Fragment în avanpremieră: Nimic nu este imposibil. Un om, paisprezece vârfuri și reușita unei vieți, de Nimsdai Purja

EDITURA NEMIRA : În imprintul Orion a apărut un nou memoir care te va ajuta să înfrunți lumea – Nimic nu este imposibil. Un om, paisprezece vârfuri și reușita unei vieți, de Nimsdai Purja. În această carte palpitantă, alpinistul dezvăluie cum experiența sa de viață din Nepal și antrenamentul ca soldat în unitățile de elită ale Armatei Britanice i-au permis să ducă la bun sfârșit o misiune pe care puțini o credeau realizabilă.

O carte plină de energie, care te captivează de la primele pagini. Fie că iubești munții, fie că nu, vei fi cucerit de curajul și tenacitatea lui Purja!The Times


Fragment în avanpremieră

Încă o zi din bătălia pentru finanțarea Proiectului Posibil: 14/7. O acțiune foarte grea pentru mine, nemaivorbind că mă depășește. Toți cei pe care îi abordez mă întreabă: „Nims, dar de ce nu vrei să o amâni pentru la anul? Așa ar fi suficient timp să strângem banii de care este nevoie.“ Răspunsul meu este întotdeauna același: Când spu­nem că o să o facem anul viitor, alegem calea ușoară.

Timp de câteva luni, n-am strâns mai nimic. Până la începu­tul lui 2019, cu ceasul ticăind din ce în ce mai apăsat, n-am re­ușit să conving niciun potențial sponsor de abilitățile mele, de cele mai multe ori întâlnirile terminându-se cu mulțumiri po­liticoase, dar cam atât. Argumentul lor era că îmi propusesem ceva dincolo de puterile omenești, ba chiar unii au izbucnit în râs când au aflat ce planuri aveam. Eram într-o situație dificilă. După ce părăsisem armata, veniturile îmi scăzuseră mult, dar, în ciuda faptului că a trebuit să strângem cureaua, Suchi a con­tinuat să mă susțină. Nu am simțit nicio clipă vreo presiune emoțională din partea ei, deși toate eforturile mele se îndrep­tau către un proiect care nu aducea un ban în casă – cel puțin, nu în viitorul apropiat. Îi eram recunoscător că-mi oferea spa­țiul de care aveam nevoie.

Implicațiile schimbării rolului meu în organizarea financi­ară a Proiectului Posibil erau problematice, dar puteam să le gestionez. Munca mă secătuia de puteri, îmi era din ce în ce mai greu să mă deconectez de ceea ce a devenit repede o listă interminabilă cu lucruri de făcut. Eram epuizat psihic, dar, în loc să vorbesc cu Suchi despre tensiunea în care trăiam, îmi venea mai ușor să mă prefac că totul e sub control. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-i transmit stresul meu, așa că preferam să mă strecor din pat pe la unu-două dimineața ca să mai scriu un e-mail sau o scrisoare în timp ce ea dormea.

Îmi era imposibil să încetinesc ritmul, atât de mult îmi doream să fac misiunea. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să renunț însă, pentru că nu voiam să transmit în mod inconști­ent gânduri negative potențialilor investitori sau sponsori.

Ca să le inspir încredere celorlalți era important să-mi mențin încrederea în mine. Uneori însă treaba asta s-a dovedit al naibii de greu de făcut.

***

Încercările mele de a strânge fonduri pentru Proiectul Posibil au eșuat una după alta, așa încât mă apropiam cu pași repezi de o răscruce unde aveam de ales fie să abandonez misiunea, fie să merg mai departe. La scurtă vreme, a apărut însă o rază de speranță: un prieten din Forțele Speciale m-a prezentat unui partener de afaceri interesat de proiectul meu. Acesta mi-a înțeles pasiunea și mi-a promis imediat că va in­vesti 20.000 de lire sterline. Apoi mi-am prezentat proiectul la un eveniment organizat de o corporație și am mai câștigat zece mii. O picătură într-un ocean, dacă ne gândim că aveam nevoie de aproape un milion de lire, dar făceam totuși progrese.

Elite Himalayan Adventures, pe de altă parte, a invitat cli­enți particulari să facă parte din proiect, alăturându-mi-se pentru escaladarea muntelui Annapurna, iar eu mi-am făcut o pagină specială pentru strâns fonduri prin care mi-am sporit numărul de urmăritori, dar și donațiile, postând zilnic pe Instagram și prin recomandări. Ant Middleton, un alt prieten din armată, mi-a făcut chiar o donație de 25.000 de lire. Printre altele, Ant era un susținător înfocat al regimentului gurkha; făcuserăm parte din același escadron de elită.

Nu era însă de ajuns. Ca să pot începe prima etapă, a trebuit să fac un sacrificiu drastic și dureros: mi-am ipotecat din nou casa. Era singura cale, după ce-mi investisem deja toate econo­miile în misiune. Prietenii mei care se retrăseseră din armată își cumpăraseră două, chiar trei case cu veniturile obținute și eco­nomiile făcute și o duceau foarte bine, iar eu investisem totul în alpinism. Pe termen lung, aveam să-mi recuperez investiția, dar pe termen scurt era o afacere foarte costisitoare.

În orice caz, reipotecările erau riscante, dar știam că, dacă totul îmi ieșea cum îmi doream, comisioanele pe care urma să le primim aveau să acopere toate împrumuturile. Puteam să-mi stabilesc tarife premium și exista chiar și posibilitatea de a fi primit în circuitul profitabil al vorbitorilor de la evenimente, așa cum reușiseră câțiva prieteni din Forțele Speciale. Totuși, nici consecințele unui eventual eșec nu erau de neglijat. Dacă nu escaladam cei paisprezece munți în intervalul stabilit, lu­mea m-ar fi luat drept un lăudăros și ar fi trecut ceva vreme până când cariera mea ar fi luat avântul așteptat.

Deși înainte mai glumeam cu prietenii, spunând că, dacă era necesar, nu aveam nicio problemă să-mi trăiesc restul vieții într-un cort… sincer, nu voiam deloc să o fac. Realitatea mi-a mai dat o palmă: dacă nu mă întorceam întreg din misiune, toată povara financiară a eșecului meu avea să atârne pe umerii lui Suchi și ai familiei noastre. Aveam nevoie de binecuvântarea ei pentru a putea face următorul pas riscant.

Aveam toată încrederea în susținerea ei. Suchi îmi înțele­sese de fiecare dată sacrificiul fizic și psihic pe care-l făceam pentru a-mi apăra țara la cel mai înalt nivel militar. Știa, de asemenea, că Proiectul Posibil era o misiune pentru momentul actual, pentru că misiunile mele de luptă mă ținuseră în formă din punct de vedere fizic și eram suficient de puternic să-mi duc treaba la bun sfârșit. Șansele de supraviețuire și de succes mi-ar fi scăzut considerabil dacă mai așteptam un an sau chiar cinci. Și din punct de vedere psihic stăteam foarte bine acum, după ce participasem la război. Văzusem lucruri groaznice în timpul misiunilor, fapte de o brutalitate și de o violență incre­dibile, la care mi-aș fi dorit să nu fiu martor, dar eram echili­brat din punct de vedere mental, și oroarea conflictului părea să mă fi ocolit.

Poate că m-a ajutat și faptul că decizia de a mă retrage din Forțele Speciale îmi aparținuse și că avusesem un proiect în care să mă arunc imediat după aceea. Mulți băieți fuseseră forțați să se retragă, fie din cauza rănilor, fie pentru că nu mai reușeau să facă față unei slujbe care cerea concentrare maximă. Alții părăsiseră escadronul pentru că emoțional erau distruși.

Pentru aceștia, o nouă viață – cu angajamente, unitate și entu­ziasm – putea fi o provocare la fel de intensă ca războiul. Eu eram norocos. Renunțasem la slujba mea pentru că aveam o pasiune nouă, iar gândul cuceririi celor paisprezece munți îmi asigura ceva de făcut în fiecare zi. Mai târziu, am legat relații strânse de prietenie cu toți cei pe care îi alesesem să mi se ală­ture în această călătorie.

Înțelegeam în aceeași măsură și imensa putere vindecătoa­rea a naturii. Îți făcea bine să stai afară, în aer liber, să escala­dezi înălțimile într-un mediu care nu ținea seama de rasă, religie, culoarea pielii sau gen. Doar oamenii au prejudecăți, nu și munții. Aici nimeni nu te judecă.

Ori de câte ori vreun prieten îmi povestea despre proble­mele emoționale cu care se confrunta, îl luam cu mine să facem un traseu. Muntele este cea mai bună terapie pentru oricare din­tre noi, iar viața e mult mai simplă când te conectezi cu natura printr-o coardă de alpinism și o pereche de colțari.

Așa că mi-am călcat peste orgoliu și am vorbit cu Suchi.

— Am investit tot ce am avut în visul ăsta. Fără acest proiect, nu aș mai fi același om. Dacă se întâmplă ce e mai rău și nu reușesc să termin în timp util, tot vom putea să trăim decent din veniturile aduse de firma de alpinism. Putem supraviețui oricărei încercări. Sunt convins că, dacă va fi să pierdem tot ce am câștigat până acum în viață și va trebui să o luăm de la capăt, o să ne descurcăm.

După toate încercările prin care o făcusem să treacă – o slujbă periculoasă în străinătate timp de ani buni sau renunțarea la cariera militară înainte de termen și la o pensie uriașă ca să mă apuc de alpinism –, întrebarea pe care urma să i-o pun nu era deloc ușoară. Era însă singura opțiune. Folosirea casei ca garan­ție pentru un împrumut imens era singura cale să înaintez.

M-a privit cu severitate, apoi mi-a zis:

— Bine, Nims. Dar ai face bine să nu dai greș.

Mă ajuta mult faptul că Suchi încă mai credea în mine și în Proiectul Posibil. Mi-a spus apoi că nu avea nici cea mai mică îndoială că aveam să duc misiunea la bun sfârșit odată ce se punea în mișcare, era însă îngrijorată de lovitura financiară ce avea să urmeze. Știam de mult că Suchi e mai puternică decât mulți alți oameni, nu numai ca soție, ci și ca femeie, și eram extrem de recunoscător pentru asta. Era gata să riște tot ce aveam pentru visul meu.

În mod ciudat, sacrificiul făcut nu mă neliniștea prea tare. Cariera militară îmi pusese la încercare limitele emoționale, așa că gândul că ne puteam pierde casa era o angoasă pe care o puteam gestiona eficient. Îmi impusesem ideea că, și dacă se întâmpla ce era mai rău, tot aveam să găsesc o cale de a supra­viețui. Nu-mi era teamă de incertitudine, dar pentru Suchi era cu totul altceva – și iată că era pregătită să-i facă față.

Ușurarea era imensă.

Puteți comanda cartea de aici : Nimic nu e imposibil
Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s