Descrierea cărții : Este Revelionul 1982, iar Oona Lockhart are toată viața înainte. La miezul nopții va împlini nouăsprezece ani, iar lunile care vin par să fie foarte importante. Oare ar fi bine să plece la Londra, să studieze economia, sau să rămână acasă, în Brooklyn, pentru a fi alături de prietenul său și a da frâu liber pasiunii ei pentru muzică? Numai că, exact când începe numărătoarea inversă până la venirea Anului Nou, tânăra leșină și se trezește peste treizeci și doi de ani, în trupul său îmbătrânit. Iar un străin prietenos o întâmpină într-o casă frumoasă și primitoare, asigurând-o că acela este căminul ei.Curând, Oona descoperă că anual, în noaptea de revelion, va călători aleatoriu în timp. Ce îi rezervă oare viitorul? O călătorie într-o țară exotică? O aventură palpitantă? Căsătoria cu un bărbat pe care încă nu l-a cunoscut? În situații și medii diferite, de vârste diferite, dar mereu aceeași, așa este Oona Lockhart și aceasta este viața ei complicată, surprinzătoare și de-a dreptul magică.
Erau o grămadă pestriță. Privind în jur prin cameră, Oona și-a întipărit în minte toți prietenii ei, fiecare ciudat și talentat în felul său. Era sigură că toți vor ajunge să facă lucruri grozave. Dar ea va reuși oare?
Ei bine, Oona Lockhart chiar are o viață complicată, are de făcut o alegere complicată, Londra sau cariera muzicală, dar este revelionul și decizia ei mai are de așteptat, încă un dar, este trimisă în viitor, sună SF, dar chiar așa e, este luată pe nepregătite, dar cineva o ajută să înțeleagă ce i se întâmplă, Kenzie e de mare ajutor, e o persoană foarte importantă.
,, O dorință pe care și-o pusese în mod de repetat în ultimele săptămâni și pe care și-a pus-o din nou acum, fără să știe că fiecare dorință îndeplinită vine cu un preț ascuns și fiecare binecuvântare este umbrită de un blestem.”
Săraca Oona are multe de asimilat în anii ce vor urma, în fiecare an este transportată în alt an, dar asta aleatoriu, e greu de înțeles de ce i se întâmplă asta, noroc cu scrisorile, că așa are parte de niște indicii, ca să mai înțeleagă ce se întâmplă, să nu aibă parte de prea multe surprize. Din cauza asta viața ei a ajuns să fie tare complicată! A avut de făcut foarte multe sacrificii de-a lungul călătoriilor, a fost nevoită să renunțe și la prietenii. Vă avertizez că Oona poate fi foarte încăpățânată în anumite momente. Madeleine a fost super tare, o să vedeți voi de ce.
-Alegând muzica, am ales să respir. Întrebarea nu este dacă a meritat, ci cât aș fi supraviețuit trăind o viață care nu era a mea.
,, Muzica ar trebui să fie drogul nostru cel mai tare” , spunea adesea Dale, atât de înflăcărat, de donquijotesc, de naiv. ”
Pfoai și ce răsturnare de situație, iar în centrul ei e Kenzie, am fost tare surprinsă de aceea dezvăluire, am citit de două ori dialogul ca să fiu sigură că am citit bine. Ca orice persoană care ar avea abilitatea de a călători în timp, Oona încearcă să schimbe anumite lucruri, dar primește niște lecții pe parcurs, e mai bine să te bucuri de acele momente, uneori nu e bine să schimbi lucrurile. Bine că are alături două persoane care știu ce i se întâmplă. Mai multe nu vreau să dezvălui, vreau ca voi să descoperiți Viața complicată a lui Oona Lockhart, ce face ea în fiecare an, ce află despre diverși oameni, ce muzică ascultă, ce surprize i se pregătesc anual și multe altele.
Mi-a plăcut foarte mult cartea, am trecut prin toate stările posibile, ador genul de cărți care mă fac să trec prin acele stări. E cartea perfectă pentru cei care au citit Peste cinci ani de Rebecca Serle .
Mi-ar plăcea să fie ecranizată această carte, ar fi un perfect un serial, fiecare parte să fie un episod, iar soundtrack-ul serialului să fie bazat pe melodiile care apar la începutul fiecărei părți. Acum vă las, merg să îmi fac un playlist pe youtube cu melodiile din carte.
-Nu există un mod corect sau greșit de a reacționa la așa ceva. Dacă nu plângi nu înseamnă că ești ticăloasă. Ești doar în stare de șoc. Lacrimile vor veni mai târziu.
Mai am o întrebare pentru voi : Dacă ți-ai cunoaște viitorul, ai încerca să-ți schimbi trecutul?
„Pe rând, tragică și triumfătoare, emoționantă și pilduitoare, tristă și jucăușă, aceasta este o carte care o să vă ridice moralul și o să vă redea bucuria de a trăi.“ The Guardian
Mulți dintre noi suntem copleșiți de schimbările care ne asaltează în fiecare zi. Ne simțim obosiți și iritați, de multe ori fără să știm de ce. Fundalul vieții noastre este dominat de o teamă apăsătoare și de o neliniște epuizantă. Oare există un mod de a ne raporta la lumea din jur care să ne ajute să fim mai relaxați și mai încrezători în viitor? Cum ne putem recupera curiozitatea, bucuria de a trăi și fascinația față de frumusețea lumii?
Vraja lumii îți propune o călătorie în care vei redescoperi pas cu pas splendoarea ascunsă în detaliile cotidiene. Cu sensibilitate, candoare și umor, Katherine May își descrie lupta cu sentimentul că este copleșită de greutăți și încercarea de a descoperi un nou mod de a trăi, prin explorarea proprietăților vindecătoare ale naturii.
O extraordinară sursă de inspirație pentru cei care se simt epuizați și lipsiți de speranță. Katherine May ne arată că, uitându-ne cu atenție în jur, ne putem reconecta cu natura, cea mai importantă sursă de vitalitate și bucurie.The Washington Post
Fragment în avanpremieră
În ultima vreme, mă trezesc noaptea și, preț de câteva secunde, sunt panicată și nu reușesc să-mi dau seama unde mă aflu. Cu siguranță că aș putea să-ți spun cum mă cheamă, dar nu și cu ce variantă a mea am de-a face.
O dată am fost sigură că mă aflam din nou în patul meu din adolescență. Aproape că puteam auzi scârțâitul cadrului de metal în vreme ce-mi verificam orarul în minte: științe, istorie, arte. Fiind o realitate instabilă, iluzia s-a risipit și, timp de câteva minute amețitoare, nu am mai fost nimeni, doar cineva care-și aducea aminte că fusese cândva acea fată. Apoi am redevenit eu, acel eu ce există acum, în patul cu tapițerie albastră, simțind cum intră briza mării pe fereastră.
A fost ceva neobișnuit. De cele mai multe ori nu sunt nimeni când mă trezesc, doar o conștiință în întuneric încercând să pună toate piesele cap la cap. Este un moment ciudat, de plutire în derivă, cu un sine neancorat. Este un interludiu, ca atunci când îți ții respirația. Într-un final, începi să respiri, plămânii se umplu cu aer, lumea exterioară sparge zăgazurile. O reîncărcare liniștitoare cu fapte. O repornire. M-am întors la realitate.
În ultima vreme nu mai reușesc să citesc o pagină întreagă dintr-o carte. Această pierdere a atenției s-a produs pe nesimțite. Am crezut că se va rezolva odată cu încheierea perioadei de lockdown din pandemie, dar nu este așa. Deciziile par să-mi alunece printre degete. Îmi pun în cap să fac ceva, dar inconștientul mă dă discret la o parte. Are alte planuri cu mine. Îmi cere să privesc peste umăr, atentă la următoarea amenințare.
Nu mă opresc din cumpărat cărți. Lumea continuă să mi le trimită. Cărțile devin amenințătoare, teancurile se clatină pe fiecare masă din casă, strângându-se precum obidiții înainte de revoltă. Stivuite pe birou, adună fuioare îngrijorătoare de praf.
Îmi pun în gând să mai fac niște rafturi, dar și acest proiect îmi joacă feste. Până la urmă, sunt prea ocupată cu privitul. Nu mă pot lipsi de atenția necesară.
În ultima vreme, mă mănâncă palmele, vor să le dau de lucru. Acum, că Bert a reînceput să meargă la școală, îi descos tivul pantalonilor gri și-l ajustez. Nu are rost să cumpăr o pereche nouă. Abia dacă ar rezista o lună.
Crește așa de repede. Nu mai pot să-l ridic în poală și să-l cuprind în brațe. Reușim într-o oarecare măsură, dar mereu sunt membre care atârnă, iar unul din noi ajunge să se foiască incomodat. Amândoi ne dorim asta, senzația de greutate a corpului său sprijinit de mine, dar acum balanța nu mai este echilibrată. Stăm, în schimb, unul lângă altul, încercând să retrăim amintirea contactului.
Așa că-mi fac de lucru cu tivuri, aducându-mi aminte cum am învățat prima oară să fac asta, cosând truse de voiaj în după-amiezile unei vacanțe de vară plicticoase. Bunica îmi urmărea mânuțele nerăbdătoare și îmi spunea că ochiurile de ață trebuie așezate, iar nu trase. Nu trebuie să trag prea tare, dar nici nu trebuie să las ața să atârne. Mă întreb dacă nu cumva acele cu gămălie ar putea fi soluția pentru toată neatenția mea. Nu cumva le-aș putea folosi ca să-mi fixez viața?
Ultimul deceniu ne-a copleșit pe atât de mulți dintre noi cu o senzație din ce în ce mai puternică de irealitate. Chiar și înaintea sosirii acestei pandemii globale eram blocați într-un tăvălug de schimbări permanente, fără să avem vreodată șansa de a le asimila. Fluxurile de știri, pălăvrăgeala de pe rețelele sociale, modul în care familiile noastre s-au divizat în funcție de opțiuni politice: parcă am fost tăiați pe jumătate, apoi pe sfert, iar acum suntem un fel de moloz social.
Dacă ar exista un spirit al acestei epoci, ar semăna extrem de mult cu frica. De ani buni tot fugim ca iepurii. Zărim o tresărire de coadă albă, receptăm semnalul de pericol și fugim, cu propria coada albă tremurându-ne între picioare. Este o reacție în lanț, un fluviu de spaimă care curge fără noimă, antrenând alte corpuri sălbatice, alerte, care la rândul lor își transmit semnalele de pericol. Nu există doar un prădător de care trebuie să scăpăm; sunt mai mulți. Acum treaba noastră e să fugim. Totul este urgent. În fiecare an se pare că trebuie să fugim mai repede. Nu există altă soluție. Nu putem decât să fugim, să ne panicăm și să le vorbim despre spaimele noastre celorlalți, care ni le vor proiecta înapoi.
Tot ce e legat de epoca asta conspiră în a ne face să ne simțim foarte mici. Parcă suntem copleșiți de dimensiunile lucrurilor. Amețitoarea valoare numerică a lumii ne-a fost revelată și parcă am privi chipul lui Dumnezeu: ne copleșește complexitatea ei cumplită, evidenta ei enormitate. Nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru asta. Acum ne străduim să ne asigurăm cele esențiale pentru supraviețuire. Este un travaliu nesfârșit, fără răsplată. Uneori parcă alimentăm o mașinărie gigantică ce va ajunge oricum să ne devoreze. Suntem obosiți. Suntem obosiți până în măduva oaselor și nu ne mai găsim liniștea. Nu vedem nicio cale de ieșire.
Între timp, la marginea conștiinței, percepem un soi de absență. Nu e ușor de exprimat în cuvinte, dar își are propria încărcătură de spaimă din miez de noapte, propria ei teroare. E senzația că ne-am rupt de sens într-un fel pe care nici măcar nu știm cum să-l percepem. Simțim asta când ne facem griji că nu ne putem controla impulsul materialist. O simțim când atracția telefoanelor noastre inteligente seamănă cam mult cu o dependență. O simțim când ne dăm seama că viețile noastre sunt trăite în mediul controlat al aerului condiționat, dar tot nu vrem să vedem cum e vremea afară.
Acestea sunt doar manifestările ei zilnice. O simțim cel mai puternic atunci când căutăm cuvintele potrivite pentru a ne exprima suferința, dar descoperim doar platitudini, sau când ne azvârlim cele mai întunecate experiențe în eter și descoperim că nimeni nu e dispus să le prindă. Ceva s-a pierdut aici, ceva a dispărut dincolo de granițele memoriei vii: o fluență a vieții care a modelat umanitatea încă de la începuturi. Am renunțat la ritualurile de trecere care ne purtau odinioară de la naștere la moarte și, prin asta, am făcut multe părți ale experienței noastre de nepovestit. Separat și în tăcere le suntem oricum martori, într-o izolare deliberată față de prietenii și vecinii noștri care fac la fel. Secole de cunoaștere se pierd în tăcere, generații întregi de comuniune. În permanență înconjurați de conversații, trăim totuși într-o singurătate cronică.
Simt din ce în ce mai mult că o parte din mine lipsește, partea care are capacitatea de a face față schimbărilor seismice care urmează, de a le percepe, experimenta și integra, mai degrabă decât de a le administra. Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să simt asta ca pe o pierdere amarnică. A existat o nevoie în mine, una pe care abia încep să o înțeleg, o poftă de experiențe transcendente, de profunzime, de făurire de sens. Nu doar lumea trebuie să se schimbe – și eu trebuie să mă schimb. Trebuie să mă înmoi, să renunț la hotarele mele empirice stricte, să descopăr o fluiditate mai mare în actul de a fi. Caut ceea ce poetul John Keats numea capacitate negativă, acea stare subtilă și intuitivă a minții care ne permite să trăim cu „incertitudini, mistere, îndoieli, fără să căutăm enervați faptele și logica“. Magia subtilă a lumii ne oferă alinare, dar eu nu știu cum să o primesc.
Am pierdut o parte fundamentală din ceea ce știam, o anumită trăire umană elementară. În absența ei, lumea seamănă cu apa de la robinet lăsată în pahar peste noapte, searbădă și chimică, lipsită de viață. Sunt precum fulgerul în căutarea pământului. Neliniștită, duc în membre tremurul energiei potențiale, ratând mereu punctul de contact, momentul eliberării. În schimb, se adună în mine, se acumulează precum o furtună care nu se mai pornește. Îmi lipsesc chiar și cuvintele prin care să o descriu, această senzație complexă de teamă că alunec pe suprafața sticloasă a lucrurilor, speriată de ce zace dedesubt. Am nevoie de o modalitate mai bună de a păși prin viața asta. Vreau să mă las din nou vrăjită.
Vraja este minunea măruntă amplificată prin sens, fascinația prinsă în plasa poveștilor cu tâlc și a amintirilor. Se bazează pe doze mici, aproape homeopatice, de uimire; aceste urme tăcute ale miraculosului ce sunt descoperite doar când le căutăm. E senzația că suntem legați printr-un fir continuu al existenței de toate elementele care alcătuiesc această planetă și că există o forță blocată în această stare de interconectare, o furnicătură la granița percepției noastre. Este firul uitat al geologiei noastre, particula subtilă care cimentează materia noastră instabilă: abilitatea de a simți magia fiecărei zile, de a o canaliza prin mințile și corpurile noastre, de a ne bizui pe ea.
În absența ei, am senzația că-mi lipsește un nutriment esențial, o vitamină ce se găsește doar când sapi în propria țărână.
Carol, regele francilor, este una dintre figurile cele mai remarcabile care au condus vreodată un superstat european. De aceea este numit adesea Carol cel Mare – „Charlemagne“ de către francezi și „Karl der Grosse“ de către germani. Tăria lui de caracter a fost considerată remarcabilă încă de la începutul lungii sale domnii. Războaiele și accidentele, dăunătorii și vremea au distrus o mare parte dintre dovezile domniei sale în cele 12 secole care au trecut de la moartea lui, dar încă au rămas remarcabil de multe.
Janet L. Nelson pune laolaltă, în această minunată carte, tot ceea ce știm despre Charlemagne și cerne dovezile pentru a ne ajuta cât se poate de mult să înțelegem cine a fost omul și motivele din spatele faptelor sale. Nelson se bucură de o înțelegere extraordinară a izvoarelor și mare parte din acest volum este un fel de poveste cu detectivi, cercetând și interpretând resturi materiale, adesea greu de descifrat, de la cărți de rugăciune la schelete, bârfe și opere de artă.
Mai presus de orice, moștenirea lui Carol este vizibilă în faptele sale și în rezonanța lor continuă, formând ducate și comitate, reconstruind și întemeind orașe și mănăstiri și declarându-se nu doar rege al francilor, ci și nou împărat al Imperiului Roman. Succesorii lui – din unele puncte de vedere, până în ziua de azi – s-au străduit să interpreteze, să copieze sau să distrugă moștenirea lui Charlemagne. Nelson ne aduce atât de aproape de o figură reală, așa cum era ea înțeleasă la vremea ei, pe cât am putea spera să ajungem la ea.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DIN LIMBA ENGLEZĂ ȘI NOTE DE VALENTINA GEORGESCU
Capitolul 1
Povești de familie pe care Carol se poate să le fi știut
I. Povestea lui Fredegar
La începutul Evului Mediu, familiile de rang înalt își puteau transmite poveștile în scris. Mai probabilă era transmiterea prin viu grai ori prin memoria socială înrădăcinată în locuri și spații. Povestea lui Carol a început cu stră-stră-străbunicul lui, Arnulf, în secolul al VII-lea. Povestitorul a fost Fredegar, autor al Cronicii î n patru volume. Fredegar a preluat tradiția scrierii poveștilor de la Gregor de Tours (d. 594), dar a continuat-o într-o manieră distinctă laică și mai spre est, indicând un autor mirean interesat în Burgundia și Austrasia. Arnulf, episcop de Metz, și Pepin I (numit astfel de istoricii moderni pentru a-l deosebi de omonimele ulterioare), majordom al palatului din Austrasia, apar în Cronici acționând împreună în aceeași facțiune (factio) și murind cam în același timp, pe la 640. Fredegar și-a desăvârșit lucrarea la începutul anilor 660. Deși el scrisese despre Pepin I în termeni favorabili și cu entuziasm, a trecut sub tăcere asasinarea fiului lui Pepin, Grimoald, petrecută pe la 660. Întâmplător sau nu, familia lui Pepin a dispărut din analele istorice timp de aproximativ un deceniu, cam când Fredegar a încetat să mai scrie.
II. Povestea Giselei
După mai bine de 160 de ani de la moartea episcopului Arnulf, un scriitor de prin 804 sau 805, într-un moment în cursul domniei lui Carol în care chestiunea succesiunii ajungea la un moment decisiv, a încetat să mai scrie o serie de cronici cunoscute istoricilor moderni drept Annales mettenses priores (AMP), Cronicile timpuriidin Metz (deși nu prea aveau legătură cu Metz, exceptând faptul că acesta era locul de îngropăciune al carolingienilor, iar perioada lor timpurie nu arată ca o serie de cronici). În mod ciudat, autorul AMP s-a referit la Pepini cu sensul de urmași ai lui Pepin al II-lea, iar povestea spusă aici este cea a carolingienilor. Unii istorici moderni au fost tentați, pe drept cuvânt, aș spune eu, să presupună un autor sau un client care era membru al dinastiei, având un puternic interes pentru marea mănăstire de la Chelles, nu departe de Paris, menționată în AMP într-un moment-cheie, 804. Faptul că lucrarea se oprește în 805 ar putea sugera o legătură cu moartea autorului. La mănăstirea din Chelles, undeva între sfârșitul secolului al VIII-lea și moartea ei, „cu doar câțiva ani înaintea fratelui său“, a locuit Gisela, sora lui Carol – deși într-o cartă semnată de ea pe 13 iunie 799 aceasta se identifică nu ca o soră, ci ca „cea mai nobilă fiică a răposatului rege Pepin și a reginei Bertrada“. Autorul/clientul începea cu un discurs de slăvire a lui Pepin al II-lea, a cărui mamă, Begga, a fost fiica lui Pepin I și al cărui tată a fost Ansegisel, identificat de alte scrieri din secolul al VIII-lea – dar nu de acest autor, care a fost poate în mod deliberat discret cu paternitatea episcopului – ca fiu al lui Arnulf. Menționarea așezării Chelles și tema insistentă a istoriei dinastice a Pepinilor trimit semnale puternice despre sursele și scopurile AMP. Textul începe cu o descriere deosebit de bogată și exagerată a lui Pepin al II-lea, iar autorul dă dovadă de un interes recurent față de personajele istorice feminine (bune și rele), printre care Anstrud, moștenitoarea neustriană cu care Pepin al II-lea a aranjat căsătoria fiului său Drogo, la scurt timp după bătălia de la Tertry, care s-a dovedit a fi crucială pentru influența sporită a lui Pepin în Neustria. Aceste trăsături vin în sprijinul ideii că Gisela este cea care a comandat AMP, având chiar rolul de cvasiautor al lucrării. Mai târziu în această carte vom afla mai multe despre circumstanțele în care a apărut AMP. Pentru moment, unica informație din AMP despre Pepin al II-lea în acea secțiune de început pare să depindă de material aproape contemporan. Încălcând o „regulă“ autoimpusă a istoricilor de a presupune că, alte lucruri fiind identice, cu cât un text este mai apropiat ca dată de evenimentele consemnate, cu atât este mai probabil să fie cel mai bine informat, eu fac în cazul AMP o excepție de la această regulă, considerând detaliile despre Pepin al II-lea ca fiind „povestea secundară“, iar pe Gisela drept păstrătoare conștiincioasă a amintirilor familiei. În capitolele ulterioare din AMP însă, și dat fiind că aceasta este o sursă unică și extrem de părtinitoare, adopt o viziune mai sceptică și încerc să justific acest lucru.
III. Povestea așa cum a fost spusă de autorul Vieții Gertrudei
Spre sfârșitul secolului al VII-lea, în povestea vieții unui sfânt și relatarea unei serii de miracole, genealogia Pepinilor a căpătat pentru prima oară formă și a fost „definită de femei“. Prima dintre acestea a fost Itta, stră-stră-străbunica lui Carol, a cărei fiică, Gertrude (născută pe la 621), alesese, conform autorului Vieții sale, viața de călugăriță. Viața scrisă pe la 670, la 20 de ani după moartea Gertrudei, sublinia poziția Ittei ca materfamilias, pe genunchii căreia crescuse fiica ei. Gertrude a devenit stareța unei mănăstiri înălțate pe moșia inițială a Ittei, Nivelles. În Viața Gertrudei este menționată, de asemenea, moșia Fosses, aparținând tot Ittei, iar cartea cu miracolele Gertrudei (scrisă pe la 700) menționează o a treia moșie, Andennes, unde s-a retras o altă fiică a Ittei, Begga, văduvă fiind (dobândind ea însăși reputație de sanctitate la momentul potrivit). Aceste texte arată că Itta era o moștenitoare bogată și că, prin căsătoria cu Pepin I, a adăugat Nivelles, Fosses și Andennes averii comune. O genealogie realizată la Metz, la începutul secolului al IX-lea, o pomenește pe Begga, fiica mai mică a Ittei și a lui Pepin, căsătorită cu fiul lui Arnulf, din căsătoria lor rezultând un fiu, Pepin al II-lea. Astfel, Begga a fost „indispensabilă, sine qua non, pentru familia Pepinilor“. Sora ei mai mare, Gertrude, „dăruită Domnului“, devenise stareță la Nivelles, mănăstire ctitorită de văduva Itta când proprietățile moștenite au devenit ale ei pentru a le pune la dispoziție. Itta și Begga „stabiliseră“ genealogia, dar Gertrude a fost din toate punctele de vedere un personaj la fel de important în istoria familiei: contribuția ei nu a fost prin maternitate, ci prin dedicarea timpurie și fermă a vieții sale lui Dumnezeu, după cum este consemnat în Viața și miracolele ei. Nu a fost surprinzător faptul că Nivelles a devenit un loc de cult al dinastiei, prețuit mai ales de femeile din familie. Mai surprinzătoare, dar care merită cumpănită, a fost întrebarea retorică a autorului Vieții Gertrudei: „Cine trăiește în Europa și nu cunoaște măreția numelor și a locurilor din familia ei?“
CE SPUN CRITICII DESPRE REGE ȘI ÎMPĂRAT. VIAȚA LUI CAROL CEL MARE
„Au existat numeroase studii despre Charlemagne în multe limbi… dar puține au fost atât de ambițios biografice precum cel al lui Nelson. Istoricii Europei Evului Mediu Timpuriu sunt învățați să înțeleagă indicii și fragmente răzlețe; Nelson se numără printre cei mai buni.“ (London Review of Books)
„O realizare imensă – documentată genial și de o înțelepciune profundă, relevantă în privința practicii istoriei, dar și a marelui om însuși.“ (History Extra)
„Experții… vor saluta această realizare importantă.“ (Sunday Telegraph)
„«Rege și împărat» are ceva din suspansul unui bun roman cu detectivi, dar și din profunzimea unei lucrări de istorie… Janet L. Nelson se apropie cât se poate de mult de cunoașterea acestui om extraordinar.“ (Wall Street Journal)
„Janet Nelson a reușit să îi ofere «o nouă viață» lui Carol. Biografia sa îndelung așteptată ne invită să înțelegem omul în moduri care sunt originale și profunde.“ (Financial Times)
„Nelson a produs un text erudit remarcabil, cum nu a făcut-o niciun alt studiu dedicat lui Carol cel Mare, din ultimii ani.“ (Sunday Times)
DESPRE JANET L. NELSON
Janet L. Nelson, Dame of the British Empire, este profesor emerit de istorie medievală la King’s College, Londra, unde a predat mulți ani. A scris și a tradus multe lucrări despre Europa Evului Mediu Timpuriu, printre acestea numărându-se Charles the Bald (1992), The Frankish World (1996) și Courts, Elites, and Gendered Power in the Early Middle Ages (2007). Locuiește la Londra.
– Turnirul nu se reduce doar la cel care câștigă, Bri, spuse Innes serioasă. Fiecare campion a avut un motiv întemeiat să concureze, și merită să ne amintim de ei. Chiar dacă nu au reușit să scape cu viață.
Descrierea cărții :
Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul!
În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte. Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată. Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea.
Oricum, aceasta este o poveste care trebuie scrisă cu sânge.
Debutul de succes al colaborării dintre Amanda Foody și C. L. Herman, Toți suntem malefici spune o poveste întunecată despre ambiție și magie…
Toți suntem malefici e combinație perfectă, Jocurile Foamei și magie, a fost lectura perfectă pentru mine, mai ales că mi-a plăcut foarte mult trilogia Jocurile Foamei.
Cele două autoare au făcut o treabă foarte bună, deja aștept urmărtorul volum.
Turnirul are loc la fiecare 20 de ani, persoana câștigătoare are șansa de a avea magie înaltă la degetul cel mic, un avantaj pentru ea și întreaga familie, e o tradiție de secole, una sângeroasă, dar ca să fii puternic trebuie să sacrifici orice îți stă în cale. Trebuie să devii un monstru, ei bine ,familia Lowe se pricepe foarte bine la asta, nu aș vrea să stau alături de ei, aceștia chiar sunt în stare de orice. Însă nicio familie nu e binevoitoare sau drăguță, fiecare vrea să câștige, adică într-un fel îi înțeleg, au foarte multe avantaje datorită campionului. M-a luat prin surprindere faptul că nu știam cu cine să țin, adică de obicei am un favorit sau o favorită, dar nu și aici, încercasem să țin cu cineva , dar nu puteam.
Totul s-a complicat din cauza unei cărții, care dezvăluie prea multe despre Turnir, îl face să fie în atenția tuturor, tot mapamondul știe, se implică și guvernul.
,, Și oamenii aveau magie în ei. Iar când cineva era depus în cavou, magia lui vitală se dispersa. Necolecatată, vântul o ridica și o ducea pe aripile lui în locuri uitate de lume. ”
Blestemele cu magie înaltă ale lui Marianne Lowe le aparțineau coșmarurilor. Chiar și în prezența iscoadelor guvernului, amenințarea cu urgia femeii era suficientă să-i determine pe creatorii de vrăji din oraș să-i aducă omagii.
Mi-a adus aminte de Jocurile foamei, dar cu magie, relicve, zone în care campionii pot să fie în siguranță, cât de cât. Mi-a plăcut ideea a acestei întreceri magice, fiecare este ambițios în felul lui, unii vor plăti cu viața. Fiecare familie vrea să câștige, unii pun așa de multă presiune pe campionul lor, încât aceștia devin monștri, ahtiați după putere, după recunoaștere, dar uneori planurile sunt dejucate. Ce istorie sângeroasă a avut și are Turnirul! Am avut parte și de răsturnări de situații, mai ales în legătura cu persoana care a scris cartea, apropo, fiecare campion are nevoie de magie, mai ales de blesteme, sunt persoane care se ocupă cu asta, e ca și cum ar fi un sponsor pentru acesta. Turnirul e pe cale să se schimbe…uneori regulile sunt făcute să fie încălcate.
Isobel își dădu ochii peste cap. Să îți dorești cu adevărat un blestem n-avea sens. Genul de idee pe care numai un nelegiuit ar născoci-o. Preparea farmecelor era o artă neutră.
Nu-și simțea decât bătăile inimii și nu vedea decât forma întunecată și ondulată a clepsidrei și firele de nisip, căzând unul câte unul, avertizându-l că făcuse ceva ce nu mai putea fi reparat.
Mulțumesc Libris pentru acest volum. Voi ați citit cartea? Cum vi s-a părut?
EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion a apărut un nou memoir care te va ajuta să înfrunți lumea – Nimic nu este imposibil. Un om, paisprezece vârfuri și reușita unei vieți, de Nimsdai Purja. În această carte palpitantă, alpinistul dezvăluie cum experiența sa de viață din Nepal și antrenamentul ca soldat în unitățile de elită ale Armatei Britanice i-au permis să ducă la bun sfârșit o misiune pe care puțini o credeau realizabilă.
O carte plină de energie, care te captivează de la primele pagini. Fie că iubești munții, fie că nu, vei fi cucerit de curajul și tenacitatea lui Purja!The Times
Fragment în avanpremieră
Încă o zi din bătălia pentru finanțarea Proiectului Posibil: 14/7. O acțiune foarte grea pentru mine, nemaivorbind că mă depășește. Toți cei pe care îi abordez mă întreabă: „Nims, dar de ce nu vrei să o amâni pentru la anul? Așa ar fi suficient timp să strângem banii de care este nevoie.“ Răspunsul meu este întotdeauna același: Când spunem că o să o facem anul viitor, alegem calea ușoară.
Timp de câteva luni, n-am strâns mai nimic. Până la începutul lui 2019, cu ceasul ticăind din ce în ce mai apăsat, n-am reușit să conving niciun potențial sponsor de abilitățile mele, de cele mai multe ori întâlnirile terminându-se cu mulțumiri politicoase, dar cam atât. Argumentul lor era că îmi propusesem ceva dincolo de puterile omenești, ba chiar unii au izbucnit în râs când au aflat ce planuri aveam. Eram într-o situație dificilă. După ce părăsisem armata, veniturile îmi scăzuseră mult, dar, în ciuda faptului că a trebuit să strângem cureaua, Suchi a continuat să mă susțină. Nu am simțit nicio clipă vreo presiune emoțională din partea ei, deși toate eforturile mele se îndreptau către un proiect care nu aducea un ban în casă – cel puțin, nu în viitorul apropiat. Îi eram recunoscător că-mi oferea spațiul de care aveam nevoie.
Implicațiile schimbării rolului meu în organizarea financiară a Proiectului Posibil erau problematice, dar puteam să le gestionez. Munca mă secătuia de puteri, îmi era din ce în ce mai greu să mă deconectez de ceea ce a devenit repede o listă interminabilă cu lucruri de făcut. Eram epuizat psihic, dar, în loc să vorbesc cu Suchi despre tensiunea în care trăiam, îmi venea mai ușor să mă prefac că totul e sub control. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-i transmit stresul meu, așa că preferam să mă strecor din pat pe la unu-două dimineața ca să mai scriu un e-mail sau o scrisoare în timp ce ea dormea.
Îmi era imposibil să încetinesc ritmul, atât de mult îmi doream să fac misiunea. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să renunț însă, pentru că nu voiam să transmit în mod inconștient gânduri negative potențialilor investitori sau sponsori.
Ca să le inspir încredere celorlalți era important să-mi mențin încrederea în mine. Uneori însă treaba asta s-a dovedit al naibii de greu de făcut.
***
Încercările mele de a strânge fonduri pentru Proiectul Posibil au eșuat una după alta, așa încât mă apropiam cu pași repezi de o răscruce unde aveam de ales fie să abandonez misiunea, fie să merg mai departe. La scurtă vreme, a apărut însă o rază de speranță: un prieten din Forțele Speciale m-a prezentat unui partener de afaceri interesat de proiectul meu. Acesta mi-a înțeles pasiunea și mi-a promis imediat că va investi 20.000 de lire sterline. Apoi mi-am prezentat proiectul la un eveniment organizat de o corporație și am mai câștigat zece mii. O picătură într-un ocean, dacă ne gândim că aveam nevoie de aproape un milion de lire, dar făceam totuși progrese.
Elite Himalayan Adventures, pe de altă parte, a invitat clienți particulari să facă parte din proiect, alăturându-mi-se pentru escaladarea muntelui Annapurna, iar eu mi-am făcut o pagină specială pentru strâns fonduri prin care mi-am sporit numărul de urmăritori, dar și donațiile, postând zilnic pe Instagram și prin recomandări. Ant Middleton, un alt prieten din armată, mi-a făcut chiar o donație de 25.000 de lire. Printre altele, Ant era un susținător înfocat al regimentului gurkha; făcuserăm parte din același escadron de elită.
Nu era însă de ajuns. Ca să pot începe prima etapă, a trebuit să fac un sacrificiu drastic și dureros: mi-am ipotecat din nou casa. Era singura cale, după ce-mi investisem deja toate economiile în misiune. Prietenii mei care se retrăseseră din armată își cumpăraseră două, chiar trei case cu veniturile obținute și economiile făcute și o duceau foarte bine, iar eu investisem totul în alpinism. Pe termen lung, aveam să-mi recuperez investiția, dar pe termen scurt era o afacere foarte costisitoare.
În orice caz, reipotecările erau riscante, dar știam că, dacă totul îmi ieșea cum îmi doream, comisioanele pe care urma să le primim aveau să acopere toate împrumuturile. Puteam să-mi stabilesc tarife premium și exista chiar și posibilitatea de a fi primit în circuitul profitabil al vorbitorilor de la evenimente, așa cum reușiseră câțiva prieteni din Forțele Speciale. Totuși, nici consecințele unui eventual eșec nu erau de neglijat. Dacă nu escaladam cei paisprezece munți în intervalul stabilit, lumea m-ar fi luat drept un lăudăros și ar fi trecut ceva vreme până când cariera mea ar fi luat avântul așteptat.
Deși înainte mai glumeam cu prietenii, spunând că, dacă era necesar, nu aveam nicio problemă să-mi trăiesc restul vieții într-un cort… sincer, nu voiam deloc să o fac. Realitatea mi-a mai dat o palmă: dacă nu mă întorceam întreg din misiune, toată povara financiară a eșecului meu avea să atârne pe umerii lui Suchi și ai familiei noastre. Aveam nevoie de binecuvântarea ei pentru a putea face următorul pas riscant.
Aveam toată încrederea în susținerea ei. Suchi îmi înțelesese de fiecare dată sacrificiul fizic și psihic pe care-l făceam pentru a-mi apăra țara la cel mai înalt nivel militar. Știa, de asemenea, că Proiectul Posibil era o misiune pentru momentul actual, pentru că misiunile mele de luptă mă ținuseră în formă din punct de vedere fizic și eram suficient de puternic să-mi duc treaba la bun sfârșit. Șansele de supraviețuire și de succes mi-ar fi scăzut considerabil dacă mai așteptam un an sau chiar cinci. Și din punct de vedere psihic stăteam foarte bine acum, după ce participasem la război. Văzusem lucruri groaznice în timpul misiunilor, fapte de o brutalitate și de o violență incredibile, la care mi-aș fi dorit să nu fiu martor, dar eram echilibrat din punct de vedere mental, și oroarea conflictului părea să mă fi ocolit.
Poate că m-a ajutat și faptul că decizia de a mă retrage din Forțele Speciale îmi aparținuse și că avusesem un proiect în care să mă arunc imediat după aceea. Mulți băieți fuseseră forțați să se retragă, fie din cauza rănilor, fie pentru că nu mai reușeau să facă față unei slujbe care cerea concentrare maximă. Alții părăsiseră escadronul pentru că emoțional erau distruși.
Pentru aceștia, o nouă viață – cu angajamente, unitate și entuziasm – putea fi o provocare la fel de intensă ca războiul. Eu eram norocos. Renunțasem la slujba mea pentru că aveam o pasiune nouă, iar gândul cuceririi celor paisprezece munți îmi asigura ceva de făcut în fiecare zi. Mai târziu, am legat relații strânse de prietenie cu toți cei pe care îi alesesem să mi se alăture în această călătorie.
Înțelegeam în aceeași măsură și imensa putere vindecătoarea a naturii. Îți făcea bine să stai afară, în aer liber, să escaladezi înălțimile într-un mediu care nu ținea seama de rasă, religie, culoarea pielii sau gen. Doar oamenii au prejudecăți, nu și munții. Aici nimeni nu te judecă.
Ori de câte ori vreun prieten îmi povestea despre problemele emoționale cu care se confrunta, îl luam cu mine să facem un traseu. Muntele este cea mai bună terapie pentru oricare dintre noi, iar viața e mult mai simplă când te conectezi cu natura printr-o coardă de alpinism și o pereche de colțari.
Așa că mi-am călcat peste orgoliu și am vorbit cu Suchi.
— Am investit tot ce am avut în visul ăsta. Fără acest proiect, nu aș mai fi același om. Dacă se întâmplă ce e mai rău și nu reușesc să termin în timp util, tot vom putea să trăim decent din veniturile aduse de firma de alpinism. Putem supraviețui oricărei încercări. Sunt convins că, dacă va fi să pierdem tot ce am câștigat până acum în viață și va trebui să o luăm de la capăt, o să ne descurcăm.
După toate încercările prin care o făcusem să treacă – o slujbă periculoasă în străinătate timp de ani buni sau renunțarea la cariera militară înainte de termen și la o pensie uriașă ca să mă apuc de alpinism –, întrebarea pe care urma să i-o pun nu era deloc ușoară. Era însă singura opțiune. Folosirea casei ca garanție pentru un împrumut imens era singura cale să înaintez.
M-a privit cu severitate, apoi mi-a zis:
— Bine, Nims. Dar ai face bine să nu dai greș.
Mă ajuta mult faptul că Suchi încă mai credea în mine și în Proiectul Posibil. Mi-a spus apoi că nu avea nici cea mai mică îndoială că aveam să duc misiunea la bun sfârșit odată ce se punea în mișcare, era însă îngrijorată de lovitura financiară ce avea să urmeze. Știam de mult că Suchi e mai puternică decât mulți alți oameni, nu numai ca soție, ci și ca femeie, și eram extrem de recunoscător pentru asta. Era gata să riște tot ce aveam pentru visul meu.
În mod ciudat, sacrificiul făcut nu mă neliniștea prea tare. Cariera militară îmi pusese la încercare limitele emoționale, așa că gândul că ne puteam pierde casa era o angoasă pe care o puteam gestiona eficient. Îmi impusesem ideea că, și dacă se întâmpla ce era mai rău, tot aveam să găsesc o cale de a supraviețui. Nu-mi era teamă de incertitudine, dar pentru Suchi era cu totul altceva – și iată că era pregătită să-i facă față.
În luna iubirii, pe Librex a început campania #ÎndrăgostitDeCitit cu reduceri IREZISTIBILE pentru iubitorii de cărți: până la 80%! Campania #ÎndrăgostitDeCitit este valabilă în perioada 8 – 28 februarie 2023. LINK-UL OFERTEI : http://bit.ly/3I5mPh1 Spor la cumpărături!
EDITURA LITERA : Descoperă cele mai romantice povești de iubire în paginile bestsellerelor din colecțiile Blue Moon și Moon Light și comandă-le cu până la -65% pe Litera https://bit.ly/3DTWxwS P.S. Comenzile peste 169 primesc cadou Ipoteza iubirii de Ali Hazelwood (ediția nouă, cu un capitol bonus) + transport gratuit. Plus codul de reducere de 7 lei este FEBRUARIE7 .
EDITURA NEMIRA are o nouă ofertă : Pachetele au reduceri de până la 50% în perioada 7- 28 februarie : https://bit.ly/3I5oxQx Spor la cumpărături!
În perioada 4 februarie – 31 martie, comandă cel puțin 2 ceaiuri Cupper din selecția de mai jos și vei primi o cană de 320ml, în limita stocului disponibil. LINK-UL PROMOȚIEI : http://bit.ly/3l0TXOP Spor la cumpărături!
CARTEPEDIA : Dragoste la primul paragraf – 30% reducere la o selecție de cărți. LINK-UL OFERTEI : https://bit.ly/3HMs3z6 Durata ofertei : 1 – 28 Februarie. Spor la cumpărături!
Cărturești are o ofertă specială : MANGA: ALL YOU CAN READ . Reduceri de până la -45% . Link-ul ofertei : http://bit.ly/3Hb5TpV Durata ofertei : 17 ianuarie – 27 februarie
EDITURA NEMIRA : Reduceri de până la 80% LINK-UL OFERTEI : https://bit.ly/40jh8El Durata ofertei : 1 – 28 Februarie Spor la cumpărături!
Nu încetează niciodată să mă șocheze felul în care oamenii iau pacea ca pe un lucru normal.
,, Cei dezrădăcinași nu sunt doar niște cifre amețitoare, ci sunt oameni care speră la un viitor mai bun . ”
,, Am scris această carte pentru că pare că foarte multă lume nu înțelege că refugiații sunt oameni obișnuiți. Tot ce îi deosebește este faptul că au fost prinși în mijlocul unui conflict ce i-a forțat să-și lase în urmă casa, pe cei dragi și singurul stil de viață pe care-l știau. În călătoria lor, au riscat foarte mult. De ce? Pentru că ea presupune de prea multe ori o alegere între viață și moarte. ”
,, A fost o zi tristă pentru familia noastră, dar mie mi-a lăsat o rană adâncă. Desființarea școlilor pentru fete însemna desființarea visurilor mele, limitarea posibilităților mele de viitor. Dacă nu puteam să îmi continui educația, ce fel de viitor aveam? ”
,, Când am primit vestea că ne puteam întoarce acasă, aproape că nu am simțit nimic. Uneori îți dorești ceva atât de mult, încât, atunci când se îndeplinește, te întrebi : chiar e adevărat? ”
,, Dorul de ea, de Yemen, de viața de dinainte de război e atât de mare, încât uneori cred că mă va înghiți.”
,, Mi-am îmbrățișat sora strâns. Simțeam cum tremură din tot corpul. Se lupta cu aceleași porniri ca și mine. Dacă am fi început amândouă să plângem, ne-am fi scufundat.”
,, Așa că, atunci când visez la ,, acasă”, visez la fructe de mango pe care le iau direct din copaci. Visez la liniște și la iarbă. Visez la pace. Și nimeni nu îmi poate lua asta. ”
,, – Eu și cu tine putem porni un efect de domino. Dacă noi mergem la școală, și alte fete ne vor urma. Mi-a strâns ușor mâinile și mi-a zâmbit. Dintr-odată, am întrezărit speranța. ”
EDITURA NEMIRA : În colecția Babel apare „Corabia îngropată”, de John Preston. Este un roman cuceritor despre povestea fascinantă, inspirată din realitate, a unei comori anglo-saxone descoperite pe un domeniu englezesc, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În vara fierbinte a anului 1939, Marea Britanie se pregătește de război. Însă, la o fermă din Suffolk, viața liniștită a doamnei Pretty și a fiului său este tulburată de vestea că pe pământul lor ar fi îngropată o comoară. Ciudata movilă din spatele casei ar putea ascunde un mormânt, o corabie, bijuterii străvechi – dar cine se încumetă să sape?
Nimeni altul decât domnul Brown, arheolog amator, rebel și misterios. Odată cu apariția lui, vechi monede de aur încep să strălucească în praful sitului, iubirea și rivalitatea înfloresc și fiecare personaj caută în trecut răspunsuri la propriile întrebări. Pe măsură ce lucrările avansează, apar profesioniștii – cui îi aparține, de fapt, trecutul? Cine va păstra comoara? Poate o iubire să dureze mai mult decât viața unui om? Ce rămâne după fiecare dintre noi?
Un roman uimitor, captivant, absolut original.Ian McEwan
Fragment în avanpremieră
Nu-mi amintesc să fi adormit sau măcar să mă fi simțit obosită. Cu toate astea, următorul lucru pe care îl știu e că m-am trezit într-un vacarm de glasuri. Dincolo de glasuri, era un alt sunet, mult mai profund, mai sinistru, ca un huruit de fagot. Pe fereastra franțuzească, l-am văzut pe Grateley fugind pe peluză. Nu-mi aminteam să-l mai fi văzut vreodată afară. Lumina soarelui părea să-i accentueze paloarea cadaverică, făcându-l să țopăie agitat în fracul lui.
Surprinderea mea a fost sporită de faptul că Ellen alerga pe lângă el. Amândoi se mișcau în tandem, iar mâna lui Grateley părea să alunece pe spatele ei.
Când am sunat din clopoțel, n-am primit niciun răspuns. Am sunat din nou, scuturându-l impacientată. Într-un târziu, a venit doamna Lyons. Avea părul alb de făină.
— Ce se petrece? am întrebat-o. A descoperit domnul Brown ceva? De ce nu am fost anunțată?
— Coniță… Cred că a avut loc un accident.
— Un accident? Ce fel de accident?
— Un accident la săpături.
M-am ridicat, mi-am luat haina din hol și m-am grăbit afară. Când m-am apropiat de movile, am văzut imediat ce se întâmplase. În cea de-a doua movilă fusese săpat un șanț, la fel ca în prima. Însă o întreagă latură a acestuia se prăbușise. Un prag de noroi alunecase, acoperind totul. Îi vedeam în fața mea pe Jacobs, Spooner, Grateley și Ellen. Toți erau în genunchi și săpau în pământ cu mâinile. Chiar și atunci, mi-a luat o clipă sau două să-mi dau seama că nu era nici urmă de domnul Brown.
— Sunteți siguri că săpați unde trebuie? am strigat eu.
— Nu suntem, nu, a răspuns Jacob aruncând bulgări de pământ peste umăr. Domnul Brown era singur înăuntru când s-a întâmplat. Dar credem că ăsta-i locul.
Am îngenuncheat lângă ei, afundându-mi mâinile în pământul reavăn. Deși existau lopeți la îndemână, nimeni nu îndrăznea să le folosească de teamă să nu provoace daune și mai mari. Au mai trecut câteva minute. Scormoneam cu toții de zor, dar, în continuare, nici urmă de el. Îndepărtând încă o mână de țărână, m-am uitat la ceas și am încercat să calculez de cât timp era îngropat domnul Brown.
Și-apoi s-a auzit țipătul lui Spooner:
— E ceva aici!
Am ridicat privirea și am văzut că Spooner ținea șapca domnului Brown. Am înconjurat cu toții locul unde o găsise și am continuat să săpăm.
Câteva minute mai târziu, Jacobs a dat de mâna domnului Brown. Ieșea din pământ, cu degetele îndoite și deformate și cu butonul încă prins la manșetă. Bărbații l-au apucat de încheietură și au tras. Domnul Brown s-a desprins din pământ, alunecând spre ei. Avea noroi în ochi și în nări. Pielea căpătase o nuanță gălbuie.
Spooner a îndepărtat noroiul. Jacobs și-a lipit urechea de pieptul lui. Domnul Brown nu respira. Pieptul nu i se mișca. Jacobs s-a așezat călare pe el și a început să-l apese ritmic pe piept. Nu s-a întâmplat nimic. Jacobs s-a aplecat, și-a pus gura peste a domnului Brown și a încercat să-i împingă aer în plămâni. A așteptat câteva secunde, apoi a încercat din nou.
De disperare, a început să-l izbească pe domnul Brown cu pumnii, lovindu-l atât de tare, încât mă temeam să nu-i rupă coastele.
— Haide, Basil! a strigat el. Întoarce-te!
Tot nimic. Lângă mine, Ellen a început să plângă. Jacobs s-a lăsat pe călcâie. Fix când a făcut asta, un fior a străbătut corpul domnului Brown. A început să tremure, spatele i s-a încordat, picioarele îi zvâcneau. A tușit prelung și spart și a început să inspire zgomotos, în căutare de aer. Am simțit o ușurare atât de mare, că a început să mi se învârtă capul. Între timp, Grateley adusese niște apă. A apropiat cana de tablă de buzele domnului Brown și a înclinat-o. Cana s-a ciocnit de dinții domnului Brown și cea mai mare parte din apă i-a curs pe lângă gură. Totuși, a reușit să bea puțin.
A mai stat lungit câteva minute, respirația devenindu-i din ce în ce mai sigură. Apoi s-a ridicat într-un cot, s-a uitat la fiecare dintre noi, clipind să îndepărteze noroiul.
— Fir-ar… a spus. Drăcia dracului!
Vocea îi era stinsă, dar perfect limpede.
— Rămâneți întins și încercați să vă relaxați, i-am spus.
Nu m-a băgat în seamă. S-a prins de mâneca lui Jacobs și a încercat să o tragă în jos, spre el. În același timp, a început să dea din picioare, răscolind pământul.
— Ce naiba faceți, domnule Brown?
Se agăța de Grateley, iar picioarele continuau să i se miște slab.
— O să fiu bine după ce mă ridic, a spus.
— Nu o să faceți așa ceva. Mă înțelegeți?
— Da, ascult-o pe doamna Pretty, Basil, a spus Spooner.
Dar iar nu m-a băgat în seamă. Cu oarecare greutate, Jacobs a reușit să-i desprindă degetele de pe mânecă. Părând profund jignit, domnul Brown s-a întins la loc pe pământ.
— Puteți găsi ceva cu care să-l transportăm în casă? i-am întrebat.
Până la urmă, au folosit o prelată; l-au rostogolit pe domnul Brown până la centrul ei. Era atât de ușor, că ei trei n-au avut nicio problemă să îl care; prelata de-abia dacă s-a lăsat puțin în mijloc. I-am rugat să-l ducă în salon și să-l așeze pe canapea. Apoi m-am dus la toaletă să mă spăl pe mâini și să umplu o carafă cu apă.
Când m-am întors, domnul Brown încerca din nou să se ridice, balansându-și picioarele peste marginea canapelei. Picioarele au cedat sub greutatea lui și el s-a prăvălit peste perne.
— Domnule Brown, fiți amabil și faceți ce vi se spune. Ați suferit în mod clar un șoc și, mai mult ca sigur, o contuzie. […]
Cât i-a fost rău, am stat lângă el, ținându-i capul. Când a terminat, i-am dat să mai bea niște apă, înainte de a aduce un castron și o cârpă pentru a strânge voma.
— Îmi pare rău.
— Nu e cazul să vă cereți scuze.Din nou a început să tremure, gemând stins. Respirația i se transforma în bule de salivă care i se spărgeau pe buze. Când s-a oprit din tremurat, a rămas pe spate, holbându-se la tavan. I-am mai dat să bea apă. Auzeam gâlgâitul din gâtlej. Am așteptat amândoi să vedem dacă apa o să-i vină înapoi pe gât. Când a fost sigur că asta nu o să se întâmple, domnul Brown a început să spună altceva.
— Încercați să nu vorbiți, i-am zis.
Însă buzele lui continuau să se miște.
— Iepuri, a spus el, în cele din urmă, cuvântul părând să i se rostogolească din gură.
— Iepuri, domnule Brown?
— Iepuri, a repetat el mai ferm. V-am zis că nu-s buni pentru săpături, nu?
— Mi-ați zis, într-adevăr, deși nu cred că acum e momentul potrivit să luăm de la capăt discuția.
— A fost vina mea. Ar fi trebuit să reduc terasamentele. Încercam să câștig timp, mă-nțelegeți. În felul acesta, totul cade de la o distanță mai mică. Însă pământul se mișcă atât de repede. Am crezut că până-aici mi-a fost.
Pentru o clipă, ochii i s-au încețoșat și i-a închis strâns. După câteva momente, i-a deschis din nou. Când i s-au limpezit suficient, s-a uitat atent prin cameră și apoi la mine, de parcă mă vedea pentru prima oară.
— Nu ar trebui să faceți asta, doamnă Pretty.
— Ce să fac?
— Asta!
— Credeți-mă, domnule Brown, am văzut cazuri mult mai grave decât al dumneavoastră.
— La ce vă referiți?
— Am fost infirmieră în timpul războiului.
— Într-adevăr? Cum așa? — Am lucrat într-un spital local, din apropierea casei familiei mele, în Lancashire. Acolo erau trimiși soldații din Franța. Cel puțin aceia care puteau fi transportați. Spuneți-mi, există o persoană
pe care ați dori să o contactez, să îi transmit că sunteți bine? Iertați-mă, nici măcar nu știu dacă sunteți căsătorit.
— Sunt căsătorit. Cu May.
— Ați dori să-i transmit un mesaj? I-aș putea trimite imediat o telegramă.
— Nu-i nevoie.
— Sunteți sigur? Nu aș vrea să audă ceva din altă parte și să se îngrijoreze nejustificat.
A clătinat din cap.
— Nu e genul care să-și facă griji.
Pe un scaun era un pled împăturit, pe care îl foloseam din când în când să-mi acopăr picioarele. L-am învelit cu el pe domnul Brown.
— Aș vrea să rămâneți aici cât timp doriți. Dacă vreți să dormiți, vă rog să o faceți. Când sunteți pregătit să vă mișcați sau dacă doriți ceva de mâncare, trebuie doar să sunați din clopoțel. Îl las aici, lângă dumneavoastră.
După ce am așezat clopoțelul pe masa de lângă el, m-am îndreptat spre ușă. Dar înainte să apuc s-o deschid, a început să spună altceva. Gândindu-mă că avea să înceapă din nou să se scuze, l-am rugat, sau mai degrabă i-am spus, să se oprească.
— Nu, nu.
A dat din mână dezaprobator.
— Nu e vorba de asta.
— Atunci, despre ce?
A făcut o pauză, apoi a continuat.
— Am sperat că o să văd ceva.
— Să vedeți ceva?
— Când am fost îngropat.
— Nu înțeleg.
— Am crezut că o să văd ceva… Un semn sau așa ceva. Ca îngerul din Mons1… Ceva de genul ăsta.
— Și ați văzut?
A clătinat din cap.
— Nu era nimic. Doar întuneric.
Precomandă + Transport gratuit Corabia îngropată de John Preston : https://bit.ly/3ZOnCuB
Fiecare melodie spune o poveste. Ea este o vedetă în plină ascensiune care cântă despre greutățile cu care s-a confruntat până acum în viață.De asemenea, aleargă într-un suflet. Să își facă un viitor și să scape de trecutul care o bântuie. Nashville este locul în care a venit să-și împlinească destinul. Este și locul în care întunericul de care a fugit ar putea să o găsească. Și să o distrugă.
Fugi, Rose, fugi! este un roman strălucitor în care primejdia și dorința se împletesc, o poveste pe care doar cea mai iubită artistă a Americii și cel mai bine vândut scriitor ar fi putut să o imagineze!
AnnieLee fuge de ceva, a fost nevoită să fugă, vrea o viață mai bună, a suferit destul , aceasta ajunge într-un final într-un loc al muzicii country, Nashville, un oraș unde poți să devii un superstar sau nu, asta depinde de talent, persoană și de ambiție. Iar AnnieLee este foarte ambițioasă, dar și talentată, toate versurile ei sunt inspirate din viața ei, iar asta atrage atenția anumitor persoane.
Dolly Parton și James Patterson au făcut o echipă excelentă, sper să apară mai multe cărți scrise de ei! Apropo, la sfârșit o să aveți o surpriză tare plăcută!
Iar cântecele și-au împrăștiat frumusețea în sala tăcută, pe jumătate goală, cu jocul de biliard oprit. Cineva a comandat un whisky într-o șoaptă abia auzită. Singurul sunet în afară de dulceață brută, dureroasă, a vocii lui AnnieLee era zumzetul ventilatorului vechi din tavan. Când a terminat de cântat, AnnieLee a plutit jos de pe scenă, mai fericită decât fusese de multe zile.
Începutul e greu, nu e ușor să intri în industria muzicii, dar AnnieLee nu e genul de persoană care să renunțe așa ușor, atrage atenția celei mai cunoscute cântărețe de country – Ruthanna, mulțumim Ethan și Billy ! Ce n-aș da să o aud cântând pe AnnieLee, simt că citesc o biografie, am avut aceleași sentimente când citeam cartea Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo ( recenzia e pe blog ), și viața Ruthannei a fost dificilă, chiar dacă a avut mult succes, chiar mi-a plăcut de Ruthanna, sper să o interpreteze Dolly Parton pe Ruthanna. Ruthanna e genul de persoană care ar trebui să o ai lângă tine în industria muzicii, aceasta fiind foarte dificilă, chiar și ea a spus asta. Deja aștept filmul! Voi?
Vocea fetei ere de soprană cu nuanță de miere, limpede și luminsoasă. Ruthanna a uitat de picioarele obosite, care o dureau – și chiar băutura excelentă -, în vreme ce asculta, hipnotizată. De unde venea fata asta? AnnieLee Keyes părea abia trecută de adolescență, dar cânta ca și cum ar fi trăit 99 de ani și ar fi văzut tragedii în fiecare dintre ei.
M-a omorât cu suspansul această carte, voiam să știu ce ascundea AnnieLee, fata asta e plină de secrete, mi-a fost milă și de surorile ei mai mici, în ce lume au trăit aceste fete…și am aflat pe parcurs despre AnnieLee și viața pe care a dus-o până la momentul în care a ajuns în Nashville. Însă fericirea nu ține prea mult, cineva o tot amenință, dar nu vrea să spună adevărul, are motivele ei, sincer chiar avea motivele ei, muzica devine scăparea ei, e în stare de orice pentru visele ei, dar persoana aia tot nu se lasă. Ultimele capitole m-au ținut într-un suspans, m-a enervat și un anume polițist! Când credeam că îi va fi bine lui AnnieLee, hop apare nenorocitul. Bine că era și Ethan prin preajmă, chiar și el are anumite lucruri pe care nu le-a spus des. La un moment dat mi s-a părut că acțiunea era grăbită. Nu vreau să mai dezvălui amănunte, vreau ca voi să descoperiți ce are de ascuns AnnieLee, dacă va reuși să scape de trecut și multe altele.
Mulțumesc Libris pentru acest roman, mi-a plăcut foarte mult, vi-l recomand. Ați citit cartea? Cum vi s-a părut?
Sigur, nu exista nicio garanție că până și speranțele astea așa de modeste se vor îndeplini. Soarta le oferea unora realizarea celor mai mărețe și mai fanteziste dorințe, lăsând fără răspuns rugăciunile cele mai simple ale altora.
„O călătorie palpitantă spusă de două voci îndrăgite și având ca fundal lumea muzicii country.” Kathleen Grissom, autoarea bestellerului Glory Over Everything
„Dolly Parton reprezintă inima și sufletul plin de dor ale acestui roman fabulos. Intră în scenă și James Patterson, care știe să captiveze cititorul, să creeze suspansul și să scrie un roman mai bine decât oricine altcineva din lume.” Lee Smith, autorul romanului The Last Girls
„Plin de tensiune și incitant! […] Măiestria cu care Patterson dozează suspansul + cunoștințele din interior ale lui Parton despre partea întunecată a celebrului oraș Nashville = o lectură grozavă.” Lisa Gardner, autoarea romanului Vecinul
„Da, Dolly Parton, care a contribuit la intriga acestei povești. […] Oare umbre din trecutul ei o bântuie? Parton a scris douăsprezece cântece special pentru această carte!” Library Journal
Editura Nemira ne oferă și în acest an multe noutăți editoriale :
Ne pregătim de un nou an, în care să ducem plăcerea lecturii și mai departe decât am făcut-o până acum, prin povești diverse, profunde, magice. În 2023, vă pregătim multe noutăți editoriale, continuări de serii, romane premiate, dar și câteva reeditări mult așteptate.
Așadar, până la finalul anului, vă veți putea delecta cu titluri de ficțiune, non-ficțiune, biografii, eseuri, cărți ilustrate și manga în limba română. Vă dezvăluim doar o parte dintre cele mai așteptate cărți Nemira, rămâneți aproape în comunitatea Nemira de pe pagina de Facebook, grupurile de cititori, Instagram, TikTok sau Youtube, ca să aflați treptat ce surprize vă așteaptă.
În imprintul ARMADA, vă veți întâlni cu un thriller liric realizat cu măiestrie de Stacey Willingham – „A flicker in the dark”, un debut impresionant, convingător până la ultima pagină.
Silvia Moreno-Garcia, autoarea bestsellerului „Mexican Gothic”, revine cu un fabulos roman istoric, „Fiica doctorului Moreau”, care reinterpretează romanul clasic al lui H.G. Wells, „Insula doctorului Moreau”.
Vă veți mai putea delecta cu „Vânătorii Dunei” și „Viermii de nisip ai Dunei” de Brian Herbert și Kevin J Anderson. Cele două volume reunesc marile povești și personajele îndrăgite din universul Dune al lui Frank Herbert. Bazate direct pe schița finală a lui Frank Herbert, care a stat ascunsă într-o cutie de valori timp de un deceniu, aceste două volume vor răspunde, în sfârșit, la întrebările pe care fanii Dune le-au dezbătut timp de două decenii.
În Armada, vom mai publica SF-uri, fantasy sau romane horror, precum: „Eversion”, de Alastair Reynolds, „The Searcher”, de Tana French, „Interviu cu un vampir”, de Anne Rice și „The Core”, de Peter V. Brett.
De la autoarea bestsellerului „Sanatoriul”, Sarah Pearson, apare un nou thriller, „The Retreat”, plin de suspans, mister și intensitate.
Reedităm „trilogia Marte”, de Kim Stanley Robinson – o călătorie fascinantă prin infinitul spațiului și „Ghidul autostopistului galactic” de Douglas Adams, precum și Trilogia Farseer, de Robin Hobb: „Ucenicul asasinului”, „Asasinul regal” și „Răzbunarea asasinului”.
Pentru iubitorii de nonficțiune pregătim în 2023 surprize de neratat. Rezervă, volumul de memorii al Prințului Harry, este o carte de o onestitate necruțătoare, plină de dezvăluiri, revelații și lecții de viață cu greu învățate despre eterna putere a iubirii de a învinge suferința – va apărea în România concomitent cu lansarea internațională, pe 10 ianuarie.
Deopotrivă sincer, captivant și mobilizator, „Nimic nu e imposibil”, volumul de memorii scris de alpinistul Nimsdai Purja, dezvăluie ce trebuie să faci pentru a-ți depăși limitele, fiind o sursă de inspirație pentru cei care își fixează țeluri greu de atins.
„Biblia. O biografie” de Karen Armstrong reprezintă o relatare fundamentală despre concepția celei mai puternice cărți din istorie. Armstrong analizează situația socială și politică în care istoria orală s-a transformat în scripturi scrise, modul în care această scriptură omniprezentă a fost adunată într-o singură lucrare, procesul prin care a fost acceptată ca text sacru al creștinismului și modul în care interpretarea sa s-a schimbat de-a lungul timpului.
De la Katherine May , autoarea bestsellerului „Iernile sufletului” vine o carte impresionantă: „Încântare. Regăsirea miraculosului într-o epocă anxioasă” – o invitație de a redescoperi sentimentele de uimire și magie.
„101 eseuri care îți vor schimba modul de gândire” de Brianna Wiest este un bestseller global, o colecție a celor mai importante lucrări ale autoarei. Cartea oferă perspective complexe asupra modului în care ar trebui să-ți tratezi viața și pe ceilalți.
„The daughter of Auschwitz” de Tova Friedman & Malcolm Brabant, bestseller New York Times, este un memoir puternic al uneia dintre cele mai tinere supraviețuitoare din Auschwitz, care urmărește copilăria ei în timpul Holocaustului și modul prin care a supraviețuit unui șir de experiențe aproape de moarte într-un ghetou evreiesc, un lagăr de muncă nazist și Auschwitz.
De la autoarea romanului „U de la Uliu”, Helen MacDonald, publicăm „Zbor la asfințit” – o serie de eseuri despre observație, fascinație, timp, memorie, iubire, pierdere și despre cum percepem lumea din jurul nostru.
În colecția de romance & historical fiction Damen Tango vă așteaptă „Viața complicată a lui Oona Lockhart”, de Margarita Montimore. Surprinzător, magic și emoționant, debutul Margaritei Montimore este o plimbare înălțătoare printr-o lume în continuă schimbare, care ne arată ce înseamnă să trăiești cu adevărat.
„Casa de pe Riviera” de Natasha Lester este un roman luxuriant și captivant despre încercarea unei femei de a împiedica naziștii să fure artă neprețuită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Damen Tango vă aduce titluri precum „It happened one summer” și „Hook, line and sinker” – bestseller New York Times & USA Today, de Tessa Bailey, „One night on the island” de Josie Silver, autoarea bestsellerului „O zi de decembrie” și „The friend zone” de Abby Jimenez, o comedie romantică apreciată la nivel internațional.
În colecția de literatură străină Babel vom avea numeroase noutăți mult îndrăgite și premiate, precum: „Corabia îngropată” de John Preston, o poveste superbă despre iubire și pierdere, „Pandora” de Susan Stokes-Chapman și „The Lincoln Highway” de Amor Towles, bestseller NY Times, cu peste 1 milion de exemplare vândute în lume.
Amplasat în Riviera italiană uluitor de frumoasă, romanul „Hotel Portofino” de J. P. O’Connell prezintă o poveste despre trezirea personală într-un moment de răsturnări globale, care vorbește despre influența eliberatoare a culturii, climei și bucătăriei încântătoare ale Italiei, la începutul anilor ‘20.
Așa cum v-am obișnuit, în colecția Yorick de arte ale spectacolului aducem cărți despre artiști care au schimbat lumea și domeniul lor artistic, iar în 2023 îi veți descoperi pe The Beatles, Anthony Hopkins și pe Ernest Hemingway prin trei titluri captivante.
„Beatles. O istorie”, de Craig Brown, a fost desemnată cartea anului de Times, Telegraph și Sunday Times. De la autorul premiat al cărții „Ma’am Darling: 99 Glimpses of Princess Margaret” vom publica o biografie fascinantă, hilară și caleidoscopică despre legendara trupă The Beatles.
„Dragă tată” reprezintă o privire intimă și iluminatoare asupra lui Ernest Hemingway ca tată, dezvăluită printr-o selecție de scrisori pe care el și fiul său, Patrick, le-au schimbat pe parcursul a douăzeci de ani.
„Anthony Hopkins. O viață”, de Quentin Falk prezintă ascensiunea actorului de origine galeză, de la începutul carierei sale în teatru și film până la statutul său actual de superstar câștigătoare a premiului Oscar.
O reeditare mult-așteptată a fanilor Yorick este „Sculptând în timp”, de Andrei Tarkovski. Căutând răspunsuri la întrebări despre film și artă în general, despre creator și public, despre valori și nonvalori, unul dintre cei mai importanți cineaști din secolul XX privește adânc în sine și spre lumea din jur.
În cadrul colecției Young Adult, vom publica „French kissing in New York”, de Anne-Sophie Jouhanneau, o poveste de dragoste fermecătoare, plină de energie, despre o fată care abia așteaptă să facă parte din scena restaurantelor din Manhattan – și să-l găsească pe băiatul de care s-a îndrăgostit vara trecută. Perfect pentru fanii serialului „Emily la Paris”.
La n’autor, 2023 va fi anul când vom aniversa, cu multe surprize, 5 ani de la lansarea colecției. Așa că nu putem decât să sperăm că veți fi alături de noi, ca și până acum. Cât despre planul editorial, vă dezvăluim (momentan doar) primele două titluri ale anului viitor, pentru care suntem foarte entuziasmați: „Pe cine iubești mai mult?”, respectiv „Ai uitat să râzi”.
„Pe cine iubești mai mult?” este debutul literar mult-așteptat al traducătoarei Mihaela Buruiană, un volum fermecător de proză scurtă compozită, care pendulează între copilărie și maturitate, între tipuri de dragoste, între urban și rural, cu figuri feminine în prim-plan.
„Ai uitat să râzi” vă sună cu siguranță familiar, căci a fost publicat inițial în 2016 la Nemira și a fost un adevărat hit al scriitorului Bogdan Munteanu, a cărui cea mai recentă carte este romanul „Stai jos sau cazi”. Acum va apărea în n’autor într-o ediție nouă, revăzută și adăugită cu cinci povestiri. Practic, o nouă experiență de lectură, pe care abia o așteptăm.
NEZUMI by Nemira, primul imprint de manga în limba română, pregătește 3 noi apariții: Dokoboko no Waltz, Shino can’t say her name și Pino.
La Nemi pregătim surprize pentru cei mici – o nouă apariție din seria „Tina balerina”, dar și „Dar motan sărbătorește” de Cristina Andone din seria „Dar motan”.
Din seria „Povești din pădurea muzicală” de Cristina Andone va apărea o nouă carte: „Strauss și dansul rozelor de mai”. Iar Adrian Șonka ne va delecta cu „Ghidul micului astronom prin univers”, o reeditare mult-așteptată.
Audrey : Deja aștept aceste apariții! Ce v-a făcut cu ochiul?
Buy just now these Books and Paintings created by me, VICTORIA DUTU. My paintings and books are about a world of soul, mind, heart, love, suffer, faith, God, man and women, powerful of heart and mind, victory, success, to be strong and winner in our time.
În luna iubirii, pe Librex a început campania 
Campania 
The Sagittarius's Books 