Bird, urmat de numele de nepronunțat al pastilelor. Oare doar de asta să fie nevoie ca să mă pun din nou pe picioare? Câteva săptă‑ mâni de somn bun, ca să fiu ca nouă și gata să o iau de la capăt?

Elle îmi înfruntă privirea, neclintită, și lacrimile încep să‑mi curgă pe obraji când îmi dau seama cât sunt de zdrobită; sunt, emoțional și fizic, la pământ. Sau cel puțin așa sper, pentru că nu cred că aș supraviețui dacă aș ajunge mai jos de atât. Iau pastila cu degete tremurânde, o bag în gură și o înghit cu apă. În ușa dormitorului, mă întorc spre Elle.

– Trebuie să fac asta pe cont propriu, îi șoptesc. Ea îmi dă la o parte șuvițele căzute pe ochi.

– Ești sigură?

Ochii ei închiși la culoare îmi studiază chipul.

– Pot să stau cu tine până adormi. Dacă vrei…

Îmi trag nasul, cu ochii în podea, plângând ca de obicei.

– Știu că ai putea, spun, prinzându‑i mâna și ținându‑i‑o strâns. Cred însă că‑i mai bine…

Nu prea reușesc să‑mi găsesc cuvintele; nu știu dacă e din cauză că pastila începe să‑și facă efectul sau pur și simplu pentru că nu există cuvintele potrivite.

Elle încuviințează din cap.

– Mă găsești jos, dacă ai nevoie de mine, bine? Nu plec nicăieri.

Degetele mi se încleștează pe clanță. Am ținut ușa asta închisă din ziua în care mama a schimbat așternuturile, fără să‑mi doresc măcar să arunc în treacăt o privire la patul imaculat, în drum spre baie. Mi‑am băgat în cap că aici e accesul interzis, ca la locul unei crime, străbătut de benzi galbene.

– E doar un pat, șoptesc, deschizând încetișor ușa.

Nu există benzi galbene care să blocheze intrarea, nu sunt monștri sub pat. Dar nu e nici Freddie Hunter, iar asta este sfâșietor în atât de multe feluri.

– Doar un pat, spune Elle, iar mâna ei mă mângâie pe spate. E un loc pentru odihnă.

Dar minte. Amândouă știm că e mult mai mult decât atât. Camera asta, dormitorul meu și al lui Freddie, a fost unul dintre multele motive pentru care am cumpărat casa. Încăpătoare, scăldată în lumină naturală datorită ferestrelor joase, care culisează pe verticală, și podelei de culoarea mierii, vărgate de o lumină intensă vara, în nopțile cu lună.

Cineva, Elle, fără îndoială, a fost deja înăuntru să aprindă veioza de lângă pat, o sferă de lumină blândă care mă întâmpină în tăcere, cu toate că soarele nu a apus încă. A aranjat și patul; arată mai degrabă a cameră de hotel decât a dormitor. Când închid ușa, mă izbește un miros copleșitor de așternuturi proaspăt spălate. Nici urmă de parfumul meu amestecat cu aftershave‑ul lui Freddie, nicio cămașă șifonată, aruncată neglijent pe brațul fotoliului, nici pantofi aruncați din picioare, fără să apuce măcar să ajungă în fundul dulapului. E curat ca lacrima; mă simt ca un musafir în propria‑mi viață.

– E doar un pat, șoptesc iar, așezându‑mă pe marginea saltelei.

Închid ochii când mă întind, ghemuindu‑mă sub pilotă, pe partea mea de pat.

Am cheltuit mai mult decât ar fi trebuit pe așternuturile potrivite pentru patul nostru Savoy; cearșafuri albe de bumbac, cu mai multe fire decât îmi închipuiam că e cu putință. Cum alunec în așternuturi, îmi dau seama că acestea sunt deja calde. Elle mi‑a lăsat o sticlă cu apă caldă, scumpa mea soră, alungând fiorii pe care mi i‑ar fi provocat cearșafurile proaspăt spălate. Patul meu, patul nostru, mă cuprinde ca un prieten vechi, pe care mă simt vinovată că l‑am neglijat.

Stau întinsă pe jumătatea mea de saltea, cu trupul zdrobit și schin‑ giuit de tristețe, cu brațele întinse, ca întotdeauna, să‑l întâmpine pe el. Apoi dau la o parte sticla cu apă caldă, care a încălzit așternutul înainte de a mă muta acolo, apoi o strâng la piept cu ambele mâini. Îmi îngrop fața udă în perna lui și mă tânguiesc ca un animal rănit, un sunet pe cât de străin, pe atât de incontrolabil.

Și apoi, încet‑încet, se stinge. Bătăile inimii încep să mi se liniștească, iar membrele îmi devin grele ca plumbul. Mi‑e cald, sunt cuibărită acolo și, pentru prima oară în ultimele șaizeci și cinci de zile, nu mă simt pierdută fără Freddie. Nu mă simt pierdută pentru că, atunci când mă fură somnul, aproape simt cum greutatea lui apasă salteaua, corpul lui îmbrățișându‑l pe al meu, respirația lui sacadată în ceafa mea. Scoate‑mă din aceste ape întunecate și neexplorate, Freddie Hunter! Îl aduc mai aproape și îi respir aerul, după care cad într‑un somn profund și liniștit.