Recenzie Oscar și Tanti Roz

513322Bună tuturor! În această perioadă în care ne confruntăm vrând nevrând cu posibilitatea morții, fără să-mi propun acest lucru, am început să citesc acest roman, care poate deveni un medicament pentru frica de moarte. Așadar, nu numai că vă îndemn să o citiți, dar vă și rog să o faceți.

Auzisem despre această carte acum mult timp, dar parcă nu mă îmbiase foarte tare, ba voiam să o cumpăr personal, ba am uitat de ea, ba am zis că trebuie să fie vreo prostie pentru că fragmentul citit nu mă atrăgea deloc, dar chiar deloc. Recunosc că m-am înșelat foarte mult, cartea e de o profunzime marcantă, de o noblețe a sufletului încântătoare.
Premisele sunt, dintru început, triste, cum de altfel era de așteptat când vorbim de un copil de 10, pe nume Oscar, bolnav de leucemie, în fază terminală. Însă, boala îi dă acestuia o maturitate pe care nu o găsim, adesea, nici la adulți. Da, un copil de 10 ani, pe moarte, ne oferă lecția acceptării morții ca pe un fapt, ca pe o etapă intermediară și nu finală. Oscar oferă tuturor adevărul, la care va ajunge, treptat, însă doar la îndemnurile lui tanti Roz, care îi propune să-I scrie Lui Dumnezeu, să-I spună ceea ce simte și ceea ce și-ar dori. Din acest punct, remarcăm schimbarea lui Oscar, care va atinge culmile maturității și din această stare ne va servi o porție de înțelepciune, care, pe mine, m-a emoționat foarte mult. Oscilez între a vă dărui un citat din această cugetare matură sau a vă lăsa să o descoperiți singuri. Aleg să vi-o las să o explorați pentru că se merită.
Eu am citit cartea în format PDF și am gustat povestea lui Oscar în cca 70 de pagini; din câte văd, în format fizic, ar fi cam 114 pagini, concluzionez că e o cărțulie, nimic mai mult, atât de scurtă, dar și atât de frumoasă încât nu cred că puteți trece prin viață fără să o citiți chit că, poate, nu sunteți persoane religioase.
O recomand cu toată inima, este, insist, de o profunzime „adâncă”, care săgetează cu blândețe inima.

Recenzie Râul înstelat al cerului de Grace Lin

Bună tuturor! Revin cu părerea mea despre „Râul înstelat al cerului” care se află sub îndrumarea condeiului asiatic al scriitoarei Grace Lin. Înainte de toate trebuie să mulțumesc celor de la Libris pentru că mi-au oferit acest minunat volum, pe care, pot de pe acum afirma că îl recomand cu multă multă căldură fapt pentru care vă las linkul aici.

 

84333651_114327096689299_3698039890659770368_n

Așa cum am mai făcut până acum vreau să atrag atenția că deși acest volum se încadrează la categoria cărților pentru copii, el depășește această sferă prin mesajul care se ridică de la nivelul cuvintelor acestei cărți, nu forma ci conținutul!
De această scriitoaream mai citit „Bătrânul din lună” așa că mi-am zis că frumoasă esență plină de înțelepciune a culturii asiatice poate să-mi mai facă o vizită, în fond nu m-aș supăra deloc. Stilul scriitoarei este unul diferit prin faptul că reproduce parțial sau integral povești din folclorul asiatic cu care facem cunoștință, povestioarele sunt simpatice, uzând de un limbaj simplificat, dovedesc inventivitatea popoarelor asiatice și capacitatea acestora de a crea povești pentru orice fenomen, sistem, lucru, povești care se îmbină intr-un mare și superb puzzle, un mozaic de culori și personaje suprafirești, dar nu suprafirescul nostru viteaz al poporului român, nu eroicul personajului uman care se luptă contra creaturilor malefice, ci un suprafiresc care pune accentul pe zeități înțelepte dar nu virtuoase, bune, dar tot egoiste, tăcute, iubitoare cu omul, dar care nu iubesc absolut omul ci îl consideră oricât de bun tot inferior lor, este o paternitate a acestor zeități asiatice, o paternitate interesantă, de genul: nu vă mai pasă de mine, plec, nu-mi mai pasă de voi, dar totuși după ceva vreme îmi amintesc că sunteți ai mei deși nu mă vreți, iar eu v-am pedepsit abandonându-vă. Și brusc realizează și zeul asiatic și asiaticul cât de dor le-a fost de respectul, respectiv protecția celuilalt.
Acțiunea romanului este aparent simpluță, nu te prinde cu nimic, nu te atrage, în fond n-ai prins imediat firul acțiunii, care înaintează mai întâi încetișor apoi foarte rapid, pe alocuri înnodat de mister și mai multe întrebari care se ivesc pe măsură ce continui lectura. Personajele au toate un aer misterios, sunt puternic înnobilate de virtuți, ele sunt bune deși par rele, parcă răul nu se atinge de esența lor. Pare că totul e frumos, nimic nu este urât, cam asta e situația generală din poveștile asiatice. Răul ca entitate spirituală nu există, nu există răutate existențială, nu există oameni răi, toți au ceva bun care primează în fața răului. Oare? Oare nu există răutate? Plăcere de a face rău? Oare? Eh, în fond și la urma urmei, asta e pespectiva asiatică din cartea această, una pozitivă numai bună pentru a fi citită de copiii, a căror inocență, poate, nu a fost furată de cotidian, poate…
Acțiunea e atât de simplă, cursivă, alertă, atât de inocentă și totuși tratează anumite problematici cumplit de profunde, problematici care ne frământă sufletul și care nu ne lasă să ne găsim liniștea.

„- Dar ție ce ți s-a întâmplat? Unde ai fost în tot acest timp? Cum te-ai prefăcut într-o broască?”

Cartea această te binedispune, te face să zâmbești ca în fața oricărei povești unde regăsești acea inocență demult pierdută când nu exista suspiciunea aceea care ne otrăvește pe măsură ce înaintăm în vârstă.
Totuși, revin asupra aspectului privind înțelepciunea ce răzbate dintre cuvintele si acțiunile atât de simple. Spre exemplu:

„- E timpul să plec, spuse el, apoi își aminti cuvintele doamnei Chang. Uneori oamenii trebuie să plece.”

„-Spuneai că nici cel mai aprig vânt și nici cele mai asurzitoare fulgere nu te pot clinti. Dar uite că un simplu <<hâc>> te-a adus la mine.”

Lectură plăcută! Sper că va atrage această carte. Este minunată!!! Mulțumesc, încă o dată Libris pentru ea.

Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri – Ilf si Petrov

Buna tuturor! Mai intai, va urez un An Nou cu multa sanatate, bucurii, pace, impliniri si carti!

Apoi, sa trecem la chestiuni mai fine.

Dupa o perioada de inactivitate literara (pe care ati vazut-o si de care v-ati povestit suficient) m-am apucat sa caut carti umoristice, pline de ironii spumoase si faze inteligent de amuzante, fara vulgar, grotesc sau pueril. Am cautat cateva zile bune si a dat Domnul si am reusit sa fac o comanda inainte de Craciun care mi-a venit, din fericire, si inainte de acesta. Ca o fiara dezlantuita am sarit pe romanul Firmin a lui Sam Savage, dar vrand ceva mai scurt ca sa zic asa, m-am apucat de  Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri de Ilia Ilf si Evgheni Petrov. Sumarul? Am devorat-o. Cum am fost foarte lenoasa in privinta lecturii uitasesi cum de puteam citi cu disperare, uitand de somn, tabieturi si aproape uitand de mancare. Cu aceasta carte mi-am reamintit ce Firmin uman sunt, ca sa fac o legatura intre cele doua carti, despre Firmin o sa revin cu o recenzie in viitor.

Atitudine nepasatoare fata de stomac si alte povestiri de Ilf si PetrovIlf Si Petrov

Este o necrutatoare ironie in mai multe particule a celor doi scriitori si prieteni rusi, cunoscuti de toata lumea(se pare ca mai putin de mine) pentru inteligenta lor ironie indreptata, mai ales, asupra regimului bolsevic din Rusia natala. In aceasta carte exista mai multe povestiri prin care sunt ridiculizate lipsa umanitatii in relatiile interumane, ineficienta administrarii statului rus si umilintele pe care, neavand de ales, trebuind sa le indure cetateanul rus. Exista si vreo doua povesti care ridiculizeaza America, istoric vorbind, America infatisata de Ilf si Petrov este una decadenta, in plina criza a anilor `29-33, trebuie sa tinem cont totusi ca cenzura si-a pus amprenta asupra cartilor celor doi scriitori rusi, in volum acesta, exista in notele de subsol, versiunea din caietele unuia sau a altuia din scriitori, asa cum ar fi putut suna. Totusi ele nu-si pierd cu nimic de umor si satira, unele dintre povestiri uita sa-ti aduca zambetul pe buze, iar altele uita sa ti-l ia…rusii astia…numai excese. M-as aventura sa fac o analogie, poate ca nu cea mai reusita: scriitura lui Ilf si Petrov are ceva din Caragiale al nostru dar si din savoarea proprie umorul sec englezesc. Razi, dar razi cu amar, caci nu e vorba doar despre o societate ipocrita si vanitoasa ori despre banalitati comice ci despre un stat incapababil sa fie eficient asa cum pretinde ca e si despre o societate robotizata si inecata in propria mizerie si insensibilitate, insensibilitate cu care este tratata si cu care trateaza la randul ei. Culegerea aceasta de povestiri a lui Ilf si Petrov are aceeasi ton, nuanta, pe alocuri se schimba registrul. Poate ca acesta ar fi minusul, te plictisesti de la jumatatea cartii spre final, te plictisesti sa vezi aceeasi rautate, cruzime, lipsa a milei si prostie si cand te plictisesti mai tare, vine in prim-plan, mare, volumptoasa, cumplit de amuzanta, povestirea cu RE- descoperirea Americii de Cristofor Columb. Bine plasata spre final. A fost singura care mi-a smuls hohote de ras la 3 dimineata cand in casa era o liniste deplina.
Nu prea reusesc sa redau farmecul acestui volum, fiind o impatimita dupa umorul inteligent si satira, am adorat acest volum si mi-a deschis o noua perspectiva asupra rusilor, cu care nu prea am purtat tratative.

Pofta buna! O recomand cu caldura intre doua feluri principale, se gusta cu putina tarie(eu am luat mai multa, posibil de acesta m-am inteles bine cu rusul 🙂  ) si va las sa va distrati de Anul Nou, o sa vedeti Romania si statul roman mai pozitiv dupa ce o veti termina de citit!

Recenzie „Sint o baba comunista” de Dan Lungu

Buna tuturor! Asa cum am promis, revin cu o parere legata de acest volum.

„Sint o baba comunista” este prima mea lectura scrisa de Dan Lungu, o prima carte care mi-a placut foarte mult. Protagonista este o batranica care isi spune povestea, amestecand trecutul cu prezentul intr-atat incat la un moment dat m-am enervat ca obosisem sa-mi aduc aminte jumatate de povestire abandonata ci reluata peste cateva zeci de pagini mai incolo.

Acesta ar fi un aspect negativ, dar exista o sumedenie de parti pozitive, printre acestea numarandu-se umorul negru, subtilitatea povestii si personajele comice in frunte cu protagonista. Partile referitoare la nea Nicu mi-au placut la nebunie, desi spre final am inteles legatura lor cu povestea. Chiar daca nu aveau vreo legatura, eram dispusa sa le asa de-a gata fara sa ma supar pentru asta. Am ras cu lacrimi si am apreciat inteligenta hâtră a batranicii. Dincolo de banalitati si umor, substratul este trist, batrana incearca sa indentifice realitatea care in ochii ei e una placuta doar in trecut, trecutul fiind perioada in care i-a fost cel mai bine. Dar finalul aduce o zdruncinare de perspective, cat si nelinistea si incertul.

Nu este o capodopera, dar este o carte bine scrisa cu certitudine, avand un fir frumos, trist si amuzant simultan. O recomand pentru doza de umor in principal.

Recenzie Ferma animalelor a lui George Orwell

Buna tuturor! O sa recurg la o paranteza mica si voi incepe cu scuzele asteptate pentru lipsa mea indelungata. Adevarul este ca in ultimul timp nu am mai avut timpul necesar, nici cheful sa citesc beletristica, fara vreun motiv clar formulat m-am suparat pe ea si am lasat-o balta, acum mi-a reaparut dorinta de a citi beletristica si fara sa fi planuit, o prietena foarte buna m-a tot batut la cap cu Ferma animalelor, sa mi-o cumpar ca o sa-mi placa. Mai mult de gura ei am cumparat-o. Surpriza? Enorma, nu am putut sta, munci, invata, gandi, fara sa nu plang asteptand sa ajung acasa ca sa o termin. Un numar foarte mic de pagini(199) si in 2 zile am stat pana tarziu s-o termin, deh, m-am si apucat pe la 21-22.00 sa citesc. Parerea mea, mai jos.

Cum se poate sa nu fi auzit de George Orwell?! Cum? Nu l-ai citit?! – Daca stau si ma gandesc acum  si eu as fi reactionat asa. George Orwell e celebru si pentru 1984, dar, din cate am inteles, e un roman mult mai lent, cu multe cugetari si lipsit in mare de actiune. Drept, tocmai ce l-am comandat si-l astept sa vina, se cam lasa asteptat  ;(  Cert este ca ” tovarasu” Orwell mi-a deschis o pofta spre satira de nu reusesc sa mi-o sting sub nicio forma, asteptandu-l pe 1984 ma distrez cu „Sint o baba comunista”  a lui Dan Lungu, merge, dar nu are cine stie ce actiune, de amuzanta este, sunt pasaje in care razi in hohote, dar ” Ferma animalelor” nu te face sa razi in hohote in anumite momente, ci-ti mentine zambetul pe buze (aproape) permanent, asta daca iti vei lua mima inexpresiva, detasata, de om care n-o trait in comunism ca mine si vei privi lucrurile rece. Intamplarea(oare ea???) face ca tocmai ce studiez doctrina marxist-leninista si mi-a facut o deosebita placere sa gasesc corespondentul din realitate in planul fictional, totodata am priceput si eu (sau macar am incercat) cum mergea „spalarea creierului” – ancient version (nu asta noua, cu extraterestrii).376683-PDDB
Actiunea este simpla, limbajul usurel, titlul te duce cu gandul la o carte de copii, ceva imi spune ca intr-un fel e pentru copii, asta daca esti un comunist in esenta ta si inca crezi ca doctrina are o aplicabilitatea ultra-super- practica  😉  pe scurt esti un naiv ca sa nu zic mai rau. Orwell a reusit performanta sa-mi arate o capodopera a literaturii universale fara sa-mi provoace dureri de cap cumplite si o plictiseala greu de tratat. Cand te doare capul, esti obosit fizic, ceea ce ar trebui sa fie amuzant e ingrozitor de trist si in loc sa te binedispui, te apuca depresia. Ei bine, „Ferma animalelor” desi, in fond exprima o realitate cumplita, a reusit sa-mi creeze o stare de buna dispozitie. Cred ca acum par insensibila dar nu-i chiar asa.
SPOILER! La moartea plina de rautate si egoism a lui Boxer m-a apucat un val de furie incat imi venea sa-l snopesc in bataie pe Napoleon si acolitii lui. Apoi, nu am ranjit ca un lup la victima toata cartea si doar am avut o stare de curiozitate intensa, nu am avut timp de nostalgii, doream sa stiu finalul, eram curioasa cum va incheia Orwell romanul. Si l-a incheiat simplu si stralucit, nu mai zic cum…
Nu-si mai are rostul sa recomand cartea, cred ca am spus suficient. E geniala si o spune o tipa care nu se da deloc in vant dupa literatura universala clasica.

Testul fierului de Holly Black & Cassandra Clare

46353060_252274012116347_6889977924833771520_nBună tuturor bookaholicilor! Am revenit din letargie cu această carte care cred că e pe buzele oricărui iubitor de fantasy cu tente grimdark. Okay… O mai prezint? Fie, cauza pentru care ea e atât de celebră și atât de căutată este că este scrisă de două autoare celebre, care automat au aruncat cartea în topuri. Nu mai contează conținutul, ci autorul! Glumesc, iar conținutul este delicios. După cum prea bine bănuiți se pleacă de la ideea unui puștan plin de sarcasm sau cel puțin așa ni-l înfățișează cele două autoare, dar eu personal nu-l văd chiar așa, asta pentru că am un standard înalt pentru ironie. Trecând peste acest mic detaliu care m-a dezamăgit pentru că de abia așteptam niște remarci tăioase, cartea începe să depene povestea lui Callum, zis Call care este rămas orfan de mic copil, fiind crescut de tatăl său – un tip ciudat și sobru care fusese în trecut mag, dar de la moartea mamei băiatului urând magia cu toții porii. De aceea îi inserează băiatului său o groază adâncă pentru aceasta. Dar talentul excepțional al lui Call va ieși la lumină, iar el este practic târât în Magisterium, unde pentru prima dată în viața lui are prieteni și aici mă opresc cu spoilerele.
Ce pot să spun decât că mi-a plăcut, nu prea am avut timp să o citesc, dar este o lectură interesantă, magică și puțintel întunecată. Poate fi citită de la 12 ani în sus, pentru că pentru început nu o văd atât de întunecată, deși povestea e tristă, iar magia neagră deși e folosită în sensul pozitiv, dacă există unul. Am înțeles că continuarea ar fi mult mai dark, deci e perfectă, doar de aș fi avut timp să o citesc mai repede.
De ce recomand? Pentru că reprezintă o altă carte fantasy, care expune un univers întunecat, plin de războaie, ciudățenii și tristețe alături de altele.
Mulțumesc din suflet Târgului Cărții pentru că mi-a oferit această carte pe care o doream de mult. Vă las aici linkul ca să trageți cu ochiul. Lectură plăcută!

”Focul vrea să ardă.
Apa vrea să curgă.
Aerul vrea să ridice.
Pământul vrea să se lege.
Haosul vrea să devoreze.”

”Foarte mulți copii cred că sunt cumva speciali, spusese tatăl lui Call cu un dispreț nedisi- mulat în voce. Și părinții lor cred la fel. Mai ales în familiile în care puterile magice datează de generații întregi. Iar în familiile în care magia nu s-a mai manifestat de mult timp, un copil cu puteri magice e o speranță de a se întoarce la putere. Dar cei mai jalnici sunt copiii care nu au rude cu puteri magice. Ei cred că o să fie ca în filme.
Nu are legătură cu filmele.”

”Tatăl se trase înapoi, dar nu destul de repede, iar Call simți cum doi magi îl înșfăcară din strânsoarea tatălui său.”

Recenzie : Ucenica Vrăjitoare de James Nicol

Bună tuturor! Știu că am fost un pic moartă pe blog în ultima vreme, dar nu am avut vreme nici să respir 5 minute vara asta. De abia am mai citit vreo carte. Iar acum a început, iar, coșmarul…
Dar, o să încep cu mulțumirile, ca să-mi arăt profunda recunoștiință Târgului Cărții, pentru acest minunat volum! Dacă vă place coperta (măcar, deși eu, sper, să vă placă și recenzia), vă recomand să aruncați o privire aici și veți fi plăcut surprinși.

Când am primit-o m-am speriat. Superbă copertă, am auzit păreri bune – toate bune și frumoase. DAR, numărul de pagini împărțit la timpul meu…nu ieșeau ceva prea frumos…vă zic cu mână pe inimă. Dar, dacă joi de abia am avut timp să citesc vreo 25-35 de pagini, de vineri seara până sâmbată la ora 24:30 – terminată. Nu am crezut nicio clipă că îmi voi abandona treburile ca să o termin. M-a ținut în priză, ce e drept…aveam părul cam …hm…electrocutat după ea, dar s-a meritat.
Dacă tot m-a izbit sinceritatea de azi dimineață, de m-am luat la harță cu jumate din persoanele pe care le cunosc, atunci să strig în gura mare – ca o nesimțită ce sunt, că nu aveam niciun chef de ea, am zis că e iar celebra carte young adult. Țeapă! A fost fix pe gustul meu, deși aș putea trasa o dreaptă imaginară ca să asemăn cartea asta cu Ucenicul vraciului (Cronicile Wardstone). Ucenica – ucenic, vrăjitoare- vraci…cam tot pe acolo, nu?
Da și nu. Deși atmosfera e deprimantă și în cartea lui James Nicol, totuși cursul poveștii e altul.

Aș putea pune un sinopsis, dar ce atâta bătaie de cap? Găsiți unul suficient în copertă și recenzia asta, bine -bine, dacă v-ați deranja să o citiți. Eh…
Arianwyn este o fată înaltă, timidă și o foarte talentată vrăjitoare. Aflăm încă de la început că este pe jumătate orfană, mama ei murind într-un accident, iar tată înrolându-se în armată de durere. Astfel, este crescută de bunica ei, o persoană bătrână și foarte înțeleaptă. Ceea ce își dorește cel mai mult protagonista este să ajungă o vrăjitoare, nu mai că pică un test foarte important. De asta, este trimisă în Lull, unde găsește prieteni, oameni binevoitori, creaturi înfiorătoare și alte bomboane fondante.

O recomand din toată inima. Este minunată. Personajul nostru este o ființă delicioasă, de care prinzi drag, naivă, puternică, care trece prin procesul de maturizare în încercarea de a dovedi că este cu adevărat o vrăjitoare, în ciuda nereușitelor, a unui răutăți cu păr fermecător și a unei cutii metalice.
42234490_691728794560118_5031862888038400000_nCu drag și cu toată inima, nota 10+ . 

 

„Celelalte fete se înghesuiră în jurul lui Arianwyn, rânjind. Gimma își flutură coama de păr lucios.
– Chiar sper să-ți găsească ceva cu care să poți să te descurci, nimic prea solicitant! Nu toată lumea are parte de luxul educației pe care mi-a oferit-o mie familia.”

”Lui Arianwyn îi bătea inima mai repede. Ce se întâmplase? Se uită la mâinile ei. Scântei mici de energie i se ridicau din palme și din vârful degetelor.”

”După aproape o săptămână, Arianwyn reuși să discute cu domnișoara Delafield.Iepurele din lună se înzdrăvenise complet după rănile suferite, iar ea și domișoara Delafield hotărâseră să-l ducă înapoi în Pădurea Mare.”

”Nu știa exact de cât timp stătea acolo când auzi amuleta de la ușă zornăind jos, în Spellorium.
– Wyn?
Era Salle.
-Wyn? Ești aici? strigă ea puțin mai tare, apoi se auziră pași uiți când traversă prăvălia.
Era în siguranță Salle? Arianwyn se uită la dezastrul din bucătărie. Nu voia să riște să-i facă rău prietenei ei!”

 

Recenzie Dragonul Tatălui meu de Ruth Stiles Gannett

Dragonul tatalui meuBună tuturor! Cred că principalul motiv pentru care am cerut cartea asta e că mi s-a părut numai bună de citit pe plajă. Și am avut dreptate.

Mare lucru nu prea aș avea ce să spun, nu inundă în acțiune, suspans, complexitate, ci e ceva ce merge în amestecătură cu altele sau când vrei o pauză de la ceva prea greu de citit sau pur și simplu nu ai timp să-ți petreci timpul cu un cărțoi complicat și alambicat. 
Poate fi citită și pisicii și cățelului, dar și copiilor seara în loc de clasicul și mult suprasolicitatul Fram, ursul polar care mi se citea mie… Poți să o citești stând la soare, făcând ochiuri pentru micul-de-jun sau poți să faci la 80 de ani – păscând oile. E fără vârstă. Pentru adolescenți, tineri sau adulți e acel moment de plutit în norișor, pentru copii poate fi o lectură alertă, iar pentru persoanele mai la apusul vieții poate fi acel val care te scoate din atonie.

E ca o acadea sau ca un soare zâmbitor, îți aduce cu totul zâmbetul pe buze fără a-l forța să apară, însă. Inocența, optimismul infantil apar încă din primele pagini, iar ilustrațiile făcute de mama vitregă a autoarei sunt foarte drăgălașe, păcat că nu sunt color.

Amuzantă, copilăroasă, dulceagă – Dragonul tatălui meu arată cum prietenia dintre un dragon și un băiețel curajos și pe alocuri mincinos (Scopul, scuză mijloacele – vorba lui Machiavelli, nu?) poate leaga o aventură de poveste, la propriu.

Mulțumesc mult Târgului Cărții pentru prezentul volum! Îl recomand tuturor!

”- Practic, Insula Sălbatică e tăiată în două de un râu lat și noroios, continuă pisica. Râul ăstă izvorăște aproape de un capăt al insulei și se varsă în ocean la capătul celălalt. (…) Într-o zi, cam cu patru luni înainte să ajung eu pe Insula Sălbatică, un pui de dragon a căzut pe malul râului dintr-un nor jos. Era prea mic, nu știa să zboare grozav de bine și, în plus era rănit destul de tare la o aripă, asă că n-a putut să se întoarcă în norul lui. Animalele l-au găsit (…). L-au legat de gât cu o sfoară groasă și-au așteptat să i se vindece aripa.”

” Tata văzu o lăbuță minusculă care mângâia rucsacul. Rămase nemișcat, dar șoarecele, fiindcă asta era, un șoarece, o zbughi, bolborosind pentru sine:
– Trebuie să tun ceva. Adică trebuie să spun cuiva.”

”   – Tu ești, Maimuță?
– Da, răspunse tata.
Atunci vocea continuă:
– Cred că ai ceva în spate, Maimuță.
Iar tata răspunse:
– Da.
Pentru că el chiar avea ceva în spate. Avea rucsacul.
– Ce ai în spate, Maimuță? întrebă vocea.
Tata nu știu ce să răaspundă. (…)
– Pun pariu că o duci pe bunica ta bolnavă la doctor.”

 

Recenzie Casa Secretelor

Mulțumesc pentru prezentul volum lui Libris, o lectură interesantă și alertă.Casa secretelor - Chris Columbus, Ned Vizzini

Totul începe destul de enigmatic, dar repejor aflăm că situația familiei din față ochilor noștrii nu este tocmai una roz, ei fiind decăzuți din punct de vedere financiar. Acest declin este datorat tatălui celor trei copii( cu temperamente foarte diferite), care fusese medic până ce adormise inexplicabil și se trezise cu un bisturiu plin de sânge, cu care sculptate un semn ciudat pe abdomenul unui pacient. Logic și normal, a fost expediat rapid de la spital.
Părinții alături de cei trei copii, Brendan, Eleanor și Cordelia, caută o casă care să creeze aparența unei bogății. Și o găsesc, extravagantă, uluitoare și ca valoare, se ridica undeva la 4-5 milioane. Dar nu, ea este foarte ieftină, suspect de ieftină și familia Walker o cumpară. Dar la doar câteva ore, încep să se petreacă lucruri suspecte și curând întreagă familie descoperă o ființă demonică, pe nume Vrăjitoarea Vântului, care le distruge interiorul casei( mă rog, casa era a  ei) și îi trimite pe părinți cine-știe-unde.
Când se trezesc din leșin Breandan și Cordelia se duc să o caute pe sora lor mai mică, toți trei căutându-i ulterior pe părinți. Dar nici unde. Ulterior, descoperă că nu mai erau în San Francisco, ci undeva unde existau doar lucruri periculoase și bizare.

Și de aici, lectură plăcută, vă las să aflați singuri…

Ce aș putea mai spune?
În principiu toată goana asta e (evident) alertă, te ține în suspans, aș fi trăit bine și fără anumite momente cam de genul aviator rănit- fată frumoasă salvatoare, dar nu le poți avea pe toate, nu?
Contextul, aspectele mitologice, magia ciudată a cărților și toată căutarea, dar și multe altele, fac cartea de față o lectură ușoară în ciuda numărul mărișor de pagini.

Găsiți cartea AICI

”Ultima dată când ieșiseră din casă, Brendan se bucurase că ei aveau arme. Acum, prezența lui Will, părea suficientă.”

” – La așa ceva nu mă așteptam! strigă Will uimit, și apoi copacii începură să cadă.
Fugiți!!!

” Ultimul copac se prăbuși chiar în fața lui Eleanor, ratând-o cu câțiva centimetrii.”

Recenzie Bătrânul din Lună de Grace Lin

Batranul din Luna - Grace LinBună Bookaholici! Așa cum am promis am revenit cu recenzia cărții acesteia, pe care am avut ocazia să o citesc grație Libris
Și cu această pricină le  mulțumesc foarte mult, pentru micuța bijuterie pe care o am în bibliotecă de acum. Și chiar este o bijuterie.

Mi-am făcut  griji că n-o s-o termin la timp, dar credeți-mă că dacă vreți ceva foarte ușor de parcurs, cu un aer de poveste, cu o lecție de viață și o fărâmă de folclor chinezesc, Bătrânul din lună este alegerea perfectă. Trebuie să recunosc că este superb ilustrată, presărată din loc în loc cu ilustrații mari de o pagină, intens colorate de o delicatețe și ceva feric de mult timp nemaivăzute de mine. Fiecare capitol începe, de asemenea, cu un desen mic și drăgălaș. De obicei nu dau atenție elementului grafic, dar Bătrânul din  lună mi-a furat ochii. Și încă oscilez, dacă să mi-i iau înapoi. Hm…

Trecând peste detaliul acesta legat de manipulare, povestea e o poveste cu povești. Și când spun asta nu e doar o figură de stil…pe lângă acțiunea ce curge, avem povești din folclorul chinez spuse ca atare, de către cineva ( în general tatăl protagonistei – Ba). Pe lângă atmosfera de poveste, cu peștișori, munți, zeițe, o carte mistică etc. avem și povești directe, cu morală bine definită, care pot oferi o lecție prin cuvinte simple chiar și unui adult. Eh, asta dacă vrea să le asculte…Și chiar dacă nu vrea poate să se bucure de seninătatea poveștii lui Minli – ca protagonistă.

Eu una m-am lăsat scufundată în optimismul poveștii și mi-am permis să văd totul cu speranță. Iar lecția de la sfârșit, mai presus de toate, mi-a cuprins inima c-un fir roșu 🙂
În caz că vă întrebați de ce un fir roșu, citiți Bătrânul din lună și aflați care e treaba cu aluzia.

Cine? Ce? Unde? În ce împrejurări?
Minli este o fetiță zglobie, dar care pe zi ce trece constată cu mâhnire că părinții ei și în deosebi mama ei este nemulțumită de situația financiară a lor. Dornică să schimbe ceva, fetița pleacă de acasă la povățuirea unui !!!SPOILER!!!peștișor auriu(peștișoară, dacă țineți la detalii) să-l caute pe Bătrânul din lună, cel care citește cartea norocului și doar el putându-i a spune cum poate schimba soarta familiei ei și a ei. Pe drum, dă de tot felul de oameni, aude tot felul de povești, leagă prietenii neobișnuite și are parte de o aventură ca din poveștile spuse la gură lampionului.
Cel mai drăguț moment e cel ce traversează toată povestea, prietenia – ca mijloc de a reuși. Cel mai delicios  este prietenul lui Minli, care e într-o situație comică, deși cam tristă.

Într-o oarecare măsură, cartea mi-a amintit de Vrăjitorul din Oz. Dar bănuiesc că asemănările nu sunt multe, cartea lui Grace Lin e mult mai plină de substanță, mult mai încărcată de mesaj.

” – Poveștile nu sunt fără rost, zise Ba în felul său liniștit.
– Asta s-o crezi tu! replică Ma. I-ai umplut capul cu ele. Ai făcut-o să creadă că o biată scorneală ne-ar putea schimba soartă oropsită!Ce aiureală! ”

” Minli și tovarășul ei rămaseră privindu-l pe peștișor îndepărtându-se înot.Apoi își văzură de drum spre Orașul Clar- de- Lună. ”

Văzându-l cu mâna întinsă pe cerșetor, tremurând de foame Minli simți un junghi în stomac.Își aminti de Ba, întinzând ultimele boabe de orez ca să hrănească peștișorul (…)
– Poftim, zise ea, întinzându-i vânzătorului moneda. Alese cea mai mare piersică pe care o găsi pe tarabă și i-o oferi bătrânului. (…)
Minli pe de altă parte nu se alătură festinului.
– Dacă nu aș fi mâncat doar piersici tot drumul spre oraș, aș fi fost prima care se urca în pom.
Dar sătulă de piersici, fetița reuși să vadă ceea ce nimeni nu vedea. De fiecare dată când cineva culegea o piersică din pom, dispărea una de pe taraba vânzătorului. ”

20180527_095435[1]
20180527_095435[1]20180527_095121[1]Una peste alta vă recomand acest volum, ca o doză de fericire și bună dispoziție.Cred că ar fi una dintre cărțile fără de notă, dar totuși o recomand cu notă maximă.

Link-ul către carte aici 

Lectură plăcută!
Pe data viitoare!