When the people came to America they brought us with them. They brought me, and Loki and Thor, Anansi and the Lion-God, Leprechauns and Kobolds and Banshees, Kubera and Frau Holle and Ashtaroth, and they brought you. We rode here in their minds, and we took root. We traveled with the settlers to the new lands across the ocean.
America obișnuia să fie un pământ al proscrișilor, unde erau trimiși criminalii și viitorii sclavi, unde oamenii fugeau de propria țară pentru a explora un tărâm liber, fără reguli. Aceștia însă au adus cu ei zeii și spiritele cu care au crescut, în care au crezut toată viața lor. Oameni veniți din Egipt, Scandinavia sau Irlanda au continuat să onoreze zeii țărilor lor de baștină, neștiind că îi aduc pe un tărâm fără dumnezeu.
Iar acum, pe măsură ce riturile păgâne sunt îngropate sub o mixtură de religii monoteiste și instanțe ale modernității, noi zeități, spirite ale internetului și ale televizorului, vechii zei încep să moară încetul cu încetul. Cineva trebuie să facă ceva.
La începutul romanului Zei americani, de Neil Gaiman, eroul său, Shadow, nu știe asta. Ba din contră, singurul său interes este să își termine sentința de 6 ani și să se întoarcă la casa și soția sa, Laura. Din fericire, după 3 ani este eliberat. Din nefericire, Laura și singurul său prieten, Robbie, au murit într-un accident de mașină. Într-o clipă, Shadow se trezește fără niciun scop.
Shadow wanted, wanted very much, to reach out and put his hand over Wednesday’s gray hand. He wanted to tell him that everything would be okay – something that Shadow did not feel, but that he knew had to be said.
În tablou apare misteriosul Wednesday, care îi oferă lui Shadow o slujbă pe care nu îl lasă să o refuze; Shadow nu înțelege în ce exact constă slujba asta, și nici noi, până ce Wednesday dezvăluie adevărata sa natură. El este o întruchipare a lui Odin, adusă pe meleagurile Americii cu sute de ani în urmă, și presimte o furtună. Presimte că noii idoli, mass media și tehnologia, vor să își asigure credincioșii – și nu pot face asta decât distrugând concurența.
Asta e tot ce pot spune despre American Gods dacă nu vreau să stric toată cartea. Ce contează e că, în final, Shadow are parte de soarta pe care o merită, și Wednesday, la fel. Nimic nu e trecut cu vederea; orice fir narativ are o finalitate plăcută, o concluzie care adună toate punctele posibile de vedere. Suspansul e însoțit de revelații, iar revelațiile sunt însoțite de mici indicii care le fac mai credibile. În alte cuvinte, American Gods e genul de carte care te face să vrei să citești mai multe de la autorul său. Cine știe, poate la vară o să vă scriu despre Semne bune, o carte scrisă în colaborare cu Terry Pratchett.
The Sagittarius's Books 