Fragment în avanpremieră : Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : În colecția Damen Tango a apărut Lecții de chimie, de Bonnie Garmus. Este o poveste curajoasă, o carte feministă și este potrivită pentru toți cititorii care vor să-și găsească vocea.

Chimista Elizabeth Zott nu este o femeie obișnuită. La începutul anilor ʼ60, se angajează la Institutul de Cercetare Hastings, unde observă că atitudinea față de femei a colegilor săi nu e deloc obiectivă. Singurul care pare să o înțeleagă este genialul și singuraticul Calvin Evans, savantul cu multiple nominalizări la Premiul Nobel, care se îndrăgostește de mintea ei sclipitoare.

Elizabeth se trezește, în doar câțiva ani, nu doar o mamă obligată să-și crească singură fiica, ci și vedeta celei mai îndrăgite emisiuni de gătit din Statele Unite, Cina la șase. Maniera revoluționară în care eroina noastră interpretează gătitul este 100% științifică: „combinați o lingură de acid acetic cu un praf de clorură de sodiu“, își îndeamnă ea telespectatoarele.

Numai că, din păcate, nu toată lumea este încântată de succesul lui Elizabeth Zott, pentru că ea nu le învață pe femei doar cum să gătească, ci și cum să gândească.

Strălucitor, exuberant, amuzant și cu personaje pe deplin formate pe care le veți îndrăgi!SUNDAY TIMES


NOIEMBRIE 1961

În 1961, când femeile purtau rochii strânse în talie, cu nasturi în față, se alăturau cluburilor de grădinărit și plimbau cohorte de copii dintr-un loc în altul în mașini fără centuri de siguranță, fără să se gândească deloc la asta; înainte să-i treacă prin cap cuiva că va urma o mișcare a anilor ’60, cu atât mai puțin una pe care partici­panții o vor documenta pentru următorii șaizeci de ani; pe vremea când marile războaie se terminaseră și războaiele secrete de-abia izbucniseră, iar oamenii începeau să gândească lucruri noi și să creadă că totul este posibil, mama lui Madeline Zott, o femeie în vârstă de treizeci de ani, s-a trezit, ca de obicei, înainte de venirea zorilor și a știut cu siguranță un lucru: viața ei se sfârșise.

În ciuda acestei certitudini, s-a dus în laborator să pregătească prânzul fiicei sale.

„Combustibil pentru studiu“, a scris Elizabeth Zott pe o bucățică de hârtie pe care a îndesat-o în cutia cu prânzul fetiței sale. Apoi s-a oprit, cu creionul în aer, de parcă s-ar fi răzgândit. „Fă sport în pauză, dar nu-i lăsa pe băieți să câștige automat“a notat pe o altă hârtie. Apoi s-a oprit din nou, bătând cu creionul în masă. „Nu ți se pare“a scris pe cea de-a treia bucată de hârtie, „că majoritatea oamenilor sunt oribili?“ Le-a pus pe ultimele două deasupra.

Mulți copii nu știu să citească și, dacă totuși o fac, de obicei e vorba despre cuvinte de tipul „muc“ și „da“. Dar Madeline citea de la trei ani și acum, la cinci ani, lecturase deja mare parte din opera lui Dickens.

Madeline era tipul acela de copil – genul care putea fredona un concert de Bach, dar nu era în stare să-și lege șireturile; care putea explica mișcarea de rotație a Pământului, dar se încurca la X și 0. Și asta era marea problemă. Copiii-minune în domeniul muzical sunt sărbătoriți cu surle și trâmbițe, copiii care încep foarte devreme să citească – nu. Pentru că astfel de cititori timpurii se pricep la un lucru la care se vor pricepe și ceilalți, în cele din urmă. Așadar, să fii primul nu e deloc special – e doar enervant.

Madeline înțelegea lucrul acesta. De-asta se străduia în fiecare dimi­neață – după ce mama ei pleca și în timp ce bona ei din vecini, Harriet, avea treburi de făcut – să scoată bilețelele din cutia de prânz, să le ci­tească, apoi să le pună laolaltă cu celelalte, pe care le păstra într-o cutie de pantofi, în fundul dulapului său. Când ajungea la școală, se prefăcea că e la fel ca toți ceilalți copii: practic, analfabetă. Pentru Madeline, integrarea conta mai mult decât orice altceva. Iar argumentul ei era unul irefutabil: mama ei nu se integrase niciodată și uite ce pățise.

Zăcea în pat cu ochii închiși și aștepta – acolo, în orașul Commons din sudul Californiei, unde vremea era în mare parte caldă, dar nu prea caldă, unde cerul era albastru, dar nu foarte albastru, iar aerul era curat, pentru că așa era aerul atunci. Știa că în curând cineva o va săruta ușor pe frunte, o va mângâia încetișor pe umeri și-i va mur­mura la ureche: „Trăiește clipa“. Peste un minut, va auzi motorul unei mașini, un scârțâit de cauciucuri când Plymouth-ul va ieși cu spatele pe alee, schimbătorul trecând din marșarier în viteza întâi. Apoi mama ei veșnic deprimată va porni spre studioul de televiziune, unde își va pune un șorț și va intra pe platoul de filmare.

Emisiunea se numea Cina la șase, iar Elizabeth Zott era vedeta sa incontestabilă.

P I N E

Odinioară cercetătoare în domeniul chimiei, Elizabeth Zott era o femeie cu ten impecabil, care avea comportamentul inconfunda­bil al unei persoane care nu era mediocră și nu fusese niciodată așa.

Fusese descoperită, așa cum se întâmplă cu toate starurile au­tentice. Deși, în cazul lui Elizabeth, nu fusese văzută de cineva la o gelaterie, stând întâmplător pe vreo bancă sau la vreo întâlnire norocoasă. Nu, furtul – mai precis furtul de mâncare – dusese la descoperirea ei.

Povestea era simplă: o copilă pe nume Amanda Pine, care savura mâncarea într-un fel pe care unii terapeuți îl consideră încărcat de însemnătate, îi mânca prânzul lui Madeline. Asta pentru că prânzul lui Madeline nu era mediocru. În vreme ce alți copii își molfăiau sendvișurile cu unt de arahide și dulceață, Madeline își deschidea cutia în care găsea o felie zdravănă de lasagna, cu garnitură de do­vlecei cu unt, un kiwi exotic tăiat în bucățele, cinci roșii cherry rotunjoare ca niște perle, o solniță micuță marca Morton, două fursecuri cu ciocolată, calde încă, și un termos roșu cu model eco­sez, plin cu lapte rece ca gheața.

Acest conținut era motivul pentru care toată lumea tânjea după prânzul lui Madeline, inclusiv Madeline însăși. Dar i-l oferea Amandei, pentru că prietenia cere sacrificii, dar și pentru că Amanda era singura din toată școala care nu râdea de Madeline, care deja știa despre sine că e o ciudată.

De-abia când Elizabeth a observat că hainele atârnă pe silueta ascuțită a lui Madeline ca niște perdele prost croite, a început să se întrebe ce se întâmplă de fapt. Potrivit calculelor sale, consumul zilnic al lui Madeline era exact cel de care avea nevoie pentru o dezvoltare optimă, iar asta însemna că pierderea în greutate era imposibilă din punct de vedere științific. Să fi fost vorba de un puseu de creștere? Nu. Luase creșterea în considerare în calculele ei. O tulburare alimentară instalată devreme? Puțin probabil. La cină, Madeline mânca de parc-avea o foame de lup. Leucemie? Categoric, nu. Elizabeth nu era prăpăstioasă – nu era genul care să stea noaptea trează, închipuindu-și că fiica ei e atinsă de o boală incurabilă. Ca om de știință, a căutat întotdeauna o explicație ra­țională și, în clipa în care a cunoscut-o pe Amanda Pine, cu buzele pătate cu roșu de la sosul de roșii, a știut că a găsit-o.

— Domnule Pine, a spus Elizabeth, intrând hotărâtă în studioul local de televiziune, trecând pe lângă o secretară, într-o după-amiază de miercuri. Vă sun de vreo trei zile și nu ați avut curtoazia de a mă suna înapoi. Mă numesc Elizabeth Zott. Sunt mama lui Madeline Zott – fetele noastre sunt colege la Școala Primară Woody – și v-am sunat să vă spun că fiica dumneavoastră pretinde că e prietenă cu fiica mea ca să profite de ea.

Și, pentru că bărbatul părea derutat, a adăugat:

— Fiica dumneavoastră îi mănâncă prânzul fiicei mele.

— P-prânzul? a reușit să rostească Walter Pine, privind femeia absolut superbă care stătea în fața sa, în halatul alb de laborator care arunca o aură de lumină sacră, cu excepția unui singur detaliu: inițialele „E. Z.“ brodate cu roșu deasupra buzunarului.

— Fiica dumneavoastră, Amanda, și-a reluat Elizabeth atacul, îi mănâncă prânzul fiicei mele. Se pare că povestea asta durează de luni întregi.

Walter se holba pur și simplu la ea. Înaltă și osoasă, cu părul de culoarea pâinii prea prăjite și unse apoi cu unt, pe care și-l prin­sese cu un creion, Elizabeth stătea cu mâinile în șolduri, cu buzele roșii ca focul, cu pielea luminoasă și nasul drept. Își coborâse pri­virea asupra lui, de parcă ar fi fost un medic de pe front care încerca să stabilească dacă pacientul merită sau nu să fie salvat.

— Și faptul că se preface că e prietena lui Madeline doar ca să-i mănânce prânzul, a continuat ea, este absolut reprobabil.

— Ăăă… cine ziceați că sunteți? s-a bâlbâit Walter.

— Elizabeth Zott! s-a răstit ea. Mama lui Madeline Zott!

Walter a dat din cap, străduindu-se să înțeleagă. Fiind de multă vreme producător al emisiunilor de după-amiază, se pricepea la ches­tiile melodramatice. Dar așa ceva? Continua să se holbeze. Tipa era senzațională. Era practic uluit de ea. Venise să dea vreo audiție?

— Îmi cer scuze, a spus el în cele din urmă. Dar toate rolurile de asistentă medicală au fost distribuite.

— Poftim? s-a rățoit femeia.

A urmat o pauză lungă.

— Amanda Pine, a repetat ea.

El a clipit, confuz.

— Fiica mea? Ah, a zis el, brusc alarmat, sărind în picioare. Ce-i cu ea? Sunteți medic? Ați venit din partea școlii?

— Doamne sfinte, nu, a răspuns Elizabeth. Sunt chimistă. Am bătut tot drumul până aici de la Hastings, în pauza mea de prânz, pentru că nu m-ați sunat.

Și când el a continuat să o privească la fel de surprins, ea a clarificat:

— Institutul de Cercetare Hastings? Acolo unde se fac desco­periri științifice de mare impact?

A expirat după ce a rostit sloganul fără noimă.

— Ideea e că depun mult efort să prepar o mâncare hrănitoare pentru Madeline – ceea ce sunt sigură că și dumneavoastră vă stră­duiți să faceți pentru propriul copil.

Când a observat că el o privește în continuare absent, a adăugat:

— Pentru că vă pasă de dezvoltarea cognitivă și fizică a Amandei. Pentru că știți că această dezvoltare se bazează pe echilibrul apor­tului de vitamine și minerale.

— Ideea e că doamna Pine…

— Da, știu. A dispărut de pe fața pământului. Am încercat s-o contactez, dar mi s-a spus că locuiește la New York.

— Suntem divorțați.

— Îmi pare rău să aud asta, dar divorțul nu are nicio legătură cu prânzul.

— Așa s-ar părea, dar…

— Bărbații pot pregăti prânzul, domnule Pine. Nu e imposibil din punct de vedere biologic.

— Absolut, a aprobat el, fâstâcindu-se să-i ofere un scaun. Vă rog, doamnă Zott, vă rog, luați loc.

— Am ceva în ciclotron, a zis ea arțăgoasă, uitându-se în treacăt la ceas. Ne-am înțeles sau nu?

— Ciclo…

— Accelerator subatomic de particule.

Elizabeth și-a aruncat o privire spre pereți. Erau plini cu afișe înrămate care făceau reclamă unor telenovele melodramatice și unor concursuri stupide de televiziune.

— Asta e munca mea, a zis Walter, brusc stânjenit de stupidi­tatea lor. Poate că ați văzut vreo emisiune?

Ea s-a întors spre el.

— Domnule Pine, a continuat pe un ton mai împăciuitor, îmi pare rău că nu am la dispoziție nici timpul, nici resursele necesare pentru a pregăti prânzul fiicei dumneavoastră. Amândoi știm că hrana este catalizatorul care deblochează creierul, e ceea ce ne unește familiile și ne determină viitorul. Cu toate astea…

Și-a lăsat ideea neterminată, studiind cu ochii mijiți afișul unei telenovele în care o asistentă medicală îi acorda unui pacient niște îngrijiri destul de neobișnuite.

— Are cineva timp să învețe o națiune întreagă cum să gătească acea mâncare care contează? Mi-ar plăcea să am, dar nu e cazul. Dumneavoastră aveți?

Când a dat să plece, Pine, pentru că nu voia ca femeia să dispară și pentru că era cât se poate de confuz, a zis:

— Stați, vă rog, opriți-vă – vă rog! Ce… ce-ați spus? Că vreți să învățați întreaga națiune cum să prepare mâncare care… care contează?

Cina la șase a debutat patru săptămâni mai târziu. Și, chiar dacă Elizabeth nu era foarte încântată de idee – era cercetător în dome­niul chimiei –, a acceptat slujba din motivele obișnuite: era bine plătită și ea avea un copil de crescut.

Din prima zi în care Elizabeth și-a pus șorțul și a intrat pe pla­tou, lucrurile au fost clare: avea acel „ceva“, o calitate rară care te făcea să o privești cu încântare. Dar era și o persoană profundă – un om care nu accepta aiureli, un om atât de direct, încât ceilalți nu știau cum s-o ia. În vreme ce alte emisiuni de gătit aveau în rolurile principale bucătari cu firi blânde care beau cu nonșalanță cherry în fața camerelor de luat vederi, Elizabeth Zott era serioasă. Nu zâm­bea niciodată. Nu făcea glume. Și felurile ei de mâncare erau la fel de cinstite și de firești ca ea însăși.

În decurs de șase luni, emisiunea lui Elizabeth a avut din ce în ce mai mult succes. Peste un an, devenise o adevărată instituție. În doi ani, își dovedise nu doar puterea misterioasă de a-i uni pe pă­rinți cu copiii lor, ci și pe cetățeni cu patria lor. Nu era o exagerare să spui că, atunci când Elizabeth Zott termina de gătit, o națiune întreagă se așeza să mănânce.

Până și vicepreședintele Lyndon Johnson îi urmărea emisiunea.

— Vrei știi ce cred? a zis el, în dorința de a scăpa de un reporter insistent. Cred că ar trebui să scrii mai puțin și să te uiți mai mult la televizor. Începe cu Cina la șase – tipa aia, Zott sau cum o cheamă, știe foarte bine ce face.

Și chiar știa. Nu o găseai niciodată pe Elizabeth Zott explicând cum se fac mini sendvișurile cu castravete sau sufleurile delicate. Rețetele ei erau pentru mâncăruri consistente: tocane, ghiveciuri, lucruri gătite în tigăi mari din metal. Scotea mereu în evidență cele patru grupe de alimente. Credea în porții echilibrate. Și insista că orice fel de mâncare care merită pregătit trebuie să-ți ocupe mai puțin de o oră. Își încheia fiecare emisiune cu o replică pentru care devenise celebră:

— Copii, așezați masa! Mama voastră are nevoie de un răgaz.

Dar apoi, un reporter de seamă a scris un articol intitulat „De ce vom mânca tot ce ne pune-n farfurie“ și, în trecere, a poreclit-o „Lizzie cea Dulce“, un supranume care, pentru că era atât de potri­vit în context, s-a lipit extrem de repede de ea. Din acea zi, străinii i-au spus Dulcica, dar fiica ei, Madeline, îi spunea mama și, deși era doar un copil, Madeline și-a dat seama că acea poreclă diminua talentele mamei sale. Era chimistă, nu bucătăreasă la televizor. Iar Elizabeth, stânjenită în fața singurului ei copil, s-a simțit copleșită de rușine.

Uneori, Elizabeth stătea întinsă noaptea în pat și se întreba cum ajunsese viața ei în punctul acesta. Dar întrebarea nu rămânea prea mult timp fără răspuns, căci deja știa motivul.

Numele lui era Calvin Evans.

A. – Cum vi se pare? Puteți comanda cartea de aici : Lecții de chimie .

Citate : Mici favoruri și Casa de sare și amărăciuni de Erin A. Craig

Oare mâniaserăm zeii cu ceva? Oare bezna ne însemnase familia, luându-ne una câte una? Sau era pur și simplu doar o serie de ghinioane și coincidente cumplite?

Suntem născuți din Sare, trăim cu Sare și în Sare ne întoarcem!

 A luat sare din valurile oceanului pentru putere. A amestecat-o cu viclenia rechinului-tau și cu frumusețea meduzei-lună. A adăugat fidelitatea căluțului de mare și curiozitatea delfinului-brun. Când creația lui a prins formă – două brațe, două picioare, un cap și o inimă -, Pontus a suflat viață peste ea, făcând primii Oameni din Sare. Așa că, atunci când murim, nu putem fi îngropați sub pământ. 

“Nights like this were meant to be shared, remembered, and talked about for years. Skies like this were meant to be kissed under.”

“All the dreamers are castle-bound. At midnight’s stroke, we will unwind, Revealing fantasies soft or unkind. Show me debauched nightmares or sunniest daydreams. Come not as you are but as you wish to be seen.”

 “All my life has been moonlight and the stars. I can smell the sunlight racing through your veins from across a room. Sunlight and heat and salt. Always the salt.”

– Peste tot în Europa, basmele abundă în entități care îți pot împlini cea mai aprinsă dorință în schimbul unui mic favor. Atunci când, în mod inevitabil, târgul se dovedește a fi unul păgubos, eroul trebuie să afle numele creaturii pentru a-l putea anula. Acesta este sâmburele de adevăr. Numele lor adevărate cântăresc greu. Dacă le cunoști, le poți controla.

– Norocul nu poate fi ascuns sau închis într-o mulțime, a murmurat el, trecându-și degetele pe la margini. Nu se va amesteca niciodată cu restul. Vrea să iasă în față. Trebuie să știi doar unde să cauți.

De când pusesem piciorul în pădure, tot ce era mai urât din mine ieșise la iveală: nerăbdare, lipsă de stăpânire de sine și, mai presus de toate, o furie arzătoare, primară, împotriva căreia nu puteam lupta.

Adesea au fost legați de evenimente catastrofale din jurul lumii. O perioadă lungă s-a crezut că pot anticipa tragediile și că sunt atrași de ele – precum corăbiile de un far.

“There’s a power in names, don’t you think? Once your name is given away, you can’t help but be pulled along by those who have it.”

“Rule Number Seven: Enter not the forest deep.
Beyond the Bells, the dark fiends keep.”

“You won’t. You’re too smart for that, and you care too much. You’ll make mistakes—we all do—but you care enough to keep fighting. That’s the truly important part. You care too much to quit.”

Recenzile cărților sunt pe blog. Cărțile pot fi comandate de aici , aici sau aici .

Oferte : Black Friday 2

Salut! Revin cu partea a doua !

Black Friday la Șosetăria.ro – Până la 60% Reducere – Link ofertă : http://bit.ly/3DS2Vne Durata : 11 – 13 Noiembrie

E Black Friday la Iedera.ro | Reduceri de pana la 50% . Link : http://bit.ly/3ULvBp4 Oferta ține 9 zile.

E Black Friday la Yellowstore! Reduceri de până la 5000 lei la aparate și obiective foto Nikon. Link-ul ofertei : http://bit.ly/3UQrYxR Durata ofertei : 10 – 14 Noiembrie

E Black Friday pe Apiland. Hai pe site si bucură-te de REDUCERI pe bune la produsele tale pentru imunitate. Link-ul ofertei : http://bit.ly/3TsS9K6 Durata ofertei : 11- 13 Noiembrie

E Black Friday pe VidaXL. Link-ul ofertei :http://bit.ly/3UQyq8q Reduceri -10% la covoare, mese decorative, scaune de relaxare, fotolii si la mobilierul de TV cu codul BF2022 : ○ -10% pentru 2 piese de mobilier de depozitare ○ -5% pentru 1, -10% pentru 2 și -15% pentru 3 biblioteci și rafturi

○ Beneficiază de -5% pentru 1, -10% pentru 2 și -15% pentru 3 scaune de bucatarie sau de bar ○ Beneficiază de -5% pentru 1, -10% pentru 2 și -15% pentru 3 articole pentru animale de companie ○ -20% la sute de alte produse

E Black Friday la Aosom. BLACK FRIDAY cu reduceri grandioase la toate produsele . Link-ul ofertei : http://bit.ly/3A6yp82 Oferta durează de azi până pe 15 Noiembrie.

La Noriel e Black Friday – https://bit.ly/3U3VX5A Ofertă durează până pe 17 Noiembrie. Reduceri de până la 70% .

E Black Friday pe Farmec.ro – Până la 50% REDUCERE cu All Stars BLACK FRIDAY, Link-ul ofertei : http://bit.ly/3hBdQul Oferta durează până pe 17 Noiembrie.

E Black Friday pe AnticEx Libris – Reduceri de peste 90% față de prețul recomandat de producător și o mulțime de cărți la doar 4.99 și 9.99 lei. Oferta ține până pe 17 Noiembrie . Link-ul ofertei : http://bit.ly/3hBeAQ9

Spor la cumpărături!!

Oferte : BLACK FRIDAY !!

Bună! Ce mai faceți? Vă voi prezenta ofertele de Black Friday :

E Black Friday la editura Niculescu! La Editura NICULESCU, de Black Friday primești o CARTE CADOU pentru fiecare comandă ( la alegere ) Link aici : http://bit.ly/3TrlqoA Spor la cumpărături! Durata ofertei : 11 – 14 Noiembrie .

E Black Friday la Cartepedia ! Click pe link – http://bit.ly/3A2Uapq . Black Friday cu reduceri de până la 45% . Spor la cumpărături! Oferta durează : 11 – 13 Noiembrie.

Ar putea fi o imagine cu text care spune „REDUCERI PÂNĂ LA -45% BLAC FRDY la cartepedia 11- NOIEMBRIE 2022”

E Black Friday la Red Goblin ! Click pe link – http://bit.ly/3O1pSt8 Durata ofertei : 11 – 14 Noiembrie , Spor la cumpărături! Cele mai mari reduceri din an la sute de produse, de la boardgames și până la figurine, benzi desenate și tricouri și cadouri perfecte pentru toți cei pasionați de lumea geek (filme, seriale, benzi desenate, jocuri video).

E Black Friday la Libris – http://bit.ly/3JSf9hP Reduceri de până la 90% + transport gratuit la comenzile de peste 50 de lei. Spor la cumpărături!

E Black Friday pe BookCity! Reduceri de până la 70% . Click pe link – http://bit.ly/3UAbkCK Durata ofertei : 10 – 13 Noiembrie. Spor la cumpărături!

E Black Friday pe CĂRTUREȘTI !! Link ofertă – http://bit.ly/3DZgkdi Reduceri de până la 70%! Spor la cumpărături! Durata ofertei : 10 – 13 Noiembrie.

E Black Friday pe LibHumanitas! Până la 80% reducere la toate produsele din site! Click pe link – http://bit.ly/3A21H7P Durata ofertei: 10-14 noiembrie 2022. Pe libhumanitas.ro se găsesc peste 300 de edituri și furnizori, audiobook-uri CD și mp3, ebook-uri, muzică, filme, boardgames și jocuri, etc.. Discount-ul minim este de 30%, iar cel maxim este de 80% . Spor la cumpărături!

E BLACK FRIDAY la Editura Litera ! LINK OFERTĂ : https://bit.ly/3G58sd6 REDUCERI de până la -90%, cu prețuri ce pornesc de la 3.99 lei! ✔️ Pachete de cărți CADOU în fiecare zi, ce se oferă gratuit la comenzile peste 199 lei, cu transport gratuit inclus! 10.000 de PREMII GARANTATE sub formă de tichete norocoase. Spor la cumpărături!

E BLACK FRIDAY Nemira cu reduceri de până la 70%!! Link-ul ofertei : https://bit.ly/3A338mF ! Spor la cumpărături!

E Black Friday pe Bookzone! Click aici : http://bit.ly/3Up2ckt Reduceri + noutăți editoriale + semn de carte! Spor la cumpărături!

E Black Friday la Librex.ro! Click pe link – http://bit.ly/3fXEjlm Reduceri de până la 90 % ! Spor la cumpărături!

E Black Friday pe Okian! Link – http://bit.ly/3Jnr06m Oferta ține 3 zile! Spor la cumpărături!

E Black Friday la F64 – https://bit.ly/3X43cfZ Reduceri de până la 70% la mii de echipamente foto – video – audio 🏷️! Durata ofertei : 10 – 13 Noiembrie , Spor la cumpărături!

E Black Friday la Servus Candles! Prinde reducerile de până la 51% din colecția Lavandă la Superlativ care trebuie să ajungă și în casa ta.Aromele relaxante te vor însoți pe parcursul întregii zile prin produsele parfumate din SERVUS Collection: Săpun, șampon, sare de baie, caviar de baie și lumânări parfumate mov. Click pe link – https://bit.ly/3TnVXMu Durata ofertei : 9 – 11 Noiembrie! Spor la cumpărături!!

E Black Friday la Kalapod !! Reduceri de până la 90% ! Click pe link – http://bit.ly/3G1DfaD Durata ofertei : 9 – 15 Noiembrie. Spor la cumpărături!!

LC Waikiki are reduceri – https://bit.ly/3G6HBgu Extra 20% reducere la toate produsele, inclusiv cele deja reduse. Oferta durează până pe 13 noiembrie.

La Lensa.ro Black Friday continuă . Link Lensa.ro – https://bit.ly/3TfmgVl Campania cu reduceri de până la 90% continuă! Spor la cumpărături! Oferta durează până pe 5 Decembrie .

Recenzie : Mici favoruri de Erin A. Craig

Descrierea cărții : Nimic nu este mai periculos decât o dorință care se împlinește!

Ellerie Downing așteaptă să se întâmple ceva. Viața în izolatul orășel Amity Falls, înconjurat de o pădure de nepătruns, are o monotonie previzibilă. Tânăra își petrece timpul îngrijind de stupii familiei, ocupându-se de surorile mai mici și visând la lucruri grandioase, în timp ce geamănul ei, Samuel, este liber să hoinărească după pofta inimii. Cu mulți ani în urmă, primii locuitori ai orașului s-au luptat cu creaturile monstruoase din pădure, iar zvonurile cum că aceste făpturi încă mai există îi împiedică pe oameni să se aventureze prea departe. Când câțiva vecini de-ai lui Ellerie dispar în mod misterios în timpul unei călătorii pentru a face rost de provizii, Amity Falls e cuprins de neliniște. Curând, evenimente ciudate încep să tulbure așezarea și, pe măsură ce anotimpurile trec, devine limpede ca ceva îngrozitor se întâmplă acolo. Creaturile misterioase sunt cât se poate de reale și se oferă să îndeplinească cele mai tainice dorințe ale locuitorilor, în schimbul unor mici favoruri. Aparent banale, aceste solicitări ascund însă intenții sinistre. Curând, Ellerie se trezește într-o cursă contracronometru pentru a-și salva de la pieire orașul, familia și chiar și pe băiatul pe care îl iubește.

– Peste tot în Europa, basmele abundă în entități care îți pot împlini cea mai aprinsă dorință în schimbul unui mic favor. Atunci când, în mod inevitabil, târgul se dovedește a fi unul păgubos, eroul trebuie să afle numele creaturii pentru a-l putea anula. Acesta este sâmburele de adevăr. Numele lor adevărate cântăresc greu. Dacă le cunoști, le poți controla.

Bine ați venit în Amity Falls! Un loc idilic, păcat de ceva va urma, urmează să se dezlănțuie haosul pentru locuitorii acestui orășel. E sinistru tot ce se întâmplă…mai ales că s-a mai întâmplat și în alte locuri. Nu mai există liniște pentru cei care locuiesc în Amity Falls, ard grânele, animalele mor, caravana pentru provizii nu mai poate pleca după un anume incident, anumite lucruri dispar, apar niște străini, e un haos. Mi s-a făcut de multe ori pielea de găină. După anumite evenimente nefaste, Ellerie și surorile ei sunt singure acum, Sam pleacă de acasă.

Erin A. Craig m-a surprins plăcut, mi-a plăcut mai mult această carte decât prima, și prima ei carte e super, dar asta m-a cucerit de la primele rânduri. Să revin la acțiunea acestei cărți, Ellerie devine peste noapte un adult, fratele ei geamăn s-a schimbat foarte mult, eram sigură că este vinovat de ceva, se comporta prea ciudat, chiar m-a enervat pe parcursul cărții. Ellerie se simte la un moment dat cuprinsă de sentimente ce nu le avea înainte.

Mici favoruri mi-a adus aminte de anumite legende/ documentare cu case, sate părăsite. Eu când văd case sau sate părăsite mă gândesc oare de ce au plecat oamenii de acolo, ce motive au avut.

– Norocul nu poate fi ascuns sau închis într-o mulțime, a murmurat el, trecându-și degetele pe la margini. Nu se va amesteca niciodată cu restul. Vrea să iasă în față. Trebuie să știi doar unde să cauți.

De când pusesem piciorul în pădure, tot ce era mai urât din mine ieșise la iveală: nerăbdare, lipsă de stăpânire de sine și, mai presus de toate, o furie arzătoare, primară, împotriva căreia nu puteam lupta.

Adesea au fost legați de evenimente catastrofale din jurul lumii. O perioadă lungă s-a crezut că pot anticipa tragediile și că sunt atrași de ele – precum corăbiile de un far.

Micile favoruri pot fi periculoase, și să revin la un anume personaj, cât de misterios e Whitetaker, deși e de treabă, e ceva suspect în privința lui. Și cât suspans! Mi-a fost milă de orășel, efectiv oamenii aceia au luat-o razna, dorințele pot fi periculoase, pădurea are ochi și urechi, totul are un preț, iar cei din Amity Falls vor afla asta. Acele creaturi mi-au adus aminte de anumite legende amerindiene, cele cu Skinwalkeri. Sunt multe de spus și nu vreau să stric magia acestei cărți. Și ce final!

Mi-a plăcut foarte mult această carte, mi s-a părut mai interesantă Mici favoruri decât Casa de sare și amărăciuni. Mulțumesc Libris pentru această carte. Voi ați citit această carte? Cum vi s-a părut? E o carte perfectă pentru acest anotimp, are momente romance, dar și mult suspans, faze înfricoșătoare, un orășel care la început e perfect, gata, ce să mai, ai un mix perfect pentru toamnă.

„Un basm delicios de întunecat, plin de elemente înfiorătoare, dar și de un romantism uluitor, care te va ține treaz până târziu în noapte.” KARA THOMAS, autoarea romanului Majoretele

„Plin de fiare cumplite, învoieli între personaje și mult sânge, volumul Mici favoruri propune o poveste de groază care are farmecul unui roman clasic, însă vine cu o abordare proaspăta. Dulce, întunecat și complex, la fel ca mierea de flori sălbatice.” HANNAH WHITTEN, autoarea bestsellerului For the Wolf

Concurs #1

Bună! Ce mai faceți? Nu am mai făcut de ceva vreme un concurs. Regulile sunt simple :

  • follow blogului
  • follow paginii – Oferte, reduceri, promoții ( click pe titlu )
  • Ultima carte citită și cum vi s-a părut?
  • Și distribuiți concursul pe Facebook.

Cartea pe care o va primi câștigătoarea/câștigătorul este : Pasagera de Alexandra Bracken . Durata concursului : 4- 30 Noiembrie. Pe 2 decembrie anunț câștigătorul/câștigătoarea. Succes tuturor!

Fragment în avanpremieră : Scrisoarea de Crăciun

EDITURA NEMIRA : În colecția Damen Tango a apărut „Scrisoarea de Crăciun”, de Emily Stone. Este o carte despre o dragoste tulburătoare, o pledoarie pentru viață și iubire.

Totul a început cu o scrisoare.

Și s-a sfârșit cu o poveste de dragoste.

În fiecare decembrie, Josie le trimite o scrisoare părinților săi pe care i-a pierdut cu mult timp în urmă, într-o noapte de Crăciun.

Întodeauna le scrie aceleași cuvinte: „Mi-e dor de voi mereu.“

Numai că, anul acesta, călătoria către cutia poștală îi este întreruptă brutal, când se izbește cu bicicleta de un străin misterios, Max, care îi va schimba cursul vieții.

Josie a crezut tot timpul că e singura persoană care nu sărbătorește Crăciunul, dar descoperă că și Max are motive întemeiate să facă același lucru, iar cei doi ajung să petreacă împreună sărbătorile. Îndrăgostită până peste cap, Josie e convinsă că și-a descoperit iubirea vieții, până când Max dispare fără urmă și fără să-și ia măcar rămas-bun.

Soarta îi va aduce însă din nou laolaltă, tot înainte de Crăciun. Oare vor reuși să rămână împreună de această dată?

Un roman care o să vă frângă inimile și pe care n-o să-l puteți uita!PUBLISHERS WEEKLY


Fragment în avanpremieră

Josie stătea în ușa apartamentului, sub vâscul pe care Bia insis­tase să-l atârne acolo „pentru orice eventualitate“, și se zgâia, mută, la cutia pe care Oliver o strângea în brațe. Proptea ușa cu mâna și, o clipă, a fost cât pe ce să cedeze tentației de a i-o trânti în față, fața lui mincinoasă, infidelă și, acum constata, îngrozitor de simetrică.

Oliver și-a dres glasul.

— Știu că voiai să-ți recuperezi lucrurile, așa că m-am gândit să…

Ceva din expresia lui Josie l-a făcut să se întrerupă și să-și plece privirea spre cutia cu obiectele ei personale. A ezitat, a dat să i-o întindă, dar a lovit-o stângaci de tocul ușii.

— Bine, a cedat Josie.

Evitând să-i atingă mâna, a luat cutia, manevrând-o cu grijă. A gemut când a simțit că e mult mai grea decât părea. Firesc, erau lucruri adunate în doi ani, pe care le uitase sau le lăsase dinadins în urmă, ca să-și facă viața mai ușoară. Lucruri despre care, până acum câteva săptămâni, crezuse că nu aveau să plece de-acolo în viitorul apropiat, ținând cont că, probabil, mai devreme sau mai târziu, urma să se instaleze și ea alături de ele. La ce se gândise Oliver cât împachetase totul? Inițial, o implorase să nu pună capăt relației, dar acum era aici, încheind-o categoric el însuși.

Josie a strâns ferm din buze ca să le oprească tremurul și i-a întors spatele. Deasupra cutiei, rostogolindu-se încoace și-ncolo pe una dintre cărțile ei, parcă aruncați acolo în ultima clipă, se aflau cerceii strălucitori, în formă de ren, pe care Oliver i-i dăruise cu trei săptămâni în urmă, înainte de prânzul de Crăciun de la serviciu. Prânzul după care, în loc să plece împreună cu ea după ce au terminat desertul, rămăsese să bea și să flirteze cu o colegă. Prânzul cu ocazia căruia, în loc să vină acasă într-o oră, se dusese la colega cu pricina. Și se culcase cu ea.

Josie a pus cutia pe podeaua acoperită cu linoleum, lângă ușa dormitorului Biei. Mai târziu, a presupus că cerceii fuseseră darul lui de rămas-bun, cu toate că niciunul n-o știuse la momentul respectiv. Gândul îi revenise în minte de nenumărate ori începând din dimineața următoare, când, încă în pat, Oliver îi mărturisise ce făcuse. Acum îi săgeta creierul și ea se străduia să și-l reprime. Ideea că, dacă nu s-ar fi întors acasă imediat după prânz, poate că acum nu s-ar mai afla aici. Poate că ar sta cuibărită lângă el, pe canape­luța lui roșie, urmărind reluări ale episoadelor din Line of Duty și comandând mâncare thailandeză și o sticlă de vin alb. Poate că Oliver n-ar fi cedat ispitei pe nume Cara. Sau poate că ar fi amânat pur și simplu deznodământul până data viitoare când ar fi dat de un Prosecco și de o rochie roșie, mulată.

A inspirat prelung și s-a ridicat, jurându-și că o să arunce cer­ceii la gunoi cu prima ocazie. Când s-a întors, el era tot acolo, așa că s-a străduit să-și păstreze expresia impasibilă și să-și înghită no­dul care i se pusese în gât de furie. Oliver și-a vârât mâinile în bu­zunarele blugilor exagerat de strâmți și, legănându-se pe călcâie, s-a uitat peste capul ei prin apartament, de parcă-l vedea pentru prima dată. Josie și-a încrucișat brațele la piept și a ridicat din sprâncene. În niciun caz nu avea de gând să-i ușureze situația.

— Te simți… bine?

În cele din urmă, el i-a întâlnit privirea și, descifrându-i mesa­jul, s-a retras ușor. Bun. Înseamnă că ea își găsise căutătura aceea tăioasă. Josie a ridicat și mai mult din sprâncene. Nu s-ar fi mirat dacă i-ar fi dispărut deja sub breton, dar nu-i păsa. Refuza să se lase atrasă în orice conversație, fie ea și de complezență, după tot ce-i făcuse.

— Adică, după cele întâmplate astăzi la birou, voiam doar să mă asigur că…

S-a întrerupt din nou, aparent pierzându-și capacitatea de a rosti propoziții întregi. Josie își ținea brațele strâns încrucișate la piept, sperând cu disperare ca valul de căldură care o cuprindea să nu-i înroșească obrajii. Bineînțeles că avea să aducă subiectul în discuție. Bineînțeles că-și dăduse seama de ce dorise Janice să stea de vorbă cu ea. Unul dintre neajunsurile de a împărți biroul cu fostul iubit, pe lângă faptul că trebuie să-l vezi în fiecare zi, e că nu poți să minți și să pretinzi că la muncă totul merge strună.

— Mă simt bine, a răspuns ea scurt.

Însă, după felul în care ochii lui căprui s-au îmblânzit când privirea i-a zăbovit pe chip, știa că nu o crede. Și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, dorindu-și să se fi schimbat de rochia cu care fusese la birou, în dungi albe și negre, care acum i se părea prea strâmtă și deconspiratoare, de parcă s-ar fi întors acasă la două după-amiaza și n-ar fi făcut nimic timp de patru ore. Ceea ce, la drept vorbind, așa și era. Dar poate că Oliver nu avea să observe – niciodată nu acordase atenție ținutelor ei când erau împreună, iar pe Josie o încântase de-a dreptul faptul că lui nu părea să-i pese că ea poartă trening sau tocuri. Acum se întreba dacă nu cumva totul fusese o farsă, ținând cont cu cine se culcase.

Oliver a deschis gura, apoi a închis-o și a dat din cap, evident cântărindu-și mai bine vorbele, sprijinul binevoitor pe care tocmai avusese de gând să i-l ofere.

— Bine, a zis el pe un ton neutru, trecându-și mâna prin părul castaniu-închis, pleoștit, parcă lipit de cap, deși cărarea laterală pe care Josie știa că și-o aranjează în fiecare zi era ușor strâmbă. Dar știi că poți să vorbești în continuare cu mine, iubito, da? Eu încă…

— Nu-mi mai spune „iubito“! l-a întrerupt ea, ridicând o mână și oftând. Te rog, nu o face.

Nu voia să-l mai audă oferindu-i un umăr pe care să plângă, spunându-i că încă ține la ea. Pentru că, dacă i-ar fi păsat cu ade­vărat, nu s-ar fi culcat cu altcineva. Și categoric nu cu una dintre colegele lor, cu care Josie trebuia să dea ochii la birou, care se fâțâia de colo până colo pe niște tocuri absolut incomode, cu o siguranță sfidătoare.

— Da, a zis el, trecându-și o mână peste ceafă.

Și-a mutat privirea și a măsurat din ochi holul întunecat. Una dintre lumini licărea slab în capătul îndepărtat, subliniind cumva urâțenia covorului pătat, ce contrasta puternic cu linoleumul din apartamentul pe care Josie se străduia să-l mențină curat și strălu­citor. A inspirat și a privit-o din nou cu ochii lui căprui de Bambi, de care ea se îndrăgostise cu doi ani și jumătate în urmă, când in­trase dezinvolt în birou, suficient de încrezător încât să treacă drept atrăgător, și nicidecum enervant.

— Jose, uite, știu că te-am rănit și că nu crezi că mă vei putea ierta vreodată, dar nu suport să te știu singură aici, străduindu-te să faci față situației. Cred că, dacă am discuta, am…

Ea a clătinat din cap.

— Oliver, nu pot să fac asta acum.

El și-a coborât mâna pe lângă corp. În clipa aceea arăta atât de al naibii de înduioșător, cu umerii gârboviți sub haina neagră North Face, încât ei aproape că-i venea să cedeze și să-i pună o mână pe braț. Aproape. Până când și-a amintit că nu el era nedrep­tățit în toată povestea asta. Nu avea niciun drept să tot încerce să se strecoare înapoi în viața ei, să o facă să creadă că exagerează.

— Și nu sunt singură, a adăugat iritată. O am pe Bia.

— Corect.

A dat de câteva ori din cap, precum cățelul de jucărie pe care Josie îl primise cadou anul acesta, de Secret Santa. De-atunci, îl ținea pe birou în semn de apreciere, deși absolut fiecare persoană care se oprea acolo îl mișca la plecare, iar Josie îl urmărea involun­tar cu coada ochiului cum își încetinește balansul, în timp ce ea încerca să dactilografieze.

— Bine, a zis Oliver, dregându-și vocea. Atunci, presupun că ne vedem la petrecerea de marți? a întrebat, schițând un zâmbet ezitant și arătându-și dinții strâmbi, pe care Josie știa că îi urăște.

— Presupun că da, a răspuns ea, înăbușindu-și un suspin.

Petrecerea la care trebuiau să meargă cu toții, în ciuda faptului că avea loc în Ajunul Crăciunului.

Oliver a mai zăbovit un moment în prag și Josie s-a întrebat dacă aștepta cumva ca ea să cedeze, să-l îmbrățișeze ori să-l invite înăuntru. În fond, în decursul relației lor, ea fusese întotdeauna cea care făcuse compromisuri, stătuse în oraș până târziu, fiindcă el își dorise o ieșire seara, sau acceptase să meargă într-un city-break din acelea nebunești, în loc să se retragă undeva la țară. Amândoi știau că fiecare își are propriul rol de jucat. Dar acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Oliver a ridicat privirea, a văzut vâscul care atârna trist deasupra lor și a roșit ușor. Josie a făcut o grimasă. O s-o omoare pe Bia!

— Păi, ne vedem atunci, presupun, a murmurat el.

S-a îndepărtat de ușă târșâindu-și picioarele, dar s-a mai uitat o dată în urmă, înainte ca ea să o închidă.

— Îmi pare rău, să știi, a zis și ochii de aceeași nuanță căprui ca ai ei nu au clipit nici măcar o dată. Știu că e un moment al naibii de prost și chiar…, a adăugat, clătinând din cap. Pur și simplu, îmi pare rău.

Josie a ezitat o fracțiune de secundă, strângând din buze și întrebându-se dacă ar trebui să spună ceva, să-i dea de înțeles că scuzele nu sunt de ajuns, să-l întrebe de ce, de ce acum, în această perioadă a anului despre care știa cât este de dificilă pentru ea. Să-l întrebe dacă se mai culcase cu Cara, dacă se va muta cu ea acum, că Josie nu le mai stătea în cale. Dar nu era în stare, nu știa dacă vrea cu adevărat să afle răspunsul. Așa că a dat din cap și a lăsat ușa să se închidă în urma lui.

A închis ochii o clipă, a lăsat capul pe spate și l-a sprijinit de ușă. Și totuși, a refuzat să dea frâu liber lacrimilor, a inspirat lent, strângând din pleoape ca să le alunge fierbințeala. Nu merită, și-a zis. Doar trecuse prin momente mai grele și supraviețuise, nu?

S-a îndepărtat de ușă și, oftând, și-a cărat cutia cu obiecte per­sonale până în dormitorul din capătul îndepărtat al holului. Era camera cea mai mare, fiindcă Bia insistase s-o ia ea, cu toate că amândouă plăteau aceeași chirie. A făcut o grimasă la vederea be­telii violet cu care Bia împodobise cadrul ușii. O bătea gândul să o dea jos, dar nu putea să o facă pentru că, în ciuda părerii ei, știa că Bia s-ar supăra.

Abia ce pusese cutia pe pat, când a auzit cheia răsucindu-se în ușa de la intrare. Că tot vorbea de lupoaică…

— Jose? Josie!

Glasul a fost urmat de zgomotul unor obiecte căzând, de zăn­gănitul cheilor și de niște înjurături puternice. Josie a scos capul pe ușa dormitorului și, fără să vrea, a izbucnit în râs când a văzut ge­anta multicoloră a Biei zăcând pe podea, cu conținutul împrăștiat pretutindeni, în timp ce tânăra își agita brațul înțepenit în haina pe care încerca să și-o dea jos. Văzând-o, Bia și-a ridicat mâna li­beră în care ținea o sticlă de vin.

— Am salvat esențialul, asta-i tot ce contează.

Cu grijă, a pus vinul pe treapta din pragul bucătăriei, apoi s-a eliberat de haină și a aruncat-o nepăsătoare în dormitor.

— Haide! Arăți de parcă ți-ar prinde bine un pahar.

Ascultătoare, Josie și-a urmat prietena în bucătăria-living și s-a cocoțat pe canapeaua la mâna a doua, în timp ce Bia cotrobăia după pahare prin dulap. Livingul era acum confortabil și avea un aer festiv – instalații de lumini mărgineau șemineul decorativ și ferestrele, pe măsuța de cafea din mijlocul încăperii se afla un cas­tron cu alune, iar într-un colț, un brăduț de Crăciun, decorat la întâmplare cu globuri albastre, argintii, roșii ori aurii și cu beteală, astfel că, dacă te uitai prea mult la el, te lua amețeala. Totul era opera Biei, cu excepția unei decorațiuni din brad – o lebădă mică, din lemn – pe care Bia i-o oferise lui Josie în primul an al convie­țuirii lor și de atunci, an de an, o obliga să o agațe în pom.

Ce noroc avusese Josie că Bia fusese una dintre cele patru per­soane cu care împărțise locuința când se mutase la Londra! Nu cunoștea pe nimeni aici, așa că trebuise să opteze pentru varianta împărțirii unui apartament închiriat, alegându-l după o vizionare de douăzeci de minute a casei și o conversație stânjenitoare cu cei­lalți chiriași. Vitalitatea Biei o atrăsese spre acel prim loc, iar acum, opt ani mai târziu, locuiau tot împreună, deși în alt apartament.

— Așadar, m-am întâlnit cu piticul când cobora scările, a început Bia, punând un pahar cu vin roșu în fața lui Josie și sprijinindu-se de tejgheaua care despărțea livingul de bucătărie.

La un metru patruzeci și cinci, cât măsura ea, Bia nu prea era în măsură să poreclească pe cineva „pitic“, dar întotdeauna fusese sigură că Oliver era complexat că e cu câțiva centimetri mai scund decât iubita lui. Poate că avea dreptate, și-a zis Josie, ținând cont că numita Cara era minionă, nicidecum înaltă și dizgrațioasă ca ea.

Josie s-a încruntat nemulțumită la Bia, care era deja la curent cu despărțirea lor și cu felul în care Oliver îi mărturisise totul când Josie, încă în pat, abia se trezise și nici măcar nu se îmbrăcase.

— Vrei să vorbim despre asta? a întrebat-o Bia.

— Nu mai e nimic de zis, a zis Josie, ridicând din umeri. Mi-a adus lucrurile, atâta tot.

— Ce drăguț din partea lui! a pufnit Bia.

— Chiar așa.

Bia a luat o gură de vin, a închis ochii și a gemut cu o plăcere parțial disimulată.

— Slavă Domnului! a oftat ea. Jose, jur că, dacă-mi mai oferă cineva un pahar cu vin fiert, îi arunc cu apă clocotită în ochi!

— Ce s-a întâmplat cu Bia cea jovială și petrecăreață? a întrebat-o Josie ridicând din sprâncene.

— Oh, e tot acolo, însă vrea șampanie, nu alcool fiert.

Recunoscătoare, a mai luat o gură de vin și Josie a sorbit din al ei.

— E bun.

— Malbec, a precizat Bia zâmbind. Ca pregătire pentru călăto­ria de mâine.

— Poftim? s-a încruntat Josie.

— Să nu-mi spui c-ai uitat.

Josie a ezitat, ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor. — Argentina! a strigat Bia și vinul s-a apropiat periculos de buza paharului când l-a ridicat în aer. Îți amintești? Tu m-ai încu­rajat să-mi urmez visul. Așa că mă duc să-mi găsesc pofta de viață, să petrec Crăciunul pe plajă și apoi să sărbătoresc Anul Nou în Buenos Aires. Doar ți-am povestit, a insistat ea.

— Da, dar nu credeam că…

Josie nu și-a terminat propoziția. E adevărat că o îndemnase pe Bia să-și vadă de viață, presupunând la momentul respectiv că ea își va petrece Crăciunul cu Oliver, așa cum plănuiseră, dar nu cre­zuse că prietena ei își va face cu adevărat o rezervare. Bia avea în­totdeauna planuri mărețe, pe care nu le ducea niciodată la îndeplinire – în vară, renunțase la o tabără de yoga de o lună în Spania, hotărând că, practic, nu-i prea plăcea yoga, apoi se înscri­sese la cursuri de actorie la Londra, după care își dăduse seama că nu și le permite, iar când își zisese că ar fi genial să câștige niște bani de-acasă, din vânzarea unor produse de înfrumusețare, aflase că, de fapt, activitatea cu pricina presupune destul de mult efort.

— …iar când mă voi întoarce, îmi voi fi dat seama, în mod miraculos, ce vreau să fac cu viața mea și voi putea să renunț la oribila slujbă de asistent manager.

A. – Cum vi se pare? Puteți comanda cartea de aici : comandă.

Fragment în avanpremieră: Imagini ascunse de Jason Rekulak

EDITURA NEMIRA : În imprintul Armada, apare Imagini ascunse, de Jason Rekulak, un nou thriller captivant și infricoșător despre o fată ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Tedy, puștiul de cinci anișori al unui cuplu.

Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Tedy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață, Teddy dând dovadă de o măiestrie care îi depășește cu mult vârsta. Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva acelea sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.

Mi-a plăcut la nebunie!Stephen King

Pură perfecțiune paranormală!Booklist


Fragment în avanpremieră:

Am dormit prost și mă trezesc simțindu-mă îngrozitor. Caroline Maxwell m-a tratat mai bine decât aș fi meritat – m-a primit în casa ei, mi-a încredințat copilul, mi-a dat tot ce aveam nevoie ca să încep o viață nouă – și nu pot să suport gândul că e supărată pe mine. Zac în pat, imaginându- mi o sută de moduri de a-mi cere scuze. În cele din urmă, nu mai pot amâna. Trebuie să mă ridic din pat și să dau ochii cu ea.

Când ajung la casa principală, Teddy e sub masa din bucătărie, îmbrăcat în pijama, jucându-se. Caroline spală vasele în chiuvetă, așa că mă ofer să fac eu asta.

— Și, de asemenea, mai vreau să-mi cer scuze.

Caroline oprește apa.

— Nu, Mallory. Eu îmi cer scuze. Băusem prea mult și a fost o greșeală să mă răstesc la tine. Toată dimineața mi-a părut rău.

Își deschide brațele, ne îmbrățișăm și ne cerem scuze, amândouă în același timp. Apoi râdem, iar eu știu că totul va fi bine.

— Ești în continuare binevenită în casa asta, îmi reamintește ea. Poți să iei camera de lângă cea a lui Teddy. Am nevoie doar de o zi ca s-o pregătesc.

Dar eu nu vreau să-i mai dau și alte bătăi de cap.

— Cabana e perfectă, îi spun. Îmi place mult acolo.

— Bine, dar dacă te răzgândești…

Îi iau prosopul de vase din mână și fac semn cu capul spre ceasul de la cuptorul cu microunde. E 7:27, iar eu știu că preferă să plece înainte de 7:35, când traficul devine din ce în ce mai aglomerat.

— Lasă, le termin eu. Să ai o zi bună!

Caroline pleacă la serviciu, iar eu mă pun pe treabă. Nu sunt prea multe de spălat, doar câteva căni și boluri de cereale, plus paharele de seara trecută. După ce pun totul în mașina de spălat vase, mă las pe genunchi și coate și mă târăsc sub masă. Teddy a construit o casă de fermă cu două etaje din buștenii lui miniaturali și acum o înconjoară cu animale mici din plastic.

— De-a ce ne jucăm?

— Sunt o familie. Locuiesc împreună.

— Pot să fiu eu porcul?

Ridică din umeri.

— Dacă vrei.

Împing porcul printre celelalte animale și fac bip-bip-bip, ca o mașină. De obicei, Teddy se distrează la gluma asta. Îi place când fac animalele să claxoneze ca un camion sau să pufăie ca un tren. Dar în dimineața asta se întoarce cu spatele la mine. Și, bineînțeles, eu știu care e problema.

— Teddy, ascultă-mă. Vreau să vorbim despre seara trecută. Cred că tăticul tău m-a înțeles greșit. Pentru că mie îmi plac toate desenele tale. Chiar și cele cu Anya. Întotdeauna abia aștept să-mi arăți ce-ai desenat.

Teddy împinge o pisică de plastic în sus pe piciorul mesei, ca și cum s-ar cățăra într-un copac. Încerc să mă pun în fața lui, să-l oblig să mă privească în ochi, dar el se ferește.

— Vreau să-mi mai arăți desenele, bine?

— Mami zice că nu.

— Dar eu spun că poți. E-n regulă.

— Zice că nu te simți bine și desenele care te sperie ar putea să-ți facă iar rău.

Mă ridic atât de repede, încât dau cu capul de tăblia mesei. Durerea e intensă și pentru câteva clipe nu mă pot mișca. Doar strâng din ochi și duc mâna la cap.

— Mallory?

Deschid ochii și îmi dau seama că, în sfârșit, i-am atras atenția. Pare înspăimântat.

— Sunt bine, îi spun. Trebuie să mă asculți cu atenție. Nimic din faci tu nu poate să-mi facă rău. Nu e cazul să-ți faci griji. Sunt sută la sută bine.

Teddy face un cal să galopeze pe piciorul meu și se oprește când ajunge la genunchi.

— Capul tău e bine?

— Capul e bine, îi spun, chiar dacă îmi pulsează nebunește și simt cum se formează un cucui. Trebuie doar să pun ceva pe el.

Petrec următoarele câteva minute așezată la masă și apăsându- mi un pachet de gheață pe creștet. La picioarele mele, Teddy se joacă cu diverse animale de la fermă. Fiecare are o voce și o personalitate diferită. Are un Domn Țap încăpățânat și o Cloșcă înfumurată, un armăsar negru și curajos și un boboc de rață prostuț – în total a strâns peste douăsprezece personaje.

— Nu vreau să fac treabă, spune calul.

— Dar regulile sunt reguli, îi spune Cloșca. Trebuie să urmăm cu toții regulile!

— Nu-i corect, se plânge Domnul Țap.

Și așa mai departe – conversația personajelor trece de la treburile casnice la ce vor mânca la masa de prânz, apoi la o comoară secretă îngropată în pădurea din spatele hambarului. Sunt impresionată de abilitatea lui Teddy de a-și aminti toate personajele și vocile lor. Dar, desigur, asta au spus mereu Ted și Caroline. Fiul lor are o imaginație extrem de activă. Și-am încheiat povestea.

Mai târziu în acea după-amiază, când Teddy se retrage pentru Timpul de Liniște, aștept câteva minute, apoi îl urmez. Când îmi lipesc urechea de ușa camerei lui, el e deja în toiul unei discuții.

— …sau am putea construi un fort.

— …

— Ori să ne jucăm prinselea.

— …

— Nu, nu pot. N-am voie.

— ……

— Ei spun că nu pot.

— ………………………………………

— Îmi pare rău, dar…

— ………………………………

— Nu înțeleg.

— …………

Apoi râde, ca și când i s-ar fi propus ceva ridicol.

— Cred că am putea încerca.

— ……………

— Dar cum… Bine. Da.

— ……………………………

— O, e rece!

După asta nu se mai vorbește, dar când mă concentrez mai tare ca să aud ce se petrece detectez un fel de fâșâit – sunetul unui creion pe o hârtie.

Desenează?

Desenează iar?

Cobor, mă așez la masa din bucătărie și aștept.

În mod normal Timpul de Liniște nu durează mai mult de o oră, dar Teddy rămâne în camera lui o perioadă de două ori mai îndelungată. Când coboară în sfârșit în bucătărie, nu are nimic în mână.

Îi zâmbesc.

— Ia uite-l!

Se urcă pe scaun.

— Bună.

— Azi n-ai desenat?

— Pot să mănânc brânză cu biscuiți?

— Sigur.

Mă duc la frigider și-i pregătesc o farfurie.

— Ce-ai făcut sus?

— Îmi dai niște lapte?

Îi torn o ceașcă de lapte, apoi duc totul pe masă. Când se întinde să ia un biscuit, observ că are palmele și degetele pline de pete negre.

— Ar fi bine să te speli pe mâini, sugerez. Cred că ai creion pe ele.

Se grăbește la chiuvetă și se spală pe mâini fără comentarii. Apoi se întoarce la masă și se apucă să-și mănânce biscuiții.

— Vrei să ne jucăm cu LEGO?

A. – Cum vi se pare? Puteți precomanda cartea de aici – precomandă .

Recomandări : Magie, basme și școli periculoase

Încep o nouă serie de postări, de mult timp voiam să încep această serie de postări, dar mereu intervenea ceva. Dacă vă plac basmele, cărțile cu și despre magie, acestea cinci sunt perfecte pentru voi .

Prima recomandare : Twin Crowns de Catherine Doyle & Katherine Webber

A fost dragoste la prima vedere, am văzut-o în Cărturești Carusel și nu am putut să plec fără ea. Descrierea + coperta = nota 10 , ador genul ăsta de cărți, două gemene , Rose și Wren sunt despărțite la naștere, una rămâne la castel ( Rose) , cealaltă ( Wren) cu neamul ei de vrăjitoare, totul bine și frumos, dar nu este așa, în această lume vrăjitoarele au fost și sunt vânate, prințesa crede tot ce i se spune, sora vrăjitoare se întoarce, dar prințesa nu știe că are o soră geamănă. Sora vrăjitoare are planuri mărețe, la fel și prințesa, dar ceva le diferă, lumile lor se întretaie și anumite secrete ies la iveală. Nimic nu e ceea ce pare, nu toate vrăjitoarele sunt periculoase, nu toți îți vor binele. Prințesa are parte de niște lecții dure, nici pentru vrăjitoare nu a fost simplu. Se face un schimb între ele, iar vrăjitoarea devine prințesă, iar prințesa ajunge în locul unde trăiesc vrăjitoarele, o să afle foarte multe despre ele, despre ea, despre adevăratele ei origini. Nu lipsesc intrigile politice. Mi-au plăcut răsturnările de situații, peisajele, schimbul de replici, m-au enervat anumite personaje, m-am bucurat pentru surori, pentru cei care le doreau binele. Deja aștept următorul volum.

Cartea poate fi comandată de aici, aici sau aici .

A doua recomandare : Daughter of the Moon Daughter de Sue Lynn Tan

Una dintre cărțile mele favorite din ultima vreme, o repovestire a unei legende de origine chineză. Fiica Zeiței Lunii , Xingyin este nevoită să plece din casa ei, existența ei nefiind știută de nimeni, mama acesteia a furat un elixir foarte important , tatăl ei a fost un mare războinic. Xingyin încearcă din răsputeri să o elibereze pe mama ei, regatul Celest este un loc foarte periculos, dar ea este în stare de orice pentru mama ei. Ea devine puternică pe parcursul cărții, descoperă dragostea, dar nu uită de țelul ei. Nu lipsesc nici aici intrigile politice. Și mare șoc când află lumea cine este ea cu adevărat, mare dramă, până atunci e drum lung, iar Xingyin înfruntă creaturi legendare, învață despre puterea care se află în interiorul ei. Mi-aș dori să fie ecranizată această duologie. Locurile descrise de autoare sunt superbe.

A treia recomandare : The Language of Thorns de Leigh Bardugo

O antologie de basme scrisă de Leigh Bardugo, unde magia este la ea acasă, magia poate fi bună, magia poate fi periculoasă.

O carte de colecție , ilustrațiile îți oferă indicii despre povestirile din carte, sunt superbe. O anumită poveste mi-a adus aminte de Mica sirenă. Fiecare povestire mi-a adus aminte de basmele copilăriei.

Puteți comanda cărțile de aici , aici sau aici.

A patra recomandare : Educație fatală de Naomi Novik

Galadriel trebuie să supraviețuiască unei școli magice, e chiar periculoasă această școală, nu știi magie, nu supraviețuiești. Dar Galadriel se descurcă destul de bine, dar nu aș vrea să fiu în locul ei. Și ce răsturnări de situații! Cu cât știi mai multe, ai multe șanse de supraviețuire. Și ai mare nevoie de aliații, deși s-ar putea să moară. Uneori magia e periculoasă.

A cincea recomandare : Atlas și cei șase aleși de Olivie Blake

Șase oameni sunt aleși, Atlas le dă de ales, dar ei acceptă propunerea lui, adică ai multe avantaje, nu mai că există și momentul acela când te întrebi dacă e ok sau nu ce fac ei, iar fiecare dintre ei are o abilitate specială, unice aș putea spune. Dar doar 5 trebuie să treacă de Inițiere, unul dintre ei va trebuie eliminat, Atlas are planuri cu ei, într-un fel sunt manipulați, se manipulează unul pe celălalt. Acest grup este foarte dificil, nu prea se au la inimă, dar trebuie să conviețuiască, pun accent pe trebuie. Mi-a plăcut, recomand această carte celor care au peste 16 ani.

Puteți comanda cărțile de aici, aici sau aici.

Cum vi se par? Le-ați citit ? Ce recomandări aveți pentru mine?

Fragment în avanpremieră : Colecția Orion

EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion a apărut o nouă carte: „Tu ești muntele”, de Brianna Wiest, o invitație la conștientizarea profundă de sine & auto-analizare.

Aceasta este o carte despre piedicile pe care ni le punem în fața propriei dezvoltări, dar și despre diferitele feluri în care putem să înțelegem și să depășim aceste piedici. Brianna Wiest analizează motivele, condițiile, piedicile, dar și calea de urmat pentru a ieși din starea de autosabotare, atingându-ne potențialul maxim de dezvoltare.

De secole, muntele a fost folosit ca metaforă pentru marile provocări cu care ne confruntăm, în special pentru cele care par imposibil de depășit. Pentru a escalada propriii munți, trebuie, de fapt, să lucrăm intensiv pe plan intern pentru a ne descoperi și depăși traumele, a ne dezvolta rezistența și a ne adapta urcușului anevoios. În cele din urmă, nu este vorba de a cuceri un munte, ci de a ne (re)cuceri pe noi înșine.

„În această carte frumos scrisă, care îți deschide ochii, Brianna Wiest te inspiră să escaladezi propriii munți cu observații remarcabile care te ajută să te pregătești pentru urcușul din fața ta. O lectură obligatorie pentru cei gata să ducă lupta interioară necesară pentru a trăi o viață plină de împliniri, minuni și bucurii!“
SIMON ALEXANDER ONG, international life coach

„Cartea Briannei este o frumoasă reprezentare a vindecării. Observațiile ei despre autosabotare, inteligență emoțională și transformare profundă sunt de neprețuit. Ea înțelege că schimbarea vine din individ, iar cartea este un dar pentru colectiv.“
DR. NICOLE LEPERA, autoare Psihologul holistic


Fragment în avanpremieră

Nimic nu te trage înapoi în viață mai mult decât o faci tu.

Dacă există o prăpastie perpetuă între punctul în care te afli și punctul în care vrei să fii – iar eforturile tale de-a o închide se lovesc mereu de propria împotrivire, durere și disconfort –, autosabotarea este aproape întotdeauna de vină.

La suprafață, autosabotarea pare masochistă. Pare să fie un produs al urii de sine, al încrederii scăzute sau al lipsei de voință. În realitate, autosabotarea este pur și simplu prezența unei nevoi inconștiente ce este îndeplinită de comportamentul de autosabotare. Pentru a depăși acest punct, trebuie să trecem printr-un proces de excavare psihologică profundă. Trebuie să identificăm evenimentul traumatic, să eliberăm emoțiile neprocesate, să găsim moduri mai sănătoase de a ne satisface nevoile, să ne reinventăm imaginea de sine și să ne dezvoltăm principii precum rezistența și inteligența emoțională.  

Nu e lucru ușor și totuși este un efort pe care toți trebuie să-l facem la un moment dat în viață.

AUTOSABOTAREA NU ESTE ÎNTOTDEAUNA

VIZIBILĂ DE LA ÎNCEPUT

În copilărie, Carl Jung a căzut la școală și s-a lovit la cap. Când s-a rănit, și-a spus: „Ura! Poate mâine nu voi mai fi nevoit să vin la școală.“1 Deși în ziua de azi este cunoscut pentru opera sa pătrunzătoare, în realitate nu-i plăcea școala și nici nu se integra printre ceilalți colegi.

După acest incident, Jung a început să aibă episoade sporadice și incontrolabile de leșin. A dezvoltat inconștient ceea ce avea să numească o „nevroză“ și în cele din urmă și-a dat seama că toate nevrozele sunt „substitut[e] pentru legitimarea suferinței “.

În cazul lui Jung, el a făcut o asociere inconștientă între leșin și scăpatul de școală. A ajuns să creadă că leșinurile erau o manifestare a dorinței inconștiente de a scăpa de ore, unde se simțea inconfortabil și nefericit. De asemenea, pentru mulți oameni, temerile și legăturile lor emoționale sunt deseori doar niște simptome ale unor probleme mai profunde, pentru care nu au metode mai bune de-a le înfrunta.

AUTOSABOTAREA ESTE UN

MECANISM DE COPING

Autosabotarea apare când refuzăm să ne îndeplinim cele mai ascunse nevoi, deseori pentru că nu credem că suntem capabili să le gestionăm.

Uneori, ne sabotăm relațiile, pentru că ceea ce ne dorim cu adevărat este să ne descoperim pe noi înșine, deși ne e teamă să fim singuri. Uneori, ne sabotăm succesul profesional, pentru că ceea ce ne dorim este să creăm artă, chiar dacă ne face să părem mai puțin ambițioși potrivit normelor societății. Alteori, ne sabotăm călătoria de vindecare, trecându-ne sentimentele prin psihanaliză, pentru că asta ne ajută să evităm trăirea lor concretă. Câteodată, ne sabotăm discuțiile cu sinele, pentru că dacă am crede în noi înșine ne-am simți liberi să ieșim din nou în lume și să ne asumăm riscuri, iar asta ne-ar face vulnerabili.

În cele din urmă, autosabotarea este deseori doar un mechanism de coping inadaptabil, un mod prin care ne oferim ce ne trebuie fără să ne confruntăm cu adevărat cu natura acelei nevoi. Dar, ca orice mecanism de coping, este exact acest lucru – un mod de a te adapta. Nu e un răspuns, o soluție, nu rezolvă niciodată problema cu adevărat. Nu facem decât să ne înăbușim dorințele, să gustăm puțin din ușurarea de moment.

AUTOSABOTAREA VINE

DINTR-O TEAMĂ IRAȚIONALĂ

Uneori, comportamentele de autosabotare cele mai pregnante sunt, de fapt, rezultatul unor temeri îndelungate și neexaminate pe care le avem față de lume și de propria persoană.

Poate e ideea că nu ești inteligent, că ești neatrăgător sau că ceilalți nu te plac. Poate e ideea că pierzi locul de muncă, că iei liftul sau că te angajezi într-o relație serioasă. În alte cazuri, poate fi ceva mai abstract, cum ar fi ideea că cineva „te urmărește“, îți încalcă barierele, că ești „prins“ sau acuzat de ceva pe nedrept.

Aceste convingeri devin atașamente cu timpul.

Pentru cei mai mulți oameni, teama abstractă este de fapt o reprezentare a unei temeri legitime. Pentru că ar fi prea înspăimântător să stăruim asupra temerii reale, proiectăm acele sentimente asupra lucrurilor sau circumstanțelor care au șanse mai mici să se producă. Dacă situația are o șansă foarte mică să se transforme în realitate, devine un lucru „sigur“ pentru care să te îngrijorezi, pentru că în mod inconștient știm deja că nu se va întâmpla. Prin urmare, avem o posibilitate de a ne exprima sentimentele fără să ne punem cu adevărat în pericol.

De exemplu, dacă ești un om căruia îi este foarte frică să fie pasager într-o mașină, poate că frica ta adevărată este pierderea controlului sau ideea că cineva sau ceva ți-ar putea controla viața. Poate că e vorba de frica de a „merge mai departe“, iar mașina în mișcare este doar o reprezentare a acestui lucru.

Dacă ai fi conștient de problema reală, ai încerca să o rezolvi, poate identificând felurile în care renunți la putere sau ești prea pasiv. Cu toate astea, dacă nu ești conștient de problema reală, vei continua să-ți petreci timpul încercând să te convingi să nu te lași iritat sau neliniștit în timp ce mergi cu mașina și vei descoperi că lucrurile nu fac decât să se înrăutățească.

Dacă încerci să rezolvi problema la suprafață, te vei lovi mereu de un zid. Asta pentru că încerci să smulgi bandajul înainte de-a avea strategia pentru vindecarea rănii.

AUTOSABOTAREA PROVINE DIN ASOCIERI

INCONȘTIENTE, NEGATIVE

Autosabotarea este și unul dintre primele semne că povestea ta interioară este depășită, limitată sau pur și simplu incorectă.

Viața ta nu e definită doar de ce crezi tu despre ea, ci și de ce crezi despre propria persoană. Concepția despre sine este o idee pe care ai clădit-o de-a lungul întregii vieți. A fost create punând cap la cap observații și influențe ale celor din jur – ce credeau părinții, ce credeau colegii –, ce a devenit evident prin experiențe personale și așa mai departe. Imaginea ta de sine este dificil de ajustat, pentru că prejudecata de autovalidare din creierul tău acționează pentru a afirma convingerile preexistente pe care le aveai despre tine.

Când ne autosabotăm, deseori se întâmplă asta pentru că facem o asociere negativă între îndeplinirea scopului la care aspirăm și a fi acel gen de persoană care are sau face acel lucru.

Dacă problema ta este că vrei să fii stabil financiar, dar continui să distrugi orice efort depus pentru a ajunge acolo, trebuie să te întorci la primul tău concept despre bani. Cum gestionau finanțele părinții tăi? Mai important, ce anume ți-au spus despre oamenii care au bani și despre cei care nu au? Mulți oameni cu dificultăți financiare își justifică locul în viață prin dezavuarea banilor în totalitate. Vor spune că toți bogații sunt îngrozitori. Dacă ai crescut printre oameni care ți-au zis toată viața că cei cu bani sunt astfel, ghicește de ce te vei împotrivi să-i obții?

Neliniștea provocată de ideea că te autosabotezi este, de obicei, o reflectare a convingerii care te limitează.

Poate asociezi sănătatea cu vulnerabilitatea, pentru că ai avut un părinte care era foarte sănătos, dar s-a îmbolnăvit brusc. Poate nu scrii un magnum opus pentru că nu-ți dorești cu adevărat să scrii; vrei doar ca oamenii să te considere „încununat de succes“ pentru că asta îți va aduce laude, lucru la care oamenii recurg în mod obișnuit când își doresc o acceptare pe care nu au primit-o. Poate consumi alimentele nepotrivite pentru că te alină, dar nu te-ai gândit să te întrebi pentru ce anume te alină. Poate nu ești cu adevărat pesimist, dar nu știi cum să creezi o legătură cu oamenii din viața ta altfel decât lamentându-te în fața lor.

Pentru a rezolva situația, trebuie să începi să contești ideile preexistente și să adopți unele noi.

Trebuie să admiți că nu toți cei care au bani sunt corupți, nici pe departe. Mai important de atât, dat fiind că există oameni care își folosesc banii într-un mod egoist, este cu atât mai important că oamenii buni cu intenții bune sunt neînfricați atunci când încearcă să dobândească instrumentul acesta esențial pentru a obține mai mult timp, mai multe oportunități și o bunăstare pentru ei înșiși, dar și pentru alții. Trebuie să recunoști că a fi sănătos te face mai puțin vulnerabil, nu mai mult, iar criticile vin oricum când creezi ceva pentru public și nu reprezintă un motiv să nu o faci. Trebuie să-ți arăți că există multe moduri diferite de autoalinare, care sunt mai eficiente decât alegerea alimentelor nesănătoase, și că sunt moduri mult mai bune de a crea o legătură cu ceilalți decât prin negativism.

Odată ce începi cu adevărat să contești și să observi aceste convingeri preexistente, începi să vezi cât de strâmbe și ilogice erau de la început – fără a mai pune la socoteală cât de mult te împiedică să-ți atingi potențialul suprem.

AUTOSABOTAREA PROVINE

DIN TOT CE E NEFAMILIAR

Ființele umane resimt o împotrivire firească față de necunoscut, pentru că în esență este pierderea totală a controlului. Este un lucru adevărat, chiar dacă ceea ce e „necunoscut“ este binevoitor sau chiar benefic pentru noi.

Autosabotarea este produsul simplu al lipsei de familiaritate, pentru că tot ce este străin, oricât de bun, va fi și inconfortabil până devine familiar. Asta îi face deseori pe oameni să confunde disconfortul necunoscutului cu ce e „greșit“, „rău“ sau „amenințător“. Totuși, este doar o chestiune de adaptare psihologică.

Gay Hendricks numește asta „limita superioară“ sau toleranța ta la fericire.2 Toți au o capacitate de a-și îngădui să se simtă bine. Se aseamănă cu ceea ce alți psihologi numesc „nivelul de referință“ al unei persoane sau predispoziția lor clară la care revin în cele din urmă, chiar dacă anumite evenimente sau circumstanțe se schimbă temporar.

Schimbările minore, acumulate în timp, pot duce la ajustări permanente ale nivelului de referință. Cu toate astea, deseori nu se păstrează pentru că ajungem la limitele noastre superioare. Motivul pentru care nu lăsăm aceste schimbări să devină niveluri de referință este că, de îndată ce circumstanțele se extind dincolo de nivelul de fericire cu care suntem obișnuiți, găsim moduri conștiente și inconștiente de a reveni la un sentiment care ni se pare confortabil.

Suntem programați să căutăm ceea ce ne este familiar. Deși credem că suntem în căutarea fericirii, de fapt încercăm să găsim lucrurile cu care suntem obișnuiți.

AUTOSABOTAREA PROVINE

DIN SISTEMELE DE CONVINGERI

Ceea ce crezi despre viața ta este ceea ce vei transforma în realitate.

De aceea, este crucial să fim conștienți de aceste povești peste care trebuie să trecem și să avem curajul să le schimbăm.

Poate ai trăit aproape toată viața crezând că un salariu standard de 50.000 de dolari pe an la o companie decentă este tot ce ești în stare să obții. Poate ai petrecut atât de mulți ani spunându-ți: „Sunt un om anxios“, încât chiar ai început să te identifici cu ideea asta, adoptând anxietatea și teama în sistemul tău de convingeri despre cine ești de fapt. Poate ai fost crescut într-un cerc social cu vederi limitate sau fără inițiativă. Poate nu știai că poți să contești sau să ajungi la concluzii noi despre politică sau religie. Poate n-ai crezut niciodată că ești un om care ar putea avea un stil grozav, care s-ar putea simți mulțumit sau care ar putea călători prin lume.

În alte cazuri, convingerile tale limitative ar putea proveni din faptul că vrei să fii în siguranță.

Poate de asta preferi confortul dat de ceea ce știi, vulnerabilității create de ce nu știi, sau preferi apatia în locul exaltării, poate de asta crezi că suferința te face mai vrednic sau că pentru orice lucru bun în viață trebuie să fie și un „rău“ care să-l însoțească.

Pentru a te vindeca cu adevărat va trebui să-ți schimbi modul de gândire. Va trebui să devii foarte conștient de convingerile negative și false și să începi să adopți mentalitatea care îți face bine.

CUM SĂ SCAPI DE NEGARE

Poate că aceste informații preliminare despre autosabotare rezonează cu tine într-o măsură mai mică sau mai mare.

Oricum ar fi, dacă ești aici pentru că îți dorești cu adevărat să-ți schimbi viața, va trebui să nu mai trăiești în negare în privința situației personale. Va trebui să fii sincer cu tine însuți. Va trebui să decizi să te iubești pe tine suficient de mult pentru a nu te mai mulțumi cu mai puțin decât meriți.

Dacă ți se pare că ți-ar putea merge mai bine în viață, s-ar putea să ai dreptate.

Dacă ți se pare că te afli aici pentru a realiza mai multe lucruri, s-ar putea să ai dreptate.

Dacă ți se pare că nu ți-ai descoperit sinele autentic, s-ar putea să ai dreptate.

Nu ne ajută la nimic să folosim afirmații nenumărate pentru a ne împăca adevăratele sentimente cu privire la punctual în care ne aflăm în călătoria noastră. Când facem asta, începem să ne disociem și rămânem blocați.

În efortul de a „ne iubi pe noi înșine“, încercăm să validăm tot ceea ce ține de noi. Însă acele sentimente calde nu par niciodată să se permanentizeze, ci doar amorțesc temporar disconfortul. De ce nu funcționează? Pentru că în adâncul sufletului știm că nu prea suntem cine dorim să fim și, până nu acceptăm asta, nu ne vom găsi liniștea.

Când trăim în negare, tindem să „dăm vina“ pe ceva. Căutăm pe oricine sau orice ar putea să explice de ce suntem așa cum suntem. Apoi începem să găsim justificări. Dacă trebuie în mod constant – aproape zilnic – să raționalizăm de ce suntem nemulțumiți de viața noastră, nu ne facem nicio favoare. Nu ne apropiem de crearea schimbării de durată pe care ne-o dorim cu adevărat.

Primul pas spre vindecarea oricărei suferințe este asumarea deplină a responsabilității. Înseamnă să nu mai negăm adevărul curat despre viața noastră și despre noi înșine. Nu contează cum arată viața noastră din exterior, ci mai degrabă ce simțim în interior despre ea. Nu e în regulă să fim permanent stresați, panicați și nefericiți. Ceva e greșit și, cu cât încerci mai mult să te „iubești pe tine însuți“ fără să realizezi asta, cu atât vei suferi mai mult.

Cel mai mare gest de iubire de sine este să nu mai accepți viața care te nemulțumește. Înseamnă să fii capabil să definești problema clar și în mod direct.

De asta ai nevoie ca să continui să-ți dezrădăcinezi cu adevărat viața și să o transformi. Este primul pas către o schimbare reală.

Ia o foaie de hârtie și un pix și notează toate lucrurile care te fac nefericit. Scrie, foarte clar, fiecare problemă cu care te confrunți. Dacă ai dificultăți financiare, ai nevoie de o imagine clară a ceea ce este în neregulă. Notează fiecare datorie, fiecare factură, fiecare activ și fiecare sursă de venit. Dacă ai problem cu imaginea de sine, notează exact ceea ce îți displace la propria persoană. Dacă e vorba de anxietate, notează tot ce te deranjează sau te supără.

În primul rând, trebuie să renunți la negare și să accepți cu luciditate ceea ce este cu adevărat greșit. În acest punct, ai de ales: te poți împăca cu situația sau poți decide să faci o schimbare. Așteptarea este ceea ce te blochează.

DRUMUL ÎNCEPE ÎN PUNCTUL

ÎN CARE TE AFLI ACUM

Dacă știi că trebuie să faci o schimbare în viață, este în regulă să te simți departe de obiectivul tău sau să nu poți anticipa deocamdată cum vei ajunge la el.

Este în regulă dacă începi cu începutul.

Este în regulă dacă ești pe fundul prăpastiei și nu poți vedea calea de scăpare.

Este în regulă dacă ești la poalele muntelui și de fiecare dacă când ai încercat să treci de el ai dat greș.

Fundul prăpastiei este foarte des locul de unde începem drumul spre vindecare. Nu pentru că am vedea brusc lumina călăuzitoare, nu pentru că cele mai grele zile se transformă ca prin farmec într-un soi de epifanie și nu pentru că ne salvează cineva de propria nebunie. Fundul prăpastiei devine un punct de cotitură pentru că doar în acel punct majoritatea oamenilor se gândesc: Nu vreau să mă mai simt așa niciodată.

Acest gând nu este doar o idee. Este o declarație și o hotărâre. Este unul dintre acele lucruri care ne schimbă viața, printre cele mai importante pe care le avem. Devine o bază pe care putem construi toate celelalte lucruri.

Când decizi că nu vrei să te mai simți vreodată într-un anumit fel, pornești în călătoria autocunoașterii, a învățării și a dezvoltării, care te forțează să te reinventezi radical.

În acel moment, vina devine irelevantă. Nu mai analizezi cine și ce a făcut sau în ce fel ai fost nedreptățit. În acel moment, te ghidează un singur lucru și anume: orice ar fi, nu voi mai accepta niciodată ca viața mea să ajungă în acest punct.

Fundul prăpastiei nu e o veste proastă. Nu vine din întâmplare. Ajungem acolo atunci când obiceiurile noastre încep să se adune unele peste altele, când mecanismele noastre de coping au scăpat de sub control atât de tare, încât nu ne mai putem împotrivi sentimentelor pe care încercăm să le ascundem. Fundul prăpastiei este când ne confruntăm în sfârșit cu noi înșine, când totul a mers atât de prost, încât realizăm că există un singur numitor comun în toate.

Trebuie să ne vindecăm. Trebuie să ne schimbăm. Trebuie să alegem să ne întoarcem, așa încât să nu ne mai simțim așa niciodată.

Când avem o zi proastă, nu ne gândim: Nu vreau să mă mai simt așa niciodată. De ce? Pentru că nu e distractiv, dar nu e nici insuportabil. Însă în cea mai mare parte suntem oarecum conștienți că micile eșecuri fac parte din viață; suntem imperfecți, dar facem tot ce se poate, iar acel vag disconfort va trece în cele din urmă.

Nu ajungem în punctul în care cedăm pentru că unul sau două lucruri merg prost. Ajungem acolo când acceptăm în sfârșit că problema nu e cum este lumea, ci cum suntem noi. Este o răfuială care merită avută. Ayodeji Awosika o descrie pe a lui așa: „Trebuie să găsești cea mai pură, pură, pură formă de a te sătura. Fă să te doară. Eu am urlat, la propriu: Nu vreau să mai trăiesc naibii în felul ăsta!“

Ființele umane sunt ghidate de confort. Rămân aproape de ceea ce li se pare familiar și resping ceea ce nu e familiar, chiar dacă, în mod obiectiv, este mai bine pentru ei.

Chiar și așa, majoritatea oamenilor nu-și schimbă viața până când schimbarea nu devine opțiunea mai puțin confortabilă. Asta înseamnă că nu acceptă cu adevărat dificultatea de a-și transforma obiceiurile până când nu constată că pur și simplu nu au de ales. Nu este o soluție viabilă să rămână pe loc. Nu mai pot nici să pretindă că este de dorit în vreun fel. Ei sunt, de fapt, nu pe fundul prăpastiei, ci mai degrabă prinși între un bolovan care îi apasă și sarcina chinuitoare de-a ieși de sub el.

Dacă vrei cu adevărat să-ți schimbi viața, lasă-te mistuit de furie: nu față de ceilalți, nu față de lume, ci față de tine însuți.

Fii furios, hotărât, îngăduie-ți să-ți pui ochelari de cal și să ai un singur lucru în vizor: că nu vei mai continua așa.

PREGĂTIREA PENTRU O SCHIMBARE RADICALĂ

Unul dintre principalele motive pentru care oamenii evită să lucreze în interiorul lor este că-și dau seama că, dacă se vindecă, viața lor se va schimba – uneori drastic. Dacă acceptă cât de nefericiți sunt înseamnă că va trebui ca, temporar, pe când o iau de la capăt, să fie și mai incomodați, rușinați sau înspăimântați.

Să lămurim un lucru: a pune capăt comportamentului de autosabotare înseamnă în mod absolut că schimbarea se întrevede la orizont.

Prețul pentru noua ta viață va fi viața dinainte.

Vei plăti cu zona ta de confort și cu simțul direcției.

Vei plăti cu relațiile și cu prietenii tăi.

Vei plăti cu înțelegerea și simpatia celorlalți.

Nu are importanță.

Oamenii care sunt meniți pentru tine te vor aștepta pe cealaltă parte. Vei clădi o nouă zonă de confort în jurul lucrurilor care te fac să mergi înainte. În loc să fii simpatizat, vei fi iubit. În loc să fii înțeles, vei fi văzut.

Nu vei pierde decât ceea ce a fost construit de persoana care acum nu mai ești.

A rămâne atașat de viața ta de dinainte este primul și ultimul act de autosabotare și trebuie să ne pregătim pentru asta pentru a fi cu adevărat dispuși să vedem schimbarea adevărată.

A. : Cum vi se pare ? Puteți comanda cartea de aici .