Recenzie Istorie Insulei de Evgheni Vodolazkin

Și-am revenit puțin…

Sinopsis:
Deopotrivă parabolă și meditație asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o țară imaginară care stă sub semnul unei profeții misterioase.

Insula nu se află pe vreo hartă, dar existența ei nu e umbrită de nici o urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împletește cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul și ironia blândă. Prinți drepți și luminoși conviețuiesc în mod firesc cu președinți, cronicari și proroci, cu un stăpân al albinelor și un motan vorbitor.

„Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizației europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune față în față două lumi – Evul Mediu și contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povestești ce are, ce-i este propriu, sau să povestești ce-i lipsește. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele și aceleași evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, și toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.“ — EVGHENI VODOLAZKIN

My view:

Aș putea vorbi mult despre acest roman al lui Evgheni Vodolazkin, căci după devorarea romanului său de debut, Laur, am prins mult drag de autor.
Și să începem…

Această carte are ceva special prin prisma faptului că autorul reușește – în chip de neînțeles pentru mine – să îmbine suav vorbele de duh cu satira și pamfletul fără ca să dezavueze înțelepciunea și fără să anuleze fina ironie la adresa alegerilor și comportamentelor adesea extrem de absurde ale oamenilor de-a lungul istorie. În acest roman Vodolazkin deapănă istoria unei insule ireale concentrând în cursul istoriei acesteia istoria întregii umanități. Amestecând planurile trecut, prezent și viitor, autorul parcă intenționează să ironizeze cronologia, pe care totuși o respectă în mod profund. Un paradox pe care numai scriitorul rus Vodolazkin putea să-l întruchipeze în operele sale cu atâta obstinație.

Armonia supremă a figurilor de șah există la dispunerea lor inițială: dar prima mutare este o perturbare a ei. Fiecare mutare accentuează acest lucru, dar fără mutări nu se poate.

La suprafață, un roman absurd, fără noimă, o poveste împrăștiată în pliurile timpului ca, în marea ei profunzime, să unească cugetarea profundă cu râsul, pentru ca, la final, concluzia să vină cu un zâmbet pe buze, un zâmbet dulce-amărui. Fapt care nu anulează nicidecum farmecul infantil al poveștii, având uneori o inocență năucitoare, sub care se ascunde o delicat de dură ironie la adresa jocurilor politice și a comportamentelor maselor de-a lungul veacurilor. Amintind de romanele istorice, cavalerești, care reunesc prinți, prințese, vrăji, capete vorbitoare, bătălii, trădări și comploturi și, totodată, păstrând parcă din buna mireasmă a romanului Laur, autorul ne oferă încă un roman în care timpul este regele și el face jocul, restul – oameni, evenimente, epoci – nefiind decât simplii pioni, oricând aruncați pe sau dincolo de tabla istoriei.

Îngrijorează-te, prințe, pentru prezent, l-a sfătuit episcopul pe Mihail, căci viitorul vine sub formă de prezent. De ajutor poate fi aici numai Agafon Înaintevăzătorul, care, neluând în seamă timpul, nu se îngrijorează pentru viitor.

Strict vorbind, nici porecla ”Înaintevăzătorul” nu îi fusese dată chiar corect: Agafon privea simultan în toate părțile. El vedea evenimentele care aveau să vină cu aceiași claritate cu care le vedea pe cele care veniseră.

Personajele romanului sunt atât de diversificate încât îți e și greu să îi clasifici. Totuși, risc spunând că am întâlnit două extreme: absurzii și înțelepții. Protagoniștii romanului sunt de departe Ksenia și Parfeni, ambii de o candidă înțelepciune, fiind asemenea unor bunici, care rupți de timp povestesc nepoților lor despre timp. Debitul de personaje care apar de-a lungul romanului este aproape înfricoșător, unele apar fără a avea putința – în calitatea ta de cititor – să le înțelegi rostul în cursul poveștii, apar doar ca să nu se creeze goluri în istoria insulei, căci timpul curge lent, fără breșe în cursul lui.

Da, toți oamenii au un timp comun, dar el nu este decât o linie punctată pe care se înscrie timpul personal al fiecăruia dintre noi.

Vodolazkin ne spune iar povești și o face tot la fel de frumos, de enigmatic, de suav, de candid, de istoric, de metafizic. El filosofează neobosit pe tema primordială a timpului, făcând parcă o obsesie din asta, dar e o obsesie atât de talentat arcuită în cuvinte încât putem să trecem peste acest mic neajuns. Prin ironiile sale de o inocență extraordinară autorul reușește să satirizeze cursul istoriei și firea omului, care parcă în viața sa execută o pururea mișcare browniană. Într-o lume veșnic grăbită și care se luptă cu timpul, autorul a poposit pe marginea filelor și ne oprește și pe noi să ne vorbească despre timp… Ne prinde în iureșul cuvintelor, personajelor, evenimentelor și epocilor, ca în tot haosul acesta să ne indice tihna omului care merge în pasul măsurat al timpului. După cum spune chiar Vodolazkin: Timpul nu se grăbește, ci omul…

Ca și în Laur, romanul acesta se împletește în jurul unui singur toiag, un toiag format din două trupuri, din două suflete, contopite într-unul singur: Ksenia și Parfeni, protagoniștii romanului. Vodolazkin rămâne fidel iubirii și își croiește povestea în jurul acesteia, o altfel de iubire… O iubire durabilă, simultan bătrână și tânără, care iese realmente în afara timpului și care reușește să prelungească viața protagoniștilor până la 300 și ceva de ani… Cred cu tărie că iubirea ce și-o purtau a făcut moartea să fie alungată vreme îndelungată. Numai cine va citi acest roman aparte va putea înțelege finele nuanțe ale iubirii dintre cei doi.

Ca și concluzie a acestui roman… CITIȚI-L! O spun cu toată convingerea și căldura. Este un roman bogat, alambicat, poate puțin mai greu de digerat, dar care odată prins în mrejele atemporale ale lui Vodolazkin nu mai poți din scos cu ușurință din ele. Asemenea unui vrăji din acele timpuri, romanul te farmecă și te poartă departe, între trecut, prezent și viitor, ajungând să te întrebi – ca simplu cititor și martor la evenimente – unde, în ce pliu al timpului ai rămas prins…

Recenzie „Podul de lut” de Markus Zusak

Hello everybody! Din fericire, nu m-a lovit (încă) tovarășul Covid-19 și n-am murit, drept urmare am ajuns să recenzez prezentul volum.

Ați citit bine. Markus Zusak sau mai bine zis maestrul care a scris arhicunoscutul roman „Hoțul de cărți”. Cum să nu-l iubesc eu pe cel care a scris minunăția de roman „Hoțul de cărți”?
Markus Zusak se menține sus pe al său piedestal, venind cu încă o poveste emoționantă, cutremurătoare, umană, realistă, fără a se feri să folosească mici clișee precum faptul că, în ” Hoțul de cărți”, deși acțiunea e permanent previzibilă, totuși crăpi de ciuda să vezi ce are să se întâmple. Dacă ar fi să găsesc un cusur prozei de față ar fi limbajul, care aici, în „Podul de lut” e trivial, și cum nu sunt mare amatoare de frivolități…ar fi fost mai bine fără el, dar fără el, nu are farmec povestea, ar fi creat un mediu utopic, ce băieți de cartier mai sunt ăștia care vorbesc elevat si politicos?
Moartea nu lipsește nici din acest roman, e prezentă prin amintirea mamei celor 5 băieți Dunbar și a faptului că tatăl celor 5 nu este numit „tata” sau nominalizat prin prenume măcar, ci este suit (parcă insurmontabil) pe poziția de „Ucigaș”.

Făcând doi pași înăuntru, Ucigașul se uita.

Aștia păreau să fie toți.

O pisică, o pasăre, un pește, un ucigaș.

De ce tatăl este numit „Ucigaș” vă las să aflați, ideea este dacă va reusi să „decadă” de la acest statut „pozitiv”? Oare va reuși să redevină tatăl a 5 băieți rămași orfani de mama de mici și al căror tată a fugit lăsându-i singuri?

Maniera scrierii e telegrafică, cinematografică, cu un fin simț ironic și auto-ironic care te face să râzi sau măcar să zâmbești, în ciuda dramatismului realității.

Alături, pe canapeaua erodată, adormită între telecomandă și o șosetă murdară, era o brută mare și gri: un motan tărcat, cu labe negru uriașe și coada ca un semn de exclamare, pe care-l chema Hector.
Din multe motive, Hector era cel mai detestat animal din casa, iar azi, chiar și pe o asemenea căldură, era încovrigat ca un C gras si blănos- cu excepția cozii, care stătea înfiptă în el aidoma unei săbii flocoase.

Personajele sunt remarcante, bizare, stranii, cu caractere clar conturate, cu personalități puternice, în ciuda vârstei destul de fragede, fiind preadolescenți, adolescenți și tineri, dar care viața grea i-a obligat ca indiferent dacă se băteau, certau, înjurau să continuie să se iubească.
Cred că nu-și mai are rostul să spun că te ține cu sufletul la gura povestea în ciuda numărului deloc neglijabil de pagini (549). Nu vreau să dau spoilere așa că vă invit să vă aruncați în lumea fraților, băieților de cartier Dunbar, al cărui tata este un „ucigaș”, iar a căror mama este moartă.

Mulțumesc în mod deosebit, Libris, pentru această carte, așa că vă invit să o cumpărați de pe site-ul lor, de aici, putându-vă bucura și de o reducere de 10% și dacă mai cumpărați de minim 75 de lei beneficiați de transport gratuit. De asemenea, vă recomand cu toata inima „Hotul de carti” – carte la care nu m-am rușinat să plâng în hohote.

Recenzie „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu

Salutare tuturor! Revin cu o scurtă recenzie la o carte cu totul ieșită din comun.

„Prevestirea” de Ioana Pârvulescu parcă are rolul (proniat aș zice) să te smulgă din cotidianul anost, modern, democrat (oare?) și să te arunce, prin intermediul cuvintelor și a unui talent scritoricesc deosebit, tocmai în timpurile Vechiului Testament, nu în „poveștile” Vechiului Testament, ci în realitățile acestuia, fără a conferi celor povestire un caracter de umanizare exagerată, personajele-persoane (pentru că ele au existat, nu sunt închipuirile scriitoarei) aproape că te lovesc cu umanitatea lor, cu duritatea concepțiilor lor despre viață, cu brutalitatea vremurilor antice. Vorbim despre Antichitate, perioadă în care era ceva normal ca fetele la 12-13 ani să se mărite, de preferință și cu unul mai copt, ba chiar era o anormalitate să nu o facă, în care carnalitatea era destul de puțin disprețuită, iar vărsarea de sânge nici atât tind să cred. Cam aceasta este atmosfera socio-istorică în care ne introduce Ioana Pârvulescu, o lume veche, brutală, care nu tergivisează, care lovește până și în cititor. Nici proorocul Iona nu face excepție acestei tipologii general-umane, fiind acuzată de propria fiică că nu o iubește, deși părerea celorlalți despre el este una destul de bună, fiind deopotrivă respectat și acuzat pentru firea lui singuratică și taciturnă.

Iona aprobă din cap, tot mai morocănos. Nu-i plăcea vorba lungă și bătrânul ăsta cu mâncărime de limbă îl lua de la treabă. Voia să și-o termine. Și anume în tăcere. Durerea provocată de moartea tatălui era oricum prea proaspătă ca s-o împartă cu toți trecătorii.

Proorocul nostru, pentru început, este un amărât de om al Antichității, cu o soție și un tată mort, cu o fiică care ar cam trebui să se mărite și cu o mamă, încă apreciată pentru voluptatea din tinerețe. Pentru a ajunge proorocul Lui Dumnezeu, el trebuie să sufere o Schimbare, apelând la o sintagmă specifică lumii creștine, hristologice, după Nașterea, moartea, Învierea și Înălțarea Lui Hristos, Iona se bucură de o metanoia în toată regula, asumată, o transformare la nivel de o ființialitate profundă.

Vă invit să atingeți cu mâinile minților voastre firele acestei povești, din care, se desprinde realitatea, este o lectură minunată, care te invită la cugetare.
Mulțumesc în mod deosebit Libris pentru că mi-a oferit această carte aparte. Vă invit să o cumpărați de pe site-ul lor, de aici pentru a vă bucura și de o reducere de 20%.

Recenzie Oscar și Tanti Roz

Bună tuturor! În această perioadă în care ne confruntăm vrând nevrând cu posibilitatea morții, fără să-mi propun acest lucru, am început să citesc acest roman, care poate deveni un medicament pentru frica de moarte. Așadar, nu numai că vă îndemn să o citiți, dar vă și rog să o faceți.

Auzisem despre această carte acum mult timp, dar parcă nu mă îmbiase foarte tare, ba voiam să o cumpăr personal, ba am uitat de ea, ba am zis că trebuie să fie vreo prostie pentru că fragmentul citit nu mă atrăgea deloc, dar chiar deloc. Recunosc că m-am înșelat foarte mult, cartea e de o profunzime marcantă, de o noblețe a sufletului încântătoare.
Premisele sunt, dintru început, triste, cum de altfel era de așteptat când vorbim de un copil de 10, pe nume Oscar, bolnav de leucemie, în fază terminală. Însă, boala îi dă acestuia o maturitate pe care nu o găsim, adesea, nici la adulți. Da, un copil de 10 ani, pe moarte, ne oferă lecția acceptării morții ca pe un fapt, ca pe o etapă intermediară și nu finală. Oscar oferă tuturor adevărul, la care va ajunge, treptat, însă doar la îndemnurile lui tanti Roz, care îi propune să-I scrie Lui Dumnezeu, să-I spună ceea ce simte și ceea ce și-ar dori. Din acest punct, remarcăm schimbarea lui Oscar, care va atinge culmile maturității și din această stare ne va servi o porție de înțelepciune, care, pe mine, m-a emoționat foarte mult. Oscilez între a vă dărui un citat din această cugetare matură sau a vă lăsa să o descoperiți singuri. Aleg să vi-o las să o explorați pentru că se merită.
Eu am citit cartea în format PDF și am gustat povestea lui Oscar în cca 70 de pagini; din câte văd, în format fizic, ar fi cam 114 pagini, concluzionez că e o cărțulie, nimic mai mult, atât de scurtă, dar și atât de frumoasă încât nu cred că puteți trece prin viață fără să o citiți chit că, poate, nu sunteți persoane religioase.
O recomand cu toată inima, este, insist, de o profunzime „adâncă”, care săgetează cu blândețe inima.

Recenzie Râul înstelat al cerului de Grace Lin

Bună tuturor! Revin cu părerea mea despre „Râul înstelat al cerului” care se află sub îndrumarea condeiului asiatic al scriitoarei Grace Lin. Înainte de toate trebuie să mulțumesc celor de la Libris pentru că mi-au oferit acest minunat volum, pe care, pot de pe acum afirma că îl recomand cu multă multă căldură fapt pentru care vă las linkul aici.

 

Așa cum am mai făcut până acum vreau să atrag atenția că deși acest volum se încadrează la categoria cărților pentru copii, el depășește această sferă prin mesajul care se ridică de la nivelul cuvintelor acestei cărți, nu forma ci conținutul!
De această scriitoaream mai citit „Bătrânul din lună” așa că mi-am zis că frumoasă esență plină de înțelepciune a culturii asiatice poate să-mi mai facă o vizită, în fond nu m-aș supăra deloc. Stilul scriitoarei este unul diferit prin faptul că reproduce parțial sau integral povești din folclorul asiatic cu care facem cunoștință, povestioarele sunt simpatice, uzând de un limbaj simplificat, dovedesc inventivitatea popoarelor asiatice și capacitatea acestora de a crea povești pentru orice fenomen, sistem, lucru, povești care se îmbină intr-un mare și superb puzzle, un mozaic de culori și personaje suprafirești, dar nu suprafirescul nostru viteaz al poporului român, nu eroicul personajului uman care se luptă contra creaturilor malefice, ci un suprafiresc care pune accentul pe zeități înțelepte dar nu virtuoase, bune, dar tot egoiste, tăcute, iubitoare cu omul, dar care nu iubesc absolut omul ci îl consideră oricât de bun tot inferior lor, este o paternitate a acestor zeități asiatice, o paternitate interesantă, de genul: nu vă mai pasă de mine, plec, nu-mi mai pasă de voi, dar totuși după ceva vreme îmi amintesc că sunteți ai mei deși nu mă vreți, iar eu v-am pedepsit abandonându-vă. Și brusc realizează și zeul asiatic și asiaticul cât de dor le-a fost de respectul, respectiv protecția celuilalt.
Acțiunea romanului este aparent simpluță, nu te prinde cu nimic, nu te atrage, în fond n-ai prins imediat firul acțiunii, care înaintează mai întâi încetișor apoi foarte rapid, pe alocuri înnodat de mister și mai multe întrebari care se ivesc pe măsură ce continui lectura. Personajele au toate un aer misterios, sunt puternic înnobilate de virtuți, ele sunt bune deși par rele, parcă răul nu se atinge de esența lor. Pare că totul e frumos, nimic nu este urât, cam asta e situația generală din poveștile asiatice. Răul ca entitate spirituală nu există, nu există răutate existențială, nu există oameni răi, toți au ceva bun care primează în fața răului. Oare? Oare nu există răutate? Plăcere de a face rău? Oare? Eh, în fond și la urma urmei, asta e pespectiva asiatică din cartea această, una pozitivă numai bună pentru a fi citită de copiii, a căror inocență, poate, nu a fost furată de cotidian, poate…
Acțiunea e atât de simplă, cursivă, alertă, atât de inocentă și totuși tratează anumite problematici cumplit de profunde, problematici care ne frământă sufletul și care nu ne lasă să ne găsim liniștea.

„- Dar ție ce ți s-a întâmplat? Unde ai fost în tot acest timp? Cum te-ai prefăcut într-o broască?”

Cartea această te binedispune, te face să zâmbești ca în fața oricărei povești unde regăsești acea inocență demult pierdută când nu exista suspiciunea aceea care ne otrăvește pe măsură ce înaintăm în vârstă.
Totuși, revin asupra aspectului privind înțelepciunea ce răzbate dintre cuvintele si acțiunile atât de simple. Spre exemplu:

„- E timpul să plec, spuse el, apoi își aminti cuvintele doamnei Chang. Uneori oamenii trebuie să plece.”

„-Spuneai că nici cel mai aprig vânt și nici cele mai asurzitoare fulgere nu te pot clinti. Dar uite că un simplu <<hâc>> te-a adus la mine.”

Lectură plăcută! Sper că va atrage această carte. Este minunată!!! Mulțumesc, încă o dată Libris pentru ea.

Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri – Ilf si Petrov

Buna tuturor! Mai intai, va urez un An Nou cu multa sanatate, bucurii, pace, impliniri si carti!

Apoi, sa trecem la chestiuni mai fine.

Dupa o perioada de inactivitate literara (pe care ati vazut-o si de care v-ati povestit suficient) m-am apucat sa caut carti umoristice, pline de ironii spumoase si faze inteligent de amuzante, fara vulgar, grotesc sau pueril. Am cautat cateva zile bune si a dat Domnul si am reusit sa fac o comanda inainte de Craciun care mi-a venit, din fericire, si inainte de acesta. Ca o fiara dezlantuita am sarit pe romanul Firmin a lui Sam Savage, dar vrand ceva mai scurt ca sa zic asa, m-am apucat de  Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri de Ilia Ilf si Evgheni Petrov. Sumarul? Am devorat-o. Cum am fost foarte lenoasa in privinta lecturii uitasesi cum de puteam citi cu disperare, uitand de somn, tabieturi si aproape uitand de mancare. Cu aceasta carte mi-am reamintit ce Firmin uman sunt, ca sa fac o legatura intre cele doua carti, despre Firmin o sa revin cu o recenzie in viitor.

Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri de Ilf si Petrov

Este o necrutatoare ironie in mai multe particule a celor doi scriitori si prieteni rusi, cunoscuti de toata lumea(se pare ca mai putin de mine) pentru inteligenta lor ironie indreptata, mai ales, asupra regimului bolsevic din Rusia natala. In aceasta carte exista mai multe povestiri prin care sunt ridiculizate lipsa umanitatii in relatiile interumane, ineficienta administrarii statului rus si umilintele pe care, neavand de ales, trebuind sa le indure cetateanul rus. Exista si vreo doua povesti care ridiculizeaza America, istoric vorbind, America infatisata de Ilf si Petrov este una decadenta, in plina criza a anilor `29-33, trebuie sa tinem cont totusi ca cenzura si-a pus amprenta asupra cartilor celor doi scriitori rusi, in volum acesta, exista in notele de subsol, versiunea din caietele unuia sau a altuia din scriitori, asa cum ar fi putut suna. Totusi ele nu-si pierd cu nimic de umor si satira, unele dintre povestiri uita sa-ti aduca zambetul pe buze, iar altele uita sa ti-l ia…rusii astia…numai excese. M-as aventura sa fac o analogie, poate ca nu cea mai reusita: scriitura lui Ilf si Petrov are ceva din Caragiale al nostru dar si din savoarea proprie umorul sec englezesc. Razi, dar razi cu amar, caci nu e vorba doar despre o societate ipocrita si vanitoasa ori despre banalitati comice ci despre un stat incapababil sa fie eficient asa cum pretinde ca e si despre o societate robotizata si inecata in propria mizerie si insensibilitate, insensibilitate cu care este tratata si cu care trateaza la randul ei. Culegerea aceasta de povestiri a lui Ilf si Petrov are aceeasi ton, nuanta, pe alocuri se schimba registrul. Poate ca acesta ar fi minusul, te plictisesti de la jumatatea cartii spre final, te plictisesti sa vezi aceeasi rautate, cruzime, lipsa a milei si prostie si cand te plictisesti mai tare, vine in prim-plan, mare, volumptoasa, cumplit de amuzanta, povestirea cu RE- descoperirea Americii de Cristofor Columb. Bine plasata spre final. A fost singura care mi-a smuls hohote de ras la 3 dimineata cand in casa era o liniste deplina.
Nu prea reusesc sa redau farmecul acestui volum, fiind o impatimita dupa umorul inteligent si satira, am adorat acest volum si mi-a deschis o noua perspectiva asupra rusilor, cu care nu prea am purtat tratative.

Pofta buna! O recomand cu caldura intre doua feluri principale, se gusta cu putina tarie(eu am luat mai multa, posibil de acesta m-am inteles bine cu rusul 🙂  ) si va las sa va distrati de Anul Nou, o sa vedeti Romania si statul roman mai pozitiv dupa ce o veti termina de citit!

Recenzie „Sint o baba comunista” de Dan Lungu

Buna tuturor! Asa cum am promis, revin cu o parere legata de acest volum.

„Sint o baba comunista” este prima mea lectura scrisa de Dan Lungu, o prima carte care mi-a placut foarte mult. Protagonista este o batranica care isi spune povestea, amestecand trecutul cu prezentul intr-atat incat la un moment dat m-am enervat ca obosisem sa-mi aduc aminte jumatate de povestire abandonata ci reluata peste cateva zeci de pagini mai incolo.

Acesta ar fi un aspect negativ, dar exista o sumedenie de parti pozitive, printre acestea numarandu-se umorul negru, subtilitatea povestii si personajele comice in frunte cu protagonista. Partile referitoare la nea Nicu mi-au placut la nebunie, desi spre final am inteles legatura lor cu povestea. Chiar daca nu aveau vreo legatura, eram dispusa sa le asa de-a gata fara sa ma supar pentru asta. Am ras cu lacrimi si am apreciat inteligenta hâtră a batranicii. Dincolo de banalitati si umor, substratul este trist, batrana incearca sa indentifice realitatea care in ochii ei e una placuta doar in trecut, trecutul fiind perioada in care i-a fost cel mai bine. Dar finalul aduce o zdruncinare de perspective, cat si nelinistea si incertul.

Nu este o capodopera, dar este o carte bine scrisa cu certitudine, avand un fir frumos, trist si amuzant simultan. O recomand pentru doza de umor in principal.

Recenzie Ferma animalelor a lui George Orwell

Buna tuturor! O sa recurg la o paranteza mica si voi incepe cu scuzele asteptate pentru lipsa mea indelungata. Adevarul este ca in ultimul timp nu am mai avut timpul necesar, nici cheful sa citesc beletristica, fara vreun motiv clar formulat m-am suparat pe ea si am lasat-o balta, acum mi-a reaparut dorinta de a citi beletristica si fara sa fi planuit, o prietena foarte buna m-a tot batut la cap cu Ferma animalelor, sa mi-o cumpar ca o sa-mi placa. Mai mult de gura ei am cumparat-o. Surpriza? Enorma, nu am putut sta, munci, invata, gandi, fara sa nu plang asteptand sa ajung acasa ca sa o termin. Un numar foarte mic de pagini(199) si in 2 zile am stat pana tarziu s-o termin, deh, m-am si apucat pe la 21-22.00 sa citesc. Parerea mea, mai jos.

Cum se poate sa nu fi auzit de George Orwell?! Cum? Nu l-ai citit?! – Daca stau si ma gandesc acum  si eu as fi reactionat asa. George Orwell e celebru si pentru 1984, dar, din cate am inteles, e un roman mult mai lent, cu multe cugetari si lipsit in mare de actiune. Drept, tocmai ce l-am comandat si-l astept sa vina, se cam lasa asteptat  ;(  Cert este ca ” tovarasu” Orwell mi-a deschis o pofta spre satira de nu reusesc sa mi-o sting sub nicio forma, asteptandu-l pe 1984 ma distrez cu „Sint o baba comunista”  a lui Dan Lungu, merge, dar nu are cine stie ce actiune, de amuzanta este, sunt pasaje in care razi in hohote, dar ” Ferma animalelor” nu te face sa razi in hohote in anumite momente, ci-ti mentine zambetul pe buze (aproape) permanent, asta daca iti vei lua mima inexpresiva, detasata, de om care n-o trait in comunism ca mine si vei privi lucrurile rece. Intamplarea(oare ea???) face ca tocmai ce studiez doctrina marxist-leninista si mi-a facut o deosebita placere sa gasesc corespondentul din realitate in planul fictional, totodata am priceput si eu (sau macar am incercat) cum mergea „spalarea creierului” – ancient version (nu asta noua, cu extraterestrii).
Actiunea este simpla, limbajul usurel, titlul te duce cu gandul la o carte de copii, ceva imi spune ca intr-un fel e pentru copii, asta daca esti un comunist in esenta ta si inca crezi ca doctrina are o aplicabilitatea ultra-super- practica  😉  pe scurt esti un naiv ca sa nu zic mai rau. Orwell a reusit performanta sa-mi arate o capodopera a literaturii universale fara sa-mi provoace dureri de cap cumplite si o plictiseala greu de tratat. Cand te doare capul, esti obosit fizic, ceea ce ar trebui sa fie amuzant e ingrozitor de trist si in loc sa te binedispui, te apuca depresia. Ei bine, „Ferma animalelor” desi, in fond exprima o realitate cumplita, a reusit sa-mi creeze o stare de buna dispozitie. Cred ca acum par insensibila dar nu-i chiar asa.
SPOILER! La moartea plina de rautate si egoism a lui Boxer m-a apucat un val de furie incat imi venea sa-l snopesc in bataie pe Napoleon si acolitii lui. Apoi, nu am ranjit ca un lup la victima toata cartea si doar am avut o stare de curiozitate intensa, nu am avut timp de nostalgii, doream sa stiu finalul, eram curioasa cum va incheia Orwell romanul. Si l-a incheiat simplu si stralucit, nu mai zic cum…
Nu-si mai are rostul sa recomand cartea, cred ca am spus suficient. E geniala si o spune o tipa care nu se da deloc in vant dupa literatura universala clasica.

Testul fierului de Holly Black & Cassandra Clare

Bună tuturor bookaholicilor! Am revenit din letargie cu această carte care cred că e pe buzele oricărui iubitor de fantasy cu tente grimdark. Okay… O mai prezint? Fie, cauza pentru care ea e atât de celebră și atât de căutată este că este scrisă de două autoare celebre, care automat au aruncat cartea în topuri. Nu mai contează conținutul, ci autorul! Glumesc, iar conținutul este delicios. După cum prea bine bănuiți se pleacă de la ideea unui puștan plin de sarcasm sau cel puțin așa ni-l înfățișează cele două autoare, dar eu personal nu-l văd chiar așa, asta pentru că am un standard înalt pentru ironie. Trecând peste acest mic detaliu care m-a dezamăgit pentru că de abia așteptam niște remarci tăioase, cartea începe să depene povestea lui Callum, zis Call care este rămas orfan de mic copil, fiind crescut de tatăl său – un tip ciudat și sobru care fusese în trecut mag, dar de la moartea mamei băiatului urând magia cu toții porii. De aceea îi inserează băiatului său o groază adâncă pentru aceasta. Dar talentul excepțional al lui Call va ieși la lumină, iar el este practic târât în Magisterium, unde pentru prima dată în viața lui are prieteni și aici mă opresc cu spoilerele.
Ce pot să spun decât că mi-a plăcut, nu prea am avut timp să o citesc, dar este o lectură interesantă, magică și puțintel întunecată. Poate fi citită de la 12 ani în sus, pentru că pentru început nu o văd atât de întunecată, deși povestea e tristă, iar magia neagră deși e folosită în sensul pozitiv, dacă există unul. Am înțeles că continuarea ar fi mult mai dark, deci e perfectă, doar de aș fi avut timp să o citesc mai repede.
De ce recomand? Pentru că reprezintă o altă carte fantasy, care expune un univers întunecat, plin de războaie, ciudățenii și tristețe alături de altele.
Mulțumesc din suflet Târgului Cărții pentru că mi-a oferit această carte pe care o doream de mult. Vă las aici linkul ca să trageți cu ochiul. Lectură plăcută!

”Focul vrea să ardă.
Apa vrea să curgă.
Aerul vrea să ridice.
Pământul vrea să se lege.
Haosul vrea să devoreze.”

”Foarte mulți copii cred că sunt cumva speciali, spusese tatăl lui Call cu un dispreț nedisi- mulat în voce. Și părinții lor cred la fel. Mai ales în familiile în care puterile magice datează de generații întregi. Iar în familiile în care magia nu s-a mai manifestat de mult timp, un copil cu puteri magice e o speranță de a se întoarce la putere. Dar cei mai jalnici sunt copiii care nu au rude cu puteri magice. Ei cred că o să fie ca în filme.
Nu are legătură cu filmele.”

”Tatăl se trase înapoi, dar nu destul de repede, iar Call simți cum doi magi îl înșfăcară din strânsoarea tatălui său.”

Recenzie : Ucenica Vrăjitoare de James Nicol

Bună tuturor! Știu că am fost un pic moartă pe blog în ultima vreme, dar nu am avut vreme nici să respir 5 minute vara asta. De abia am mai citit vreo carte. Iar acum a început, iar, coșmarul…
Dar, o să încep cu mulțumirile, ca să-mi arăt profunda recunoștiință Târgului Cărții, pentru acest minunat volum! Dacă vă place coperta (măcar, deși eu, sper, să vă placă și recenzia), vă recomand să aruncați o privire aici și veți fi plăcut surprinși.

Când am primit-o m-am speriat. Superbă copertă, am auzit păreri bune – toate bune și frumoase. DAR, numărul de pagini împărțit la timpul meu…nu ieșeau ceva prea frumos…vă zic cu mână pe inimă. Dar, dacă joi de abia am avut timp să citesc vreo 25-35 de pagini, de vineri seara până sâmbată la ora 24:30 – terminată. Nu am crezut nicio clipă că îmi voi abandona treburile ca să o termin. M-a ținut în priză, ce e drept…aveam părul cam …hm…electrocutat după ea, dar s-a meritat.
Dacă tot m-a izbit sinceritatea de azi dimineață, de m-am luat la harță cu jumate din persoanele pe care le cunosc, atunci să strig în gura mare – ca o nesimțită ce sunt, că nu aveam niciun chef de ea, am zis că e iar celebra carte young adult. Țeapă! A fost fix pe gustul meu, deși aș putea trasa o dreaptă imaginară ca să asemăn cartea asta cu Ucenicul vraciului (Cronicile Wardstone). Ucenica – ucenic, vrăjitoare- vraci…cam tot pe acolo, nu?
Da și nu. Deși atmosfera e deprimantă și în cartea lui James Nicol, totuși cursul poveștii e altul.

Aș putea pune un sinopsis, dar ce atâta bătaie de cap? Găsiți unul suficient în copertă și recenzia asta, bine -bine, dacă v-ați deranja să o citiți. Eh…
Arianwyn este o fată înaltă, timidă și o foarte talentată vrăjitoare. Aflăm încă de la început că este pe jumătate orfană, mama ei murind într-un accident, iar tată înrolându-se în armată de durere. Astfel, este crescută de bunica ei, o persoană bătrână și foarte înțeleaptă. Ceea ce își dorește cel mai mult protagonista este să ajungă o vrăjitoare, nu mai că pică un test foarte important. De asta, este trimisă în Lull, unde găsește prieteni, oameni binevoitori, creaturi înfiorătoare și alte bomboane fondante.

O recomand din toată inima. Este minunată. Personajul nostru este o ființă delicioasă, de care prinzi drag, naivă, puternică, care trece prin procesul de maturizare în încercarea de a dovedi că este cu adevărat o vrăjitoare, în ciuda nereușitelor, a unui răutăți cu păr fermecător și a unei cutii metalice.
Cu drag și cu toată inima, nota 10+ . 

 

„Celelalte fete se înghesuiră în jurul lui Arianwyn, rânjind. Gimma își flutură coama de păr lucios.
– Chiar sper să-ți găsească ceva cu care să poți să te descurci, nimic prea solicitant! Nu toată lumea are parte de luxul educației pe care mi-a oferit-o mie familia.”

”Lui Arianwyn îi bătea inima mai repede. Ce se întâmplase? Se uită la mâinile ei. Scântei mici de energie i se ridicau din palme și din vârful degetelor.”

”După aproape o săptămână, Arianwyn reuși să discute cu domnișoara Delafield.Iepurele din lună se înzdrăvenise complet după rănile suferite, iar ea și domișoara Delafield hotărâseră să-l ducă înapoi în Pădurea Mare.”

”Nu știa exact de cât timp stătea acolo când auzi amuleta de la ușă zornăind jos, în Spellorium.
– Wyn?
Era Salle.
-Wyn? Ești aici? strigă ea puțin mai tare, apoi se auziră pași uiți când traversă prăvălia.
Era în siguranță Salle? Arianwyn se uită la dezastrul din bucătărie. Nu voia să riște să-i facă rău prietenei ei!”