FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
CAPITOLUL 1
LOR
Nenorocita aia mi‑a luat săpunul. Scotocesc prin dulapul în care îmi țin puținele lucruri pe care le am. O tunică jerpelită. O pereche de ciorapi. Câteva cărți de povești pe care le‑am
citit de atâtea ori, încât aproape că au ajuns ferfeniță. Dar nici urmă de săpun.
– O omor, mormăi eu în timp ce‑mi scot lucrurile din dulăpior și le trântesc pe patul îngust. O tai pe față. Îi scot mațele. O…
– E doar o bucată de săpun, Lor!
Mă opresc dintr‑odată și mă întorc spre Tristan. Stă sprijinit de perete, cu brațele încrucișate și cu o gleznă petrecută peste cealaltă. Coama de păr negru, vâlvoi, îi cade peste ochi, iar în colțul gurii i se zărește umbra unui zâmbet.
Sunt străbătută din cap până‑n picioare de amintirea a ceea ce am făcut ca să mi se facă nemaipomenita favoare de a mă bucura de o bucată de săpun. Încă mai simt, ori de câte ori îmi trec limba peste spatele dinților, gustul acru al sudorii guvernatorului închisorii și… nu vreau să mă gândesc la asta.
– Nu e doar un simplu săpun, sâsâi eu printre dinți. Știi ce a trebuit să fac pentru…
Lui îi piere zâmbetul, iar eu mă opresc din vorbit. Fratele meu mijește ochii, își coboară brațele și face un pas spre mine. E cu aproape un cap și jumătate mai înalt, puternic și zvelt și, în ciuda cearcănelor negre de sub ochi, nemaipomenit de chipeș… un lucru pe care îl știe foarte bine.
– Ce‑ai făcut? Kelava a fost? întreabă el.
Privirea mea o întâlnește pe cea a lui Willow. Stă pe patul ei, aflat lângă al meu, în timp ce împărtășim o clipă de înțelegere tainică. În ochii negri și mari ai surorii mele se deslușește aceeași povară pe care știu că o oglindesc ochii mei.
– Nimic, răspund eu.
Ultimul lucru de care mai am nevoie acum e ca Tristan să încerce să‑mi apere onoarea în fața guvernatorului închisorii.
Ceea ce m‑a pus Kelava să fac nu‑i deloc nou pentru mine. N‑a fost prima dată când a trebuit s‑o scot la capăt în locul ăsta și, dacă așa reușesc să mai rămân în viață încă o zi la Nostraza, sunt gata s‑o fac la nesfârșit. Tristan îmi vrea binele, dar uneori uită ce trebuie să faci ca să poți să trăiești între zidurile astea apăsătoare de piatră.
– Lor! spune Tristan cu glas prevenitor.
– Haide să nu mai vorbim de asta, da? E mai bine să nu știi nimic despre astfel de lucruri.
Un mușchi al fălcii prinde să‑i zvâcnească, iar în ochii negri i se aprinde o scânteie. Vrea doar să mă ocrotească, dar uneori am nevoie să‑și vadă naibii de treaba lui.
Willow se ridică de pe patul ei, scuturându‑și praful de pe tunica cenușie și subțire, de parcă astfel ar putea cumva s‑o curețe cu adevărat o dată pentru totdeauna. Alte zeci de paturi se îngrămădesc în încăpere, înșirându‑se unul lângă altul de‑a lungul peretelui. Tavanul e atât de jos, încât Tristan trebuie să‑și plece spinarea ca să nu se lovească la cap. Paturile sunt acoperite de așternuturi care cândva trebuie să fi fost albe, însoțite de perne cenușii, atât de subțiri încât nu prea poți să‑ți dai seama la ce folosesc. Cu ceva noroc, ți se dă drept învelitoare o pătură de lână aspră, dar, la fel ca bucata mea de săpun, și asta e o favoare foarte rară în locul ăsta. Dacă prinzi o pătură care să nu fie plină de găuri, poți să te socotești un binecuvântat al sorții.
– Să mergem la masa de dimineață! Facem noi rost de alt săpun, spune Willow cu glas scăzut, în timp ce mă înghiontește cu umărul.
Părul negru îi ajunge până sub urechi, nepieptănat și lins. Atât a apucat să‑i crească de la ultima molipsire cu păduchi, când ne‑au ras pe toți în cap. Săptămâni întregi am semănat cu o adunătură de cartofi îmbrăcați în saci cenușii, fără formă. Îmi trec mâna prin păr și fac o strâmbătură. Asemenea celui al fraților mei, e negru ca pana corbului. Mi‑a crescut doar un pic mai mult decât lui Willow și acum îmi ajunge aproape până la bărbie.
Cea mai mare lungime a avut‑o până aproape de mijlocul spatelui, dar asta s‑a întâmplat cu ani în urmă. Chiar și atunci, firele erau atât de uscate și de subțiri, încât atunci când mă trezeam, perna îmi era acoperită de șuvițe care semănau cu un cuib de viermi uscați. Părul meu pare ceva mai sănătos acum, dar Nostraza a devenit un loc din ce în ce mai înghesuit și mai bântuit de boli, iar o nouă molimă stă să izbucnească dintr‑o clipă într‑alta și, de fapt, e mare minune că nu s‑a întâmplat încă.
Dau din cap în timp ce‑mi desprind brațul de cel al lui Willow, iar apoi îmi îndes lucrurile la loc în dulăpior, trântind ușa atât de tare, încât se zguduie în balamale. Dulapul n‑are încuietoare… ăsta‑i necazul. De fapt, aici nimeni n‑are nimic care să‑i aparțină. Totul se dă cu împrumut și doar pentru o vreme, la fel ca și trupurile și, fără îndoială, sufletele. Mintea e singurul lucru care încă nu mi‑a fost luat, chiar dacă asta mi se pare tot mai puțin adevărat cu fiecare an care trece.
Tristan și Willow o iau înainte, iar eu îi urmez pe un coridor întunecat și îngust, presărat cu lămpi pâlpâitoare, care ne luminează drumul. Zidurile de piatră sunt alunecoase și strălucitoare de umezeală. E mereu umezeală în Nostraza și sunt aproape încredințată că nu e doar apă. Cu mult timp în urmă, m‑am silit să nu mă gândesc niciodată prea mult la ce altceva mai mustește printre cărămizile astea. Doar amăgindu‑mă pe mine însămi în mii de feluri, izbutesc să fac față următoarei zile.
Din pricina mea, o să întârziem la masa de dimineață și pesemne că n‑o să mai prindem nimic de mâncat. Știu prea bine că fratele și sora mea n‑o să se plângă și n‑o să dea vina pe mine, dar o să fac cumva să‑i răsplătesc.
În timp ce trecem pe lângă un alt dormitor, arunc o privire înăuntru, știind că aici doarme dușmanca mea de moarte, Jude. Poate că o să fur ceva de la ea, ca să‑mi fac dreptate. Poate că săpunul meu e în dulăpiorul ei. E atât de proastă încât să‑l ascundă într‑un loc în care poate să‑l găsească oricine. Dau să mă reped înăuntru, când Tristan mă apucă de mână.
– Nu! Nu merită!
Ochii mei îi întâlnesc pe ai lui, iar furia îmi zgândărește ghemul de mânie care sălășluiește în pieptul meu și care seamănă cu o bucată de piatră mai tare decât cremenea. Doar că piatra asta n‑are deloc sorți măreți de izbândă să se preschimbe într‑un diamant.
Tristan nu poate să priceapă. În cloaca în care ne aflăm, el e unul dintre cei cărora li se ia mereu partea. Pentru un osândit, e puternic și sănătos, ca să nu mai spun că e fermecător și‑i are la degetul mic pe cei mai mulți dintre temniceri. Aceștia îi spun Prințul din Nostraza și o fac în zeflemea, dar cum Tristan știe de glumă, el e cel care câștigă întotdeauna.
– Îți fac eu rost de alt săpun! îmi promite, iar fața i se îmblânzește. Făgăduiesc!
Chiar dacă temnicerii îi fac unele înlesniri lui Tristan, o astfel de bunăvoință nu s‑a întins niciodată până la mine sau la Willow. Legătura de familie dintre noi trei rămâne un secret pentru toată lumea, tocmai ca să ne punem la adăpost. Dar deși fratele meu n‑are nici o vină, sunt zile în care urăsc faptul că totul e ușor pentru el. Da, știu că nu judec drept, fiindcă Tristan, încă de la început, a făcut tot ce i‑a stat în putință ca să ne apere pe mine și pe Willow.
– Bine! îi răspund eu, chinuindu‑mă să nu izbucnesc în plâns.
Am învățat pe pielea mea că trebuie să‑mi înghit lacrimile și să le ascund înăuntrul meu. Lacrimile îți sunt de folos doar atunci când le mânuiești ca pe o armă.
Dar unele zile sunt mai grele decât altele.
Stomacul mi‑e gol tot timpul, iar gâtul mi‑e uscat precum o peșteră fără fund, cu totul lipsită de apă. Rănile de pe spate, care încă se vindecă și cu care m‑am ales în urma unei biciuieli primite acum două săptămâni, încă mă dor de fiecare dată când fac mișcări mai repezite. Asta mi‑a fost pedeapsa pentru că am vărsat „din greșeală“ un castron cu supă fierbinte în poala unui temnicer nespus de afurisit. A meritat‑o, așa că nu‑mi pare rău câtuși de puțin. Sper că boașele i s‑au stafidit și i‑au căzut!
Astăzi, simt greutatea înăbușitoare a fiecăruia dintre cei doisprezece ani pe care i‑am petrecut între pereții închisorii. Doisprezece ani, pentru simpla crimă de a mă fi născut. Pentru că port pata unei moșteniri spulberate, pe care n‑am cerut‑o niciodată și despre care nici măcar nu pricep nimic cu adevărat.
În fiecare clipă, în fiecare minut, mă gândesc stăruitor la ziua în care o să fiu, în sfârșit, liberă. Trăiesc clipa aceea în vise și o am în fața ochilor minții și după ce mă trezesc. O simt în măduva tremurândă a oaselor mele. Într‑o bună zi, o să ies de aici și o să mă răzbun pe Regele Aurorei pentru tot ce a luat. Pentru tot ce a făcut.
Dar nu pot să fug pur și simplu. Chiar dacă aș fi în stare s‑o fac, n‑am cum să plec lăsându‑i în urmă pe Tristan și pe Willow. Fără ei, n‑am cu adevărat libertate.
Într‑o bună zi, o să găsesc o cale să ieșim cu toții de aici.
Înaintăm pe coridor, iar Willow mă ține de mână și‑mi aruncă priviri îngrijorate. Din mica noastră treime zdrențăroasă, ea e cea mai blândă. În ciuda asprimii zdrobitoare a traiului la Nostraza, Willow rămâne un fluture plăpând, care are nevoie de ocrotirea mea. Cât timp o să ne înăbușim aici, o să fac tot ce‑mi stă în putință ca s‑o pun la adăpost – ca să mă încredințez că e la adăpost –, atât cât pot într‑o viață în care avem mai puțin decât nimic. ”
The Sagittarius's Books 