
Și-am revenit puțin…
Sinopsis:
Deopotrivă parabolă și meditație asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o țară imaginară care stă sub semnul unei profeții misterioase.
Insula nu se află pe vreo hartă, dar existența ei nu e umbrită de nici o urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împletește cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul și ironia blândă. Prinți drepți și luminoși conviețuiesc în mod firesc cu președinți, cronicari și proroci, cu un stăpân al albinelor și un motan vorbitor.
„Istoria Insulei este o încercare de a crea un model în mic al civilizației europene, în care toate procesele istorice se văd ca-n palmă. Într-o oarecare măsură este o continuare a romanului Laur, o nouă tentativă de a pune față în față două lumi – Evul Mediu și contemporaneitatea. În fond, epoca modernă poate fi descrisă prin două metode: să povestești ce are, ce-i este propriu, sau să povestești ce-i lipsește. Exact asta încerc să fac, propunând o optică triplă: cititorul află despre unele și aceleași evenimente din gura unui cronicar medieval, din comentariile unor contemporani despre cronică, și toate acestea trec prin filtrul artei: un regizor francez face un film despre istoria Insulei. Am vrut să creez un efect stereo, care coincide în mare parte cu punctul meu de vedere.“ — EVGHENI VODOLAZKIN
My view:
Aș putea vorbi mult despre acest roman al lui Evgheni Vodolazkin, căci după devorarea romanului său de debut, Laur, am prins mult drag de autor.
Și să începem…
Această carte are ceva special prin prisma faptului că autorul reușește – în chip de neînțeles pentru mine – să îmbine suav vorbele de duh cu satira și pamfletul fără ca să dezavueze înțelepciunea și fără să anuleze fina ironie la adresa alegerilor și comportamentelor adesea extrem de absurde ale oamenilor de-a lungul istorie. În acest roman Vodolazkin deapănă istoria unei insule ireale concentrând în cursul istoriei acesteia istoria întregii umanități. Amestecând planurile trecut, prezent și viitor, autorul parcă intenționează să ironizeze cronologia, pe care totuși o respectă în mod profund. Un paradox pe care numai scriitorul rus Vodolazkin putea să-l întruchipeze în operele sale cu atâta obstinație.
Armonia supremă a figurilor de șah există la dispunerea lor inițială: dar prima mutare este o perturbare a ei. Fiecare mutare accentuează acest lucru, dar fără mutări nu se poate.
La suprafață, un roman absurd, fără noimă, o poveste împrăștiată în pliurile timpului ca, în marea ei profunzime, să unească cugetarea profundă cu râsul, pentru ca, la final, concluzia să vină cu un zâmbet pe buze, un zâmbet dulce-amărui. Fapt care nu anulează nicidecum farmecul infantil al poveștii, având uneori o inocență năucitoare, sub care se ascunde o delicat de dură ironie la adresa jocurilor politice și a comportamentelor maselor de-a lungul veacurilor. Amintind de romanele istorice, cavalerești, care reunesc prinți, prințese, vrăji, capete vorbitoare, bătălii, trădări și comploturi și, totodată, păstrând parcă din buna mireasmă a romanului Laur, autorul ne oferă încă un roman în care timpul este regele și el face jocul, restul – oameni, evenimente, epoci – nefiind decât simplii pioni, oricând aruncați pe sau dincolo de tabla istoriei.
Îngrijorează-te, prințe, pentru prezent, l-a sfătuit episcopul pe Mihail, căci viitorul vine sub formă de prezent. De ajutor poate fi aici numai Agafon Înaintevăzătorul, care, neluând în seamă timpul, nu se îngrijorează pentru viitor.
Strict vorbind, nici porecla ”Înaintevăzătorul” nu îi fusese dată chiar corect: Agafon privea simultan în toate părțile. El vedea evenimentele care aveau să vină cu aceiași claritate cu care le vedea pe cele care veniseră.
Personajele romanului sunt atât de diversificate încât îți e și greu să îi clasifici. Totuși, risc spunând că am întâlnit două extreme: absurzii și înțelepții. Protagoniștii romanului sunt de departe Ksenia și Parfeni, ambii de o candidă înțelepciune, fiind asemenea unor bunici, care rupți de timp povestesc nepoților lor despre timp. Debitul de personaje care apar de-a lungul romanului este aproape înfricoșător, unele apar fără a avea putința – în calitatea ta de cititor – să le înțelegi rostul în cursul poveștii, apar doar ca să nu se creeze goluri în istoria insulei, căci timpul curge lent, fără breșe în cursul lui.
Da, toți oamenii au un timp comun, dar el nu este decât o linie punctată pe care se înscrie timpul personal al fiecăruia dintre noi.
Vodolazkin ne spune iar povești și o face tot la fel de frumos, de enigmatic, de suav, de candid, de istoric, de metafizic. El filosofează neobosit pe tema primordială a timpului, făcând parcă o obsesie din asta, dar e o obsesie atât de talentat arcuită în cuvinte încât putem să trecem peste acest mic neajuns. Prin ironiile sale de o inocență extraordinară autorul reușește să satirizeze cursul istoriei și firea omului, care parcă în viața sa execută o pururea mișcare browniană. Într-o lume veșnic grăbită și care se luptă cu timpul, autorul a poposit pe marginea filelor și ne oprește și pe noi să ne vorbească despre timp… Ne prinde în iureșul cuvintelor, personajelor, evenimentelor și epocilor, ca în tot haosul acesta să ne indice tihna omului care merge în pasul măsurat al timpului. După cum spune chiar Vodolazkin: Timpul nu se grăbește, ci omul…
Ca și în Laur, romanul acesta se împletește în jurul unui singur toiag, un toiag format din două trupuri, din două suflete, contopite într-unul singur: Ksenia și Parfeni, protagoniștii romanului. Vodolazkin rămâne fidel iubirii și își croiește povestea în jurul acesteia, o altfel de iubire… O iubire durabilă, simultan bătrână și tânără, care iese realmente în afara timpului și care reușește să prelungească viața protagoniștilor până la 300 și ceva de ani… Cred cu tărie că iubirea ce și-o purtau a făcut moartea să fie alungată vreme îndelungată. Numai cine va citi acest roman aparte va putea înțelege finele nuanțe ale iubirii dintre cei doi.
Ca și concluzie a acestui roman… CITIȚI-L! O spun cu toată convingerea și căldura. Este un roman bogat, alambicat, poate puțin mai greu de digerat, dar care odată prins în mrejele atemporale ale lui Vodolazkin nu mai poți din scos cu ușurință din ele. Asemenea unui vrăji din acele timpuri, romanul te farmecă și te poartă departe, între trecut, prezent și viitor, ajungând să te întrebi – ca simplu cititor și martor la evenimente – unde, în ce pliu al timpului ai rămas prins…