Fragment avanpremieră #14

NEMIRA : În California, goana după aur e pe sfârșite. Lăcomia și sărăcia merg mână-n mână, dorința de supraviețuire nu are compas moral. Nu e un loc potrivit pentru Lucy și Sam, două fetițe de origine chineză rămase orfane, dar ele au o misiune: trebuie să-și îngroape tatăl în singurul fel care îl poate absolvi de trecut. În acest ținut potrivnic, ele nu încearcă doar să supraviețuiască, ci și să-și găsească un loc pe care să-l poată numi acasă. Așa începe o călătorie extraordinară printre oase de bizon gigantice, urme de tigru, secrete de familie, rivalități, dar și speranțe pentru un altfel de viitor.

Un epic grandios în care se împletesc marile mituri ale Vestului cu simbolismul chinez, Cât aur ascund aceste coline anunță o voce literară spectaculoasă. Cu ecouri din Colson Whitehead, cartea reprezintă o recuperare necesară a memoriei miilor de imigranți chinezi care au lucrat la căile ferate americane, fără ca numele lor să fie menționate în vreo istorie. Descoperă acest roman cu totul inedit, nominalizat la Man Booker Prize, publicat în colecția Babel de la editura Nemira.


Fragment avanpremieră

După toți anii ăștia, Lucy tot nu pricepe ce vrea să însemne acasă. Oricât ar fi lăudat-o Ma pentru mintea ei, a rămas o nătângă în privința lucrurilor cu adevărat însemnate. Fără să aibă răspunsul, știe doar să-l spună pe litere. C, în timp ce ierburile aurii foșnesc. A, în timp ce strivește tulpini sub pașii ei. S, în timp ce-și taie degetul și vede cum un fir de sânge se încolăcește la fel ca o dojană. Ă, în timp ce aleargă spre următorul deal ca să le prindă pe Sam și Nellie, care dispar pe pantă.

Ce poate să însemne acasă, când Ba le-a făcut să trăiască o viață atât de neliniștită? A vrut să facă avere dintr-o singură lovitură și toată viața și-a împins familia din spate, ca un vânt de furtună. Mereu spre ceva mai nou. Mai sălbatic. Promisiunea bogăției și-a strălucirii grabnice. Ani întregi a căutat aur, zvonuri de pământuri neatinse și cărări nebătute. Întotdeauna dădeau peste aceleași dealuri ruinate, secătuite, peste aceleași pâraie sufocate de moloz. Căutarea aurului era tot un joc de noroc, de felul celor din casele de pariuri prin care Ba bântuia din vreme-n vreme – iar norocul nu era niciodată de partea lui. Nici măcar atunci când Ma punea piciorul în prag și stăruia să-și câștige traiul cinstit, din cărbune, mare lucru nu se schimba. De la mină la mină, căruța lor trecea peste coline asemenea unui deget care râcâie ultimele urme de zahăr de pe fundul butoiului.

Fiecare mină nouă îi atrăgea pe oameni cu promisiunea salariilor mari, dar acele salarii se micșorau pe măsură ce tot mai mulți oameni ajungeau acolo. Așa că familia  alerga după următoarea mină și următoarea. Economiile lor sporeau sau se risipeau după anotimpuri, la fel de sigur cum se făcea uscat și umed, cald și rece. Ce poate să însemne acasă, când se mutau atât de des în cocioabe și corturi care duhneau de sudoarea altora? Cum să găsească Lucy o casă în care să îngroape un om pe care nu l-a putut desluși?

Sam, cea mai mică, dar cea mai iubită, arată drumul. Sam merge pe jos, pe uscat, spre est, printre coline. Pornesc de la urmele lăsate de drumul pentru căruțe, care i-a adus odată pe toți patru în oraș, prin noroiul bătătorit de minerii, aurarii și indienii veniți înaintea lor – și, dacă e să-l asculți pe Ba, de demult dispărutul bizon dinaintea acestora. Dar curând Sam schimbă direcția, îndreptându-și cizmele de cowboy prin iarba necălcată și prin tufișuri, prin ciulini și trestie pișcătoare. Noi urme, mult mai șterse, apar sub talpă. Înguste și tari, ascunse de urmăritori. Ba cică știa de astfel de cărări de la indienii cu care făcea negoț în afara orașului; Lucy credea că sunt doar laude deșarte. Ba nu le arăta cărările așa cum le arăta cicatricea de pe piciorul său bolnav, care jura că fusese făcută de un tigru. Sau, cel puțin, nu i le-a arătat lui Lucy.

Merg până la un șanț de apă golit. Lucy își ține capul plecat, sperând să-l vadă umplându-se înainte să li se golească bidoanele. În felul ăsta, aproape că nici nu zărește primele oase de bizon. Scheletul se înalță din pământ ca o insulă mare și albă. În jurul lui, liniștea se adâncește – poate că iarba călcată la pământ a amuțit. Răsuflarea lui Sam se întețește, îi vine să plângă.  Au văzut resturi de oase de bizon de-a lungul drumului căruțelor, dar niciodată unul întreg. Ani la rând, călătorii și-au arătat ciocanele și cuțitele, plictiseala și nevoile, luând ceea ce era ușor de găsit pentru focuri de tabără sau piloni pentru corturi sau cioplit de plăcere.

Scheletul ăsta este neatins. Găvanele sclipesc – un joc de umbre. Sam ar putea trece prin coșul pieptului, rămas neatins, fără să se aplece. Lucy își închipuie oasele îmbrăcate în blană și carne, animalul stând în picioare. Ba zicea că uriașii ăștia alergau odată în turme printre dealuri, munți și câmpiile de jos. De trei ori mai înalți decât un om, dar blânzi dincolo de orice închipuire. Un adevărat râu de bizoni, spunea Ba. Lucy lasă această imagine veche să o năpădească.

Treptat, se obișnuiesc cu oasele, dar întâlnesc puține făpturi vii, în afară de muștele care însoțesc geamantanul. La un moment dat, la distanță, pare a fi o femeie indiană, cu mâna ridicată a chemare. Sam privește cu atenție, mâna femeii se ridică și doi copii aleargă la ea. Micul trib își vede de drum, așa întreg cum e. Șanțul rămâne uscat. Lucy și Sam sorb cu zgârcenie din gamelă, se odihnesc câte o clipă la umbra ocrotitoare a fiecărui deal. Întotdeauna vine următorul deal și următorul. Întotdeauna, soarele. Proviziile lor furate se termină. Apoi ovăzul calului, pentru micul dejun și cină. Sug pietricele pentru umezeală, mestecă tulpinițe uscate, până se înmoaie. Cel mai mult, Lucy ignoră foamea de răspunsuri. Sam a ripostat spunând că doar că lui Ba îi plăcea natura. Natura sălbatică. Dar cât de sălbatică? Și cât de îndepărtată? Lucy nu îndrăznește să întrebe. Pistolul atârnă greu la șoldul lui Sam, împrumutând umbletului său o alură asemănătoare cu a lui Ba.