Fragment #11 – Editura Nemira

EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion al editurii Nemira apare o sinteză-eveniment, care deconstruiește imaginea colectivă despre Evul Mediu, semnată de cercetătorul Georges Minois: Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare și ticăloșie.

Cartea este tradusă de Doru Mareș și este scrisă cu pasiune și precizie, departe de clișee și fără să sacrifice nimic din exigența demersului istoric.

De ce o nouă istorie a Evului Mediu? Pentru că e o perioadă care fascinează și intrigă, pentru că acolo sunt rădăcinile aspirațiilor și dramelor noastre actuale, de la obscurantismul religios la aspirațiile spirituale, de la violența colectivă până la căutarea unui sens înalt al vieții, de la frica de viitor până la visul reîntoarcerii la natură. De asemenea, mai e necesară pentru că imaginea pe care o avem despre această perioadă este artificială și pe alocuri falsificată, redusă la anecdotic, transformată în legendă întunecată sau aurită. Eclipsat de propriul mit, Evul Mediu și-a pierdut orice coerență în memoria colectivă.

Descoperiți mai jos un fragment din această tapiserie fascinantă a unei lumi apuse, surprinsă aici chiar la începutul amurgului:

În 1380, au fost terminate, în atelierul tapiserului parizian Nicolas Bataille, șapte panouri de tapiserie care acum sunt expuse la castelul din Angers. Comandate de ducele de Anjou, Ludovic I, în jurul anului 1373, acestea prezintă Apocalipsa Sfântului Ioan într-o serie de tablouri impresionante în care se succedă scene ale unor cataclisme, cutremure, incendii, invazii de lăcuste, distrugeri de cetăți, furtuni cu grindină, scene de război și de foamete. Realizate după desenele pictorului lui Carol al V-lea, Hennequin de Bruges, tablourile se inspiră din miniaturi din manuscrise și aduc în scenă cei patru groaznici cavaleri despre care vorbește Sfântul Ioan în Capitolul VI, cei care seamănă moartea și dezolarea: celui ce e pe calul roșu ca focul „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; și o sabie mare i s-a dat“; cel de pe calul negru răspândește foametea; cel de pe calul galben-vânăt seceră cu epidemii; cel de pe calul alb are un rol neclar, dar și el tot un element al morții e. Cavalerii Apocalipsei, războiul, foametea, ciuma, însoțiți de alegoria morții, au constituit în istorie subiectul mai multor reprezentări halucinante, printre care una dintre cele mai îngrozitoare este aceea pictată de Dürer prin 1496-1498. Dacă mai bine de un secol, de la comanda ducelui Ludovic de Anjou până la gravura lui Dürer, scena înspăimântătoare a inspirat mecena și artiști, lucrul nu este, evident, întâmplător.

Ultimele două veacuri ale Evului Mediu au fost marcate de o acumulare de episoade literalmente apocaliptice, cum istoria rareori a produs înaintea secolului XX: revenirea perioadelor de foamete începând din 1315, război european endemic, cel numit „De 100 de Ani“ nefiind decât cel mai celebru, ciuma bubonică ucigând o treime din populație  în 1348-1349 și revenind fără încetare, ca replicile unui cutremur, la care sunt de adăugat catastrofele politice și religioase care dezorientau mințile, precum Marea Schismă a Occidentului și amenințarea islamică atingând apogeul odată cu prăbușirea Constantinopolului, în 1453.

Creștinătatea își pierduse reperele. Dumnezeu părea că o părăsise. Teologi, intelectuali, mistici căutau cu disperare un sens în tot acel haos. Marea alianță dintre credință și rațiune se făcuse țăndări, iar iraționalul țâșnea înapoi, la suprafață, cu profețiile lui milenariste, cu viziunile Antihristului, cu elucubrațiile satanice, cu vrăjitoarele și „iluminații“, într-o colcăială de curente heterodoxe care solicitau o reformă radicală a Bisericii.

Firește, numeroși istorici au reacționat împotriva viziunii mult prea negre, prea patetice, teatrale și catastrofiste din Amurgul Evului Mediu, titlul lucrării clasice a lui Johan Huizinga. Putem oare vorbi despre declin, despre crepuscul, „prăbușitul“ Ev Mediu, când ne referim la o perioadă care i-a dat pe Dante, Petrarca, Van Eyck și Donatello, catedralele din Florența și din Canterbury, tiparul și academiile, banca Medici și machiavelismul? Fără îndoială, ar fi mai potrivit termenul de tranziție, care e mai neutru.

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, structurile de bază ale Europei medievale se descompun. Sub efectul șocurilor naturale și culturale, edificiul se fisurează fără a se prăbuși totuși și, lent, în mijlocul vechilor instituții supraviețuitoare, cresc noi valori ce vor alcătui cadrul unei noi Europe. Creștinătatea se fărâmițează în monarhii naționale cu centralizare crescândă, solidaritățile tradiționale slăbesc în fața afirmării individualismului, aristocrația, al cărei stil de viață era amenințat, își inventează un decor teatral și coduri de conduită exclusiviste, afirmându-și diferența în mod excesiv, dacă nu chiar caricatural, părând să disprețuiască banii care își urmează irezistibila lor ascensiune. Noi clase sociale se afirmă: bancheri, juriști, intelectuali, războinici profesioniști. Statul birocratic crește și își întinde tentaculele fiscale. Se făuresc identitățile naționale, iar tiparul stimulează căutarea unei credințe mai personale și mai interiorizate. Țăranii și salariații urbani, loviți de bulversările economice, se agită și, uneori, se revoltă violent. Autoritățile morale, începând cu papalitatea, sunt contestate. Pentru toată lumea, reperele tradiționale se deteriorează și viitorul devine nesigur.

Stabilitatea relativă din secolele XI-XIII își urmează mișcarea; imobilismului structurilor și valorilor îi succede evoluția, ferment al speranței, dar mai ales al temerilor.

Cum va arăta ziua de mâine? Poate că în asta constă caracteristica esențială a sfârșitului de Ev Mediu și trecerea progresivă la modernitate: Europa conștientizează evoluția și trece de la fixism la evoluționism. Lumea se schimbă, lucrul acesta începe să se vadă și sperie. Stabilitatea era liniștitoare, cu reperele ei imuabile și cu certitudinile eterne. Certitudini iluzorii, fără îndoială, dar cât de mângâietoare, pe care era ridicat minunatul edificiu medieval. Și iată că, după vremea iluziilor și aceea a rațiunii, pătrundem în vremea evoluției, adică a permanentei tranziții. Omul medieval, care trăise într-un prezent etern, întrevede existența viitorului, a unui viitor diferit, pe care începe să îl scruteze cu îngrijorare: profețiile și predicțiile se înmulțesc, bazându-se pe Biblie, revelații, mișcări ale astrelor.

Și ceea ce scot la lumină profețiile nu este deloc liniștitor. Oamenii secolelor al XIV-lea și al XV-lea nu au încredere în viitor; ideea de progres le este străină. Așa că se îndreaptă spre ceea ce numim Renaștere mergând cu spatele, iar sentimentul care domină dincolo de frumusețile create în quattrocento este spaima.

Să ne înțelegem: frica nu înseamnă declin. Din contră, poate impinge omul să se depășească pe sine, drept care putem constata că între 1300 și 1500 se nasc cele mai multe dintre capodoperele medievale. Perioada este în egală măsură apoteoză și apocalipsă. Epocă a exceselor de toate felurile și a contradicțiilor, care se încheie trecând într-o lume care nu e nici mai bună, nici mai rea, cea a umanismului, a realismului politic, a Renașterii, a băncilor, a absolutismului, a cuceririlor coloniale și a unei noi științe. A trece de la Francisc de Assisi la Jacob Fugger, de la Toma de Aquino la Machiavelli, de la Notre-Dame din Paris la Sfântul Petru din Roma sau de la Ludovic cel Sfânt la Henric al VIII-lea, de la cucerirea Ierusalimului la Noaptea Sfântului Bartolomeu nu este nici progres, nici regres, este fatalitate.

În orice caz, a fost vorba despre o răsturnare de netăgăduit, despre o schimbare de societate, de mentalitate și de climat cultural, altfel spus, despre apariția unei noi civilizații. Fenomen de lungă durată, pe care contemporanii lui l-au trăit în spasme tragice, la care deja ne-am referit, sfârșit al unei lumi care, pentru mulți, prefigura sfârșitul lumii. Din acest motiv, putem considera epoca aceasta în același timp una a tranziției și a apocalipsei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s