” Instrumente Mortale ” de Cassandra Clare

the mortal instruments image                                                                                                                                                                                 More: Will always love the Herondales...<--- YOU USED THE WORD WILL = D: (still not over Clockwork Princess..):

The mortal instruments: city of bones.... Seriously love these books!!!!!:

” Desenul nu voia să iasă. Cu un oftat, rupse încă o foaie din caietul de schițe, o mototoli și o azvârli în peretele portocaliu al dormitorului ei. Podeaua era deja acoperită de mingi de hârtie, un semn sigur că inspirația sa nu curgea în direcția sperată. Își dori a mia oară să fi semănat ceva mai mult cu mama ei. Tot ce desena, picta sau schița Jocelyn Fray era frumos și părea realizat fără efort.”

” Simon aruncă o privire la biletul din mâna lui și apoi la catedrală, mijndu-și ochii în soarele după-amiezii. Institutul se profila pe cerul albastru, ca o lespede de granit străpunsă de ferestre cu arcuri ascuțite, înconjurat de un zid înalt de piatră. Chipurile gurguielor priveau chiondorâș în jos, de pe cornișele lor, de parcă îl desfideau să se apropie de ușa de la intrare. Nu mai semăna deloc cu ceea ce văzuse prima oară, deghizat în ruine prăpădite, dar pe-atunci iluziile magice nu aveau efect asupra repudiaților.

Tu nu aparții locului acesta. Cuvintele erau aspre, usturătoare ca acidul. Simon nu era sigur dacă vorbise gurguiul sau propria minte. Asta e o biserică, iar tu ești un damnat.

– Mai taci, murmură el, cu jumătate de gură. De altfel, n-am nici o treabă cu bisericile. Eu sunt evreu. ”

” Uitase cât de mult i se ascuțiseră auzul și vederea, de când fusese Preschimbat. Părea că vocile veneau de peste umăr, dar continuând să meargă pe aleea îngustă ce ocolea Institutul, de cum dădu colțul, văzu vorbitorii stând la o considerabilă distanță, chiar în capătul îndepărtat al curții Institutului. Iarba crescuse în voie aici, acoperind pe jumătate ramificațiile aleilor care duceau printre ceea ce fuseseră odinioară tufe de trandafiri grijuliu aranjate. Exista chiar și o bancă de piatră, țesută cu ierburi cățărătoare; aceasta fusese o biserică adevărată cândva, înainte ca vânătorii de umbre să o ia în stăpânire.

Îl zări întâi pe Magnus, sprijinit cu spatele de zidul de piatră acoperit cu mușchi. Ar fi fost greu să nu-l remarci pe Magnus – purta un tricou alb pictat cu stropi și o pereche de pantaloni de piele în culorile curcubeului. Ieșea în evidență ca o orhidee cultivată în seră, înconjurat de vânătorii de umbre, toți îmbrăcați în negru: Alec arătând palid și stingherit; Isabelle, cu părul ei lung și negru strâns în codițe împletite, prinse cu panglici de argint, lângă un băiețel care trebuia să fie Max, mezinul. Apoi era mama lor, părând o versiunea puțin mai înaltă și mai osoasă  a fiicei sale, cu același păr negru, bogat. Lângă ea era o femeie pe care Simon nu o cunoștea. La început, avu impresia că era bătrână, fiindcă părul îi era aproape alb, dar când ea se întoarse să-i spună ce va lui Maryse, Simon își dădu seama că n-avea mai mult de treizeci și cinci sau patruzeci de ani.

Și apoi era Jace, stând puțin mai la o parte, ca și când n-ar fi aparținut propriu-zis grupului. Era îmbrăcat complet în negru – costumația vânătorilor de umbre -, ca și ceilalți. Când Simon se îmbrăca în negru, arăta de parcă se pregătea să se ducă la o înmormântare, pe când Jace arăta dur și periculos. Și mai blond. Simon își simți umerii încordându-se și se întrebă dacă avea să se întâmple vreodată ceva – trecerea timpului sau uitarea – care să-i risipească antipatia față de Jace. Nu că voia el să o simtă, dar era acolo, ca o piatră strivindu-i sub greutate ei inima inertă. ”

” Pe policioara de deasupra şemineului era o fotografie înrămată a tatălui lui Clary. Un bărbat blond, în uniformă militară, cu înfăţişare contemplativă, dar ale cărui încreţituri de la coada ochilor trădau râsul. Fusese soldat, primise decoraţii şi servise peste ocean. Jocelyn ţinea câteva dintre medaliile lui într-o cutie mică, lângă patul ei. Nu că medaliile folosiseră cuiva când Jonathan Clark se izbise cu maşina de un copac la ieşirea din Albany şi murise mai înainte ca fiica lui să se fi născut. Jocelyn revenise la numele ei de fată după ce murise el. Nu vorbea niciodată despre tatăl lui Clary, dar păstra cutia gravată cu iniţialele lui, J.C., la capul patului ei. Pe lângă medalii, se mai găseau una sau două fotografii, o verighetă şi o şuviţă de păr blond. Uneori, Jocelyn scotea cutia, o deschidea şi ţinea puţin în mână şuviţa de păr, cu multă gingăşie, după care o punea la loc şi încuia din nou cutia, cu grijă. Zgomotul cheii întoarse în broasca uşii de la intrare o smulse pe Clary din reverie. În grabă, se aruncă pe canapea şi încercă să ia o atitudine de parcă ar fi fost cufundată în lectura uneia dintre cărţile pe care mama sa le lăsase îngrămădite pe măsuţa din colţ. Jocelyn considera cititul ca pe un mod sacru de a-ţi petrece timpul şi de obicei n-o întrerupea pe Clary la mijlocul vreunei cărţi nici măcar ca să ţipe la ea. ”

Masacrul de pe strada Morgue

După cele ce am spus, să nu vă închipuiți că am de gând să vă dezvălui un mister sau să vă istorisesc un roman. Ceea ce am văzut în acest francez e doar rezultatul unei minți răscolite sau poate chiar suferinde. Cât despre natura observațiilor lui în răstimpul de care e vorba, iată un exemplu care vă va da cea mai bună idee.

Cu toții știm de Sherlock Holmes și Hercule Poirot, care pot rezolva orice crimă, indiferent de cât de ciudată, complexă sau adâncă e. Cu toții știm de Sir Arthur Conan Doyle și Agatha Christie, autorii care le-au dat viață, amândoi britanici și amândoi descriind în romanele lor un ambient eminamente britanic. Îi considerăm clasicii genului polițist, o adevărată inspirație.

Știați însă că precursorul acestui gen era poetul și prozatorul Edgar Allan Poe? În 1841, Poe publică faimoasa lui nuvelă, Crimele din Rue Morgue.

Personajele sunt franceze, acțiunea se desfășoară la Paris. Domnul Dupin, un cititor avid și, conform povestitorului, un mare maestru al analizei, amintește de versatilul Sherlock Holmes. Gândește în profunzime și e atent la fiecare detaliu. Povestitorul, un parizian obișnuit, îl însoțește în traiul său mai mult nocturn, neregulat. La fel ca John Watson, este fascinat de intelectul prietenului său, mai ales faptul că oamenii ar purta ferestre deschise în dreptul inimii. Ceea ce însăși Dupin afirmă, cu multă modestie.

Ahem.

edgar

Atunci când află de oribilul masacru al unei familii din strada Morgue, Dupin și companionul său elucidează misterul morții doamnei și domnișoarei L’Espanaye, prin simpla putere a rațiunii lui Dupin.

Era o casă ca toate casele din Paris, cu o poartă mare de intrare,  lângă care se vedea, mai la o parte, o firidă cu o ferestruică mobilă, indicând la loge du concierge. Înainte de a intra în casă, am cotit pe o alee, iar de aici, cotind din nou, am ajuns în spatele clădirii, în vreme ce Dupin cerceta întreaga vecinătate, cât și casa, cu o atenție al cărei obiect îmi era cu neputință să descopăr.

Cartea a apărut la editura Litera.