Memorii printre picături

Mulțumesc Târgul Cărții pentru această carte!

Nu-i deloc ușor să scrii despre nimic.

Așa începe cartea de memorii a lui Patti Smith, Trenul M, cu o așa-zisă ceartă între autoare și un văcar imaginar, o figură recurentă în visele sale, care se comportă independent de voința ei, aproape făcând-o să pună la îndoială faptul că ea e visătorul în cele din urmă. Văcarul, creând tensiune, o face pe autoare să se trezească, apoi să se îndrepte spre Cafe ‘Ino, unde bea cafea neagră și scrie în liniște.

Număr rândurile poemului menit să aibă o sută de versuri și căruia acum îi mai lipsesc doar trei. Nouăzeci și șapte de indicii, dar nici o soluție. Încă o poezie ca un caz îndosariat la nerezolvate.

Smith se transpune în paginile cărții de parcă ar fi un jurnal, complet candidă. Recunoaște momentele pe care majoritatea oamenilor ar încerca să le uite, aproape cu mândrie, dezvăluind trăirile sale cititorului, fără perdele, fără rușine. Recunoaște, spre exemplu, cum a pierdut la un moment dat Cronica păsării arc, de Murakami, în baia unui avion. Recunoaște momentul când s-a hotărât să plece la Londra pentru o seară doar de dragul de a se uita la seriale polițiste americane. Recunoaște că stă de vorbă cu telecomanda și că se ceartă cu un văcar oniric. Recunoaște că îi e dor de soțul său răposat, Fred.

Număr rândurile poemului menit să aibă o sută de versuri și căruia acum îi mai lipsesc doar trei. Nouăzeci și șapte de indicii, dar nici o soluție. Încă o poezie ca un caz îndosariat la nerezolvate.

patti-smith.jpg

Cred că lucrul cel mai plăcut legat de această carte este că nu pot să o rezum, să intuiesc un punct de reper, să creez un traseu de la A la B. Tocmai pentru că acest traseu nu există, cel puțin nu uniform, așa cum dorim să fie poveștile pe care le citim. Exprimarea lui Smith este poetică, nu prozaică. Privește lumea din jurul său cu ochii larg deschiși, observând fiecare detaliu, bucurându-se de lucruri mărunte, pe care le surprinde într-o lumină nouă.

Nu toate visurile trebuie să se realizeze. Așa spunea tot timpul Fred. Noi doi am realizat niște lucruri despre care nimeni n-avea să afle vreodată.

Un lucru inedit, care îi reușește autoarei, este că Smith reușește să încorporeze cu grație fotografii alb-negru ale locurilor și lucrurilor pe care le descoperă pe parcursul vieții sale: barul Arcade din Michigan, hainele Fridei Kahlo, mașina de scris a lui Hermann Hesse, ursul lui Tolstoi, îngeri păzitori din cimitirul Dorotheenstadt, baloane dezumflate pe trotuar. Ele completează elegant povestea, adăugându-i autenticitate, ajutându-ne efectiv să vizualizăm experiențele autoarei, lumea ei.

Și, în definitiv, e o lume frumoasă. De ce să nu o vedem?

Șaizeci și șase, mi-am spus. La naiba. Simțeam cum mi se lungește tabelul cronologic, simțeam cum se aproprie ninsoarea. Simțeam luna, dar n-o vedeam nicăieri. Cerul era învăluit într-o pâclă deasă, iluminată de veșnicele lumini ale orașului. În copilăria mea cerul nopții era o uriașă hartă a constelațiilor, un corn al abundenței din care pulberea cristalină a Căii Lactee se revărsa peste întinderea ei de abanos, straturi peste straturi de stele pe care le înșiram cu dexteritate în minte.

Cartea a apărut la editura Polirom.

Anunțuri

2 gânduri despre „Memorii printre picături

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s