Fecioarele adormite și „somnul ca de moarte”

Romanul lui Yasunari Kawabata, „Fecioarele adormite”, e oarecum despre sex. Și e oarecum despre moarte. Și e oarecum despre familie, iubire și trecerea timpului.

În orice caz, povestea începe cu o pensiune asemănătoare unei case de toleranță, cu o diferență semnificativă, anume faptul că fetele angajate sunt cufundate într-un somn adânc, ca de moarte, iar clienții lor nu sunt bărbați în puterea vârstei, ci bătrâni.

Eroul romanului, Eguchi, abia trecut de pragul dintre cele două vârste, la 67 de ani, este căsătorit și are trei fiice măritate. Acesta încearcă apa după ce asistă la înmormântarea unui cunoscut și află de la un prieten comun că acesta murise într-un local care le permite bătrânilor să se bucure de frumusețea femeilor tinere, adormite și insensibile la privirile lor curioase.

Ceea ce se naște din curiozitatea sa este o obsesie care îl va determina să viziteze din ce în ce mai des pensiunea modestă, cu puține camere și cu o angajată iscoditoare și inteligentă, care îl provoacă la dialoguri care îi revelează colțurile ascunse ale psihologiei sale. Odată cu trecerea timpului, Eguchi vizitează acest local din ce în ce mai des, întrebându-se dacă nu cumva este la fel de neputincios și disperat ca alți bătrâni, clienți loiali și vulnerabili.

Opera este împărțită în cinci nopți, capitole care ilustrează timpul petrecut între pereții acestei case, iar Eguchi nu adoarme niciodată lângă aceeași fată. El vine mereu neanunțat, pentru că nu poate planifica sau amâna dorința de a se cufunda în meditație în acest spațiu închis, ce duce la visare. Fetele care dorm alături de el îl îndeamnă la contemplarea trecutului său ca bărbat, iubit, tată, fiu, soț, amant. El nu revine de dragul frumuseții tinerelor, ci de dragul ocaziei de a se opri din drum și de a se pierde în amintirile sale.

Spre deosebire de romanele europene sau americane, cu acțiune amplă și personaje diverse, „Fecioarele adormite” se remarcă prin lirism și o abordare poetică, meditativă a existenței. Experiențele lui Eguchi alături de fetele frumoase care dorm lângă el reprezintă o stare pasivă, de contemplare a trecutului și a iubirilor sale apuse. Finalul deschis îl împinge pe cititor la interpretarea textului, îl invită să descopere singur semnificațiile sale variate, ramificate ca ale unui arbore secular. Fiecare cititor poate interpreta romanul în mod diferit. Fiecare cititor va descoperi o anumită parte din sine în finalul deschis, criptic al operei.

Tocmai de aceea, prefer să numesc „Fecioarele adormite” un roman liric decât un simplu roman. Complexitatea sa nu se află în acțiune, ci în stil: în simboluri și metafore, epitete și comparații. Ceea ce dă valoare operei este misterul spațiului închis, mitic al localului, în care lectorul se afundă din curiozitate, asemenea lui Eguchi.

Dacă e să fiu îndrăzneață, aș putea afirma chiar că Eguchi e imaginea cititorului, un trecător curios care se descoperă pe sine prin inițierea în tainele locului.

12735889_1757395594492322_1718499958_n

Cartea a apărut la editura Humanitas, pentru cei interesați!

A wild Delia appears!

Probabil sună tipic, dar sunt sigură că, dacă aș fi un pokemon, aș fi Pikachu! Vă întrebați de ce? Pentru că sunt plină de energie și îmi place să curentez pe toată lumea cu electricitatea mea! Okay, poate că asta sună cam aiurea, oamenii normali și sănătoși la cap nu se prezintă cu amenințări de genul, „Fraiere, te curentez!” Ia să încep din nou…

Acum câteva săptămâni, o prietenă m-a comparat cu un vampir energetic: acei oameni care se hrănesc cu energia acumulată alături de alți oameni. În alte cuvinte, acțiunea, comunicarea, elanul și tumultul uman mă entuziasmează și mă inspiră. Activitatea este starea mea ideală, iar prezența oamenilor inteligenți și originali mă motivează și mă ajută să vin cu idei din ce în ce mai îndrăznețe (sau ciudate, pentru hateri).

În engleză, m-aș identifica, pur și simplu, ca people person, un om care iubește compania celorlalți. Dar ar fi prea simplist să afirm că numai oamenii îmi dau energie.

Mă inspiră muzica. Mă entuziasmează ceaiul. Mă motivează natura, în special munții. Mă sensibilizează tragediile grecești și shakespiriene. Mă tentează dulciurile, mai ales brioșele cupcakes, frumos ornamentate cu marțipan sau frosting. Mă motivează cafeaua. Mă amuză anime-urile precum „Ouran High School Host Club” și „One Punch Man”. Mă seduc romanele lungi, cu acțiune vastă și personaje monumentale. Mă înduioșează romanele scurte și cu final trist, personaje plăpânde și descrieri speriate, de citit în fugă.

Multe lucruri mă fac fericită. Oamenii reprezintă numai unul dintre ele.

Sunt un Pikachu și vreau să vă electrizez cu energia mea! Pika pika!

Osomatsu-san, sau cum să nu te împaci cu frații tăi

Dacă m-ar pune cineva să aleg un anime hilar și realist în același timp, aș alege cu siguranță noua vedetă a anului 2015, „Osomatsu-san”, care relatează peripețiile sextupleților Matsuno. Acesta preia personajele anime-ului vintage „Osomatsu-kun” (1966, 1988) și îi aduce în prim plan pe frații Matsuno. Inițial jumătate de duzină de copii năzbâtici și prost-crescuți, acum sextupleții noștri au împlinit douăzeci de ani, s-au maturizat și… sunt mai oribili ca niciodată!

Există oare un cuvânt care să explice cât de fraieri sunt eroii noștri? Aparent, da… Pentru că toate celelalte personaje se referă la ei prin termenul preluat din limba engleză NEET (Not Employed, Educated, or Trained) sau, mai pe românește, buni de nimic. Pe lângă asta, cei șase nu au viață socială și unii chiar își caută cu disperare iubită, dar, evident, eșuează.

OsomatsukunDVDOsomatsusanpromo

Trecut… (Osomatsu-kun, 1988)         … versus prezent (Osomatsu-san, 2016)

Osomatsu-san este o combinație (diz)grațioasă de genuri, trecând de la parodie la slice of life la comedie de caracter la dramă (serios, dramă) numai pe parcursul primului sezon. Așadar, în loc să încerc (și, la fel ca sextupleții noștri, să eșuez) să explic ce exact se întâmplă cu eroii noștri, o să schițez caracterul fraților Matsuno, de la cel mai mare la cel mai mic și prăpădit.

Osomatsu e fix imaginea boului tipic, care pariază pe cai, se joacă pachinko (păcănele) până pierde, scoate obscenități pe gură fără să roșească, și e în general o dizgrație pentru frații săi. A doua jumătate a episodului 2 ilustrează o zi din viața „băiatului mare” al familiei, care încearcă să fie simpatic dar e doar enervant. Yikes!

Karamatsu, pe de altă parte, e dureros de dulce… Sau crede el că e dulce. Karamatsu e ca acei copii care se băgau într-o clică doar pentru că li se părea lor că aveau să devină dedoată cool… Un narcisist înnăscut, tânărul Kara poartă jachete de piele la piscină și ochelari de soare în casă. Un fel de Johnny Bravo al japonezilor, nu înțelege de ce oamenilor li se pare dureros… Dureros de enervant! Ouch!

Choromatsu vrea să fie fratele deștept și responsabil al familiei… când de fapt e doar un fraier ipocrit și un otaku convins. Se crede mai bun decât frații săi pentru că pretinde că își caută de lucru și pentru că își dorește soție și copii… Frații săi l-au poreclit Fappymatsu pentru că… motive.

Ichimatsu, care e preferatul meu, e gunoiul gunoaielor, și nu îi este teamă să o recunoască. Spre deosebire de frații lor, a și renunțat să mai încerce! Deprimant, nu-i așa? Dar nu la fel de deprimant ca faptul că un motan e cel mai bun prieten al lui… Uneori nu îmi pot da seama dacă Ichimatsu vrea mai degrabă 50 de pisici sau să se reîncarneze el în pisică… Hmm… Dacă vi se pare patetic, să nu i-o spuneți în față: una dintre pisicuțele lui iubite e un tigru fioros!

Jyushimatsu este declarat oficial retardatul familiei… Dacă ceva e clar în neregulă, probabil că e vina lui Jyushimatsu! E pasionat (ad est obsedat) de baseball și uneori își flutură brațele ca o caracatiță petrecăreață. Sloganul lui dement și obsesiv e „Hustle! Hustle! Muscle! Muscle!”, iar comportamentul lui se compară cu cel al unui copil de 5 ani… Episodul 17 îi este dedicat și poartă numele de „Festivalul Jyushimatsu”. Nici nu vreți să vă imaginați ce nebunie de festival…

Todomatsu e feminin, la modă, carismatic… și psihopat. Alături de fete drăguțe e absolut adorabil, dar sub pielea lui se află un monstruleț gelos și paranoic. Nu o dată aproape că și-a ucis frații sub pretexte superficiale… La fel ca Choromatsu, are sentimente de superioritate față de ceilalți sextupleți pentru că e capabil să se integreze social. Sună teribil, nu? Dar îmi plac pantofii lui… Fun fact: Todomatsu a fost pe Muntele Fuji fără să spună nimănui. Și doar el știe de unde a avut el bani de smartphone… Dubios…

images (1)

                 Awww, ce e mai frumos decât dragostea dintre frați?

Până acum s-au produs 19 episoade din primul sezon, al doilea sezon a fost confirmat de curând, iar nebunaticii frați Matsuno au cucerit deja sondajele de popularitate ale personajelor culturii pop japoneze. Au ajuns până și la știri! Fie că are parte doar de 15 minute de faimă sau că va deveni un clasic al anime-urilor de comedie, trebuie să recunoaștem că „Osomatsu-san” are cu siguranță un șarm aparte, numai al său: acela de a se juca obraznic și spontan cu defectele și necazurile personajelor sale, de a transforma râsul în plâns și de a te face să te îndrăgostești de unicitatea și imperfecțiunea frumoasă a protagoniștilor.

Să sperăm că episodul final va veni cu răspunsul marii întrebări a întregii povești: vor fi ei oare mai mult decât niște gunoaie, cum până și fanele lor înfocate îndrăznesc să îi numească, sau e ceva de capul lor?

Sinceră să fiu, pentru mine, frații Matsuno sunt adorabili așa cum sunt: inutili, nesimțiți și dureroși! Bleh!