De regulă, mă consider un cititor încet, chiar leneș. Fie din obișnuință, fie din alte motive, mă mir când aud pe cineva povestindu-mi cum a citit cartea cutare sau cutare în două-trei zile și îi pare rău că s-a terminat. Lucru absolut admirabil, dar pe care eu nu l-am înțeles niciodată. Mă rog, uneori l-am înțeles și eu. Există și excepții.

Una dintre aceste excepții, și încă una la care nu mă așteptam, e Kafka la malul mării, de Haruki Murakami. Deși Murakami e feblețea mea, romanele pe care le-am citit până acum (În noapte și Pădurea norvegiană, pe care le recomand cu căldură) sunt, recunosc, destul de scurte. Când am văzut Kafka la malul mării, mi-am zis c-o să-mi ia ceva. Și totuși, au trecut cinci zile și acum scriu o recenzie despre ea. Acest lucru, în sine, este o recomandare adusă acestui roman.

Kafka la malul mării descrie traseul a doi oameni complet diferiți, dar care parcurg același drum: tânărul de 15 ani Kafka Tamura, care fuge de blestemul oedipian al tatălui său, și un bătrân debil mental cu o umbră subțire, domnul Nakata. Deși cei doi nu se cunosc și nu se vor întâlni niciodată, aceștia își influențează puternic unul traseul spiritual al celuilalt, ajutându-se reciproc să își întâlnească destinul.

– De acum e musai să devii cel mai tare băiat de cincisprezece ani din lume, altfel n-o să reușești să supraviețuiești. Și pentru asta trebuie să descoperi ce înseamnă cu adevărat să fii tare.

Kafka nu e numele adevărat al adolescentului Tamura, ci un pseudonim care îl ajută să își ascundă identitatea și să evadeze de el însuși; tăcut și rezervat, chiar înstrăinat de restul lumii, în veșnic conflict cu propriul tată, Tamura pare să își merite numele. Fiind un tânăr inteligent și descurcăreț, plecarea sa nu este observată până la aflarea morții tatălui său, ucis de un bătrân care a vrut să se predea la poliție, dar nu a fost luat în serios. Plecând către vest, ajunge în Shikoku, în Takamatsu, acolo unde se simte mirosul mării. Acolo își întâlnește mama și sora, pe care nu le-a mai văzut de la vârsta de 4 ani, dar nu în felul în care se aștepta el…

– Mâine o să vină multe fulgere.

– Tot chemate de dumneata?

– Nu, Nakata nu cheamă fulgerele. Nu are o asemenea putere. Fulgerele vin de la dânsele.

În schimb, Nakata duce o viață liniștită, fiind din fire un om blând și foarte modest. Până la vârsta de 10 ani, a fost un copil normal, cu note mari și o mare iubire pentru pisici. Un eveniment misterios îl face să intre în comă timp de trei săptămâni, după care se trezește complet schimbat. Memoria lui devine o foaie goală, iar capacitatea sa de gândire abstractă e redusă la zero. Fiind declarat debil mental, singura sa cale de a se întreține în tinerețe a fost aceea de tâmplar, iar mai târziu detectiv de pisici. După accident, Nakata devine mai conectat la magia din jurul său, fiind capabil să aibă adevărate conversații cu pisicile, să schimbe vremea sau să deschidă porți de intrare magice. Însă o pisică dispărută îl face să ucidă un spirit îmbrăcat în Johnny Walker, și să fugă în Shikoku, unde devine, în sfârșit, un om normal.

kafka-pe-malul-marii-top-10_1_fullsize

Un lucru minunat la roman e că poveștile lui Tamura și Nakata se intarcalează și din punct de vedere narativ, și în structura romanului. Astfel, capitolele care se axează pe tânăr au număr impar, iar celelalte număr par. În povestea fiecărui protagonist (pentru că nu ar fi corect să spun că aceasta e doar povestea unuia dintre ei), apar personaje variate, pline de viață, fie că sunt ajutoare, prieteni sau dușmani. Aș scrie paragrafe întregi despre Oshima și Hoshino, un bibliotecar finuț, care suferă de hemofilie, și un camionagiu dur și mărunt care învață să iubească muzica lui Beethoven, dar o să vă las pe voi să descoperiți singuri frumusețea romanului și a personajelor sale.

Cartea a apărut la editura Polirom.

Anunțuri